Pe poteci de toamna

"Zbor" peste m-ţii Nemanului - Tura cu Bicicletele (Caransebeş, Groparu Trei Movile 852 m, Lacul Secu, Reşiţa)

Toamna transformă orice potecă de munte într-o poveste, iar Munții Nemanului au fost decorul perfect pentru o nouă aventură pe două roți. Gândul de a reveni pe aceste creste m-a urmărit încă din primăvara anului 2013. Atunci, într-o tură memorabilă coordonată de Carol, la care am participat, am descoperit nu doar un traseu spectaculos, ci și o comunitate de oameni incredibilă, cu un spirit viu și o pasiune uriașă pentru dezvoltarea cicloturismului  (puteți vedea imaginile de atunci aici). O astfel de energie te inspiră și te face să vrei să te întorci pe poteci cât mai repede. Dorința s-a concretizat un an mai târziu, în septembrie, când entuziasmul a fost la fel de mare. Am lansat o invitație pe Facebook printr-un eveniment dedicat acestei traversări (aici) iar răspunsul comunității a fost extraordinar. Echipa s-a format rapid, strângându-se suficienți bicicliști dornici de o evadare de o zi, cu destinația finală Reșița. Sâmbătă dimineața, la ora 7:20, Gara Timișoara Nord zumzăia deja de energie. Am urcat cu toții în trenul de 8:05 și, în jurul orei 10:10, coboram în Caransebeș gata de acțiune. Schimbarea de ritm a fost bruscă: de pe peronul gării am trecut direct la ritmul alert al pedalelor.

Ne aștepta un traseu de ciclism montan solicitant, de aproximativ 45 de kilometri, cu o diferență totală de altitudine de 1000 de metri. Prima parte a zilei ne-a testat serios limitele în timp ce urcam spre cota de 811 metri. Am pedalat prin păduri bătrâne de stejar și pajiști care începeau să îmbrace straiele arămii ale toamnei, cucerind rând pe rând Cucuiul lui Ecob la 442 de metri, Vârful Odaia și Cucuiul Pleșii.

Efortul a fost complet răsplătit când am atins creasta Groparu Trei Movile, la 852 de metri altitudine, în apropierea liniștitului sat Lindenfeld. Sus, pe creastă, vântul și panorama muntoasă ne-au reamintit de ce iubim acest sport. După ce am cucerit înălțimile, a urmat recompensa supremă: o coborâre lungă și dinamică spre Culmea Mică, trecând pe la Cantonul Tâlva Câmpului. De acolo, potecile ne-au purtat pe valea Bârzavei, oferindu-ne porțiuni tehnice și rapide care ne-au făcut să simțim cu adevărat că „zburăm” pe biciclete. A fost o tură obositoare și intensă, dar incredibil de frumoasă, finalizată cu succes în Reșița.

Am surprins câteva dintre aceste momente fantastice direct „din zbor”, de pe bicicletă. Vă invit să aruncați o privire peste galeria foto de mai jos și să simțiți măcar un strop din entuziasmul acelei zile perfecte pe potecile munților!

Călător prin lume rătăcitor... O poveste cu biciclete care începe exact așa, în ritmul alert al pedalelor, lăsând în urmă Caransebeșul și intrând adânc în inima munților. Este momentul acela în care oboseala drumului dispare și lasă loc doar adrenalinei și bucuriei de a explora, împreună cu echipa, potecile ascunse ale Nemanului.

Drumul spre munte începe întotdeauna pe șine, cu bicicletele înghesuite în compartiment și planuri mari împărtășite între prieteni. Atmosfera din tren este deja plină de entuziasm și nerăbdare pentru kilometrii ce vor urma.

Coborârea pe peronul gării din Caransebeș dă semnalul oficial. Ne potrivim căștile, ne verificăm bicicletele și trecem instantaneu de la ritmul legănat al trenului la cel al pedalelor, gata de munte.

Primii kilometri ne scot rapid din amorțeală și ne pun sângele în mișcare. Răcoarea dimineții și panta care începe să se încline sunt exact doza de energie de care aveam nevoie pentru a ataca muntele.

Lăsăm în urmă ultimele semne ale orașului și linia ferată care ne-a adus aici. Ne aliniem în pluton pe asfaltul curat, savurând ultimele momente de plat înainte ca drumul să înceapă să urce serios spre creste.

Preiau conducerea plutonului și dăm ritmul acestei ieșiri din oraș. Sentimentul acela în care ai tot drumul în față și o echipă întreagă în spate este de neegalat; suntem pregătiți pentru ce urmează.

De îndată ce roțile ating pământul și intrăm pe drumul forestier prin valea Cenchii, acel sentiment familiar de deja-vu revine în forță. Urcarea spre Vârful Cucuiul lui Ecob își deschide potecile, iar aerul curat ne dă exact energia de care avem nevoie.

În fața noastră se deschid locuri superbe cărora urmează să le tulburăm, pentru doar câteva ore, pacea ancestrală.

Pădurea se îndesește, iar drumul devine o simplă potecă. Până la urmă, cele mai bune evadări sunt cele firești între prieteni, unde bucuria pedalatului contează mai mult decât orice organizare strictă.

O scurtă reîncărcare din mers cu ceva dulce și câțiva stropi de apă, apoi muntele ne pune serios la încercare. Poteca devine brutală, tăiată în șanțuri scurte ca niște trepte de piatră care cer maximă concentrare la fiecare pedală.

De îndată ce dăm cu nasul de panta abruptă, o liniște profundă se așterne peste întreg grupul. Tăcerea devine cel mai clar semn că la capitolul antrenament mai avem de lucru, dar determinarea ne împinge înainte, pedală cu pedală.

Când panta devine prea mândră și picioarele nu mai ascultă, trecem la „push-bike”. Împingem cu îndârjire bicicletele prin șanțurile adânci ale pădurii, acceptând provocarea muntelui cu aceeași bucurie și încăpățânare de a ajunge sus.

Privim în sus spre capătul acestei rampe brutale, unde lumina începe în sfârșit să răzbată printre copaci. Ultimul efort pe pământul reavăn și argilos, iar creasta ne așteaptă chiar acolo, dincolo de linia orizontului.

Pădurea deasă începe să se rartifice și panta se mai domolește, lăsând loc unei liziere pline de lumină. Continuăm ascensiunea în ritm constant, simțind cum aerul devine mai curat și creasta este tot mai aproape de noi.

În sfârșit, sus! Primele deschideri ne scot pe pajiștile alpine, unde ne regrupăm pentru un moment scurt de respiro. Privim în jur și simțim cum oboseala urcușului începe să fie înlocuită de libertatea crestelor.

Cristi continuă să înainteze hotărât, depășind ultimele capcane ale pantei argiloase. În ciuda terenului dificil și a efortului acumulat, fiecare pas ne aduce mai aproape de culmea care promite să ne răsplătească pe deplin munca.

Poteca continuă să urce șerpuind printre trunchiuri vechi și mușchi verde, ținându-ne într-un push-bike constant. Rămânem aliniați, unul în spatele celuilalt, urmărind aceeași traiectorie spre linia de creastă care începe să se ghicească printre copaci.

În rând cu Roxana, fiica mea, lăsăm în urmă ultimele pâlcuri de pădure și intrăm pe platoul deschis. Să parcurgi aceste poteci alături de copii adaugă o bucurie imensă întregii călătorii, transformând o tură grea de munte într-o amintire de neprețuit în familie.

Apare și Cristi și, încet-încet, întreaga echipă reintră în ritmul alert al pedalatului. Platoul ne lasă în sfârșit să prindem viteză pe pământul bătătorit, savurând libertatea pe care doar muntele ți-o poate oferi.

Îmi croiesc din greu drum pe poteca abruptă ce urcă fără preget, strângând ghidonul și concentrându-mă pe fiecare linie a traseului. Fiecare metru câștigat pe acest pământ nisipos ne aduce mai aproape de culmea finală, în timp ce restul echipei mă urmează în mod constant.

Nu pot să dau vina pe nimic. Nu e cald, rucsacul nu e greu, dar eu simt că nu trag motorașele la deal. Așa cum calculasem de acasă, mergem într-un ritm așezat, dar constant, bucurându-ne de fiecare pauză scurtă în care ne prindem din urmă și regrupăm echipa pe platou.

Copiii mei deschid acum drumul pe pajiștea deschisă a crestelor, unde cerul se întâlnește cu zarea. Să-i privesc cum înaintează hotărâți, gestionându-și energia pe acest platou bătut de vânt, este cea mai frumoasă confirmare că spiritul de aventură se transmite mai departe, pedală cu pedală.

În sfârșit, sus pe platou! Întreaga echipă se reunește pe această pajiște deschisă și bătută de vânt, un loc perfect de respiro unde ne tragem sufletul și savurăm libertatea înălțimilor înainte de a continua drumul spre destinație.

O pană neprevăzută ne scoate pentru câteva minute din ritm, dar face parte din farmecul oricărei aventure. Facem lucruri împreună cu mare drag, ne ajutăm reciproc și ne sprijinim unul pe altul, demonstrând că o echipă adevărată se vede cel mai bine la greu.

În timp ce pana este reparată, copiii stau cuminți și așteaptă răbdători semnalul de plecare. Este un moment bun de odihnă pentru ei, în mijlocul peisajului liniștit de pe platou, înainte de a reporni la drum.

Privirea ni se pierde peste întinderile line ale platoului, unde nuanțele arămii ale ierbii uscate anunță discret sosirea toamnei. Ne încărcăm privirea cu această liniște profundă a munților, înainte ca poteca să o ia la vale și să ne poarte spre casă.

Drumul ne poartă mai departe de-a lungul culmii, pe sub un cer spectaculos care începe să se lumineze printre nori. O scurtă privire în spate ne arată cât de mult am urcat.

Înaintăm în șir indian pe poteca îngustă ce taie pajiștea înaltă, lăsându-ne purtați de relieful lin al culmii. Copacii rari, aplecați de vânt, ne anunță că suntem la înălțime și că în curând profilul muntelui se va schimba, deschizând drumul spre coborâre.

Încă o privire aruncată în spate ne dezvăluie întreaga măreție a platoului pe care l-am cucerit pedală cu pedală. Zarea largă și linia domoală a culmii, care acum se pierde în depărtare sub nori, ne arată cât de mult am avansat și cât de frumoasă rămâne recompensa după fiecare urcare grea.

Privim din nou înainte, unde drumul clar de căruță ne conduce lin către liziera pădurii de pe culme. 

Roxana prinde din nou viteză în fața mea, ghidând bicicleta cu siguranță pe firul ierbii. Profităm de această linie dreaptă și lină a platoului pentru a lăsa frânele libere, savurând secundele de relaxare chiar înainte ca poteca să se scufunde în desișul pădurii.

Cristi vine puternic din urmă și menține un ritm așezat, dar constant, pe această ultimă porțiune deschisă. Rămânem aliniați și concentrați, lăsând bicicletele să curgă fluid spre capătul platoului, unde pădurea ne așteaptă să îi trecem pragul.

Chiar și pe platou, pantele ascunse ne readuc rapid cu picioarele pe pământ. Eu tot la împins bicicleta, într-un efort solitar pe drumul de iarbă, în timp ce zarea uriașă din spate îmi amintește că fiecare metru cucerit merită pe deplin transpiratia.

Planul tehnic al acestei traversări este clar creionat în minte: vom ține culmea spre punctul cel mai înalt al traseului, Groparu Trei Movile 852 m, apoi spre Culmea Mică 656 m, ocolind vârful Dealul Pietrosu prin dreapta. De la cantonul forestier Tâlva Câmpului, urmează să coborâm prin stânga în valea Bârzava, direct către coada lacului Secu.

Lăsăm în urmă creasta golașă și intrăm pe drumul forestier pietros, străjuit de copaci mari. Terenul devine mult mai tehnic și presărat cu bolovani, semn că părăsim platoul domol și începem coborârea solicitantă spre văile adâncite ale Nemanului.

Motivele de pauză sunt din ce în ce mai dese și ochii caută involuntar și repetitiv ecranul ceasului, pe care altitudinea pare să se schimbe încet, încet. Ne tragem sufletul la umbra copacilor, iar apoi, în formație reunită, plecăm mai departe pe drumul pietros.

Întâlnirea neașteptată de la liziera pădurii ne oprește preț de câteva clipe pe loc. Privim cu atenție, dar nimeni nu schițează nimic, niciun gest. Frica de taur aici? Rămânem calmi în șa, trecând cu respect și atenție pe lângă animale și baciul lor, lăsând viața pașnică a muntelui să își urmeze cursul.

Drumul se deschide din nou larg în fața noastră, lăsând la vedere dealurile verzi ce se întind până la orizont. Coborâm fluid în șir indian de-a lungul potecii prin iarbă, savurând panorama spectaculoasă și libertatea pe care o simți doar atunci când ai muntele la picioare.

Coborâm în cap la vale spre Văcăreața, negociind cu atenție panta abruptă și plină de rădăcini. Aici pierdem rapid circa 70 de metri diferență de nivel, o coborâre intensă care ne lasă cu gândul la efortul imediat ce va urma, când va trebui să-i urcăm pe toți la loc.

Ajunși în punctul cel mai de jos al văii, ne adăpostim preț de o secundă sub desișul verde al pădurii. Privim în sus spre versantul împădurit care se ridică abrupt în fața noastră, pregătindu-ne psihic pentru efortul de a recâștiga, metru cu metru, altitudinea pierdută.

Așa cum anticipam, versantul abrupt nu ne dă nicio șansă de pedalat, așa că trecem cu toții la un „push-bike” solicitant. Împingem cu îndârjire bicicletele pe panta de pământ și frunze uscate, urcând în șir indian spre culmea care ne va scoate, în sfârșit, din această capcană a reliefului.

Rămân ultimul din grup pe această porțiune tehnică, asigurându-mă că toată lumea urcă în siguranță. Împing și eu răbdător bicicleta prin covorul des de frunze, cu ochii ațintiți spre poteca ce continuă să șerpuiască printre copacii tineri ai pădurii.

Efortul din pădure ne scoate în cele din urmă într-un luminiș pitoresc, decorat cu căpițe tradiționale de fân. Continuăm să înaintăm în șir indian pe poteca îngustă de pământ, bucurându-ne de această schimbare de peisaj care ne anunță că suntem din nou pe drumul cel bun.

Traversăm prin mai multe sălașe, acele gospodării izolate de munte care dau zonei un farmec aparte. Poteca șerpuiește blând printre garduri vechi și fânețe, oferindu-ne un moment de liniște rurală în timp ce continuăm să ne croim drumul spre destinație.

Trecem pe lângă un sălaș pitoresc, ridicat cu trudă din piatră de munte și bârne vechi de lemn, înconjurat de un gard tradițional de nuiele. Locul respiră o liniște profundă și ne arată o fărâmă din viața simplă și autentică a oamenilor care trăiesc izolați pe aceste creste.

Continuăm să înaintăm pe lângă aceleași gospodării de munte, descoperind o altă casă veche din piatră, cu ferestre mici și acoperișul umbrit de ramurile verzi ale copacilor. 

Ne regrupăm în curtea largă și înverzită a unui ultim sălaș, gata să ne reluăm formația de drum. Copiii își potrivesc bicicletele pe iarba moale, iar privirea ne fuge deja spre dealurile din depărtare, semn că poteca ne va scoate în curând din această zonă liniștită și ne va purta mai departe.

Lăsăm în urmă ultimele gospodării și reluăm efortul pe o pantă deschisă, străbătută de liniile de înaltă tensiune. Împing din nou bicicleta pe poteca îngustă ce urcă prin iarba înaltă, aruncând o privire rapidă în spate spre restul echipei, gata să cucerim următoarea dâmbă a traseului.

Chiar dacă din unghiul acesta platoul pare aproape, panta este în continuare la cote maxime. Îmi adun ultimele resurse de energie, strâng bine ghidonul și continui să lupt cu înclinația bruscă a dealului, lăsând în urmă valea și urcând hotărât spre creastă.

Profităm din plin de fiecare popas din vârful dealului. Facem pauze scurte în locurile de belvedere și nu ratăm niciun moment pentru a ne trage în poză, imortalizând peisajul spectaculos din spatele nostru înainte de a porni mai departe.

Ajunși pe Dealul Soveșna, la 585 de metri altitudine, bucuria reușitei cucerește întregul grup. Paul sărbătorește momentul în stil mare, ridicându-și triumfător bicicleta deasupra capului pe fundalul crestelor, semn că fiecare pantă grea a meritat din plin efortul.

Unii pe jos, alții pe bicicletă, dar cu toții purtați de aceeasi dorință strașnică de a ajunge sus. Paul dă acum tonul pe această secțiune deschisă, rulând concentrat de-a lungul culmii, în timp ce peisajul uriaș al munților ni se dezvăluie generos în depărtare.

Drumul de iarbă taie perfect platoul golaș, deschizând o perspectivă uriașă asupra crestelor din depărtare. 

Profităm din plin de această porțiune lină și bătătorită de pe culme pentru a rula în viteză. Deschid din nou drumul pentru echipă, menținând un ritm constant pe poteca ce șerpuiește prin pajiștea arămie, cu ochii ațintiți spre linia zării.

Trecem liniștiți pe lângă o cireadă de vaci ce paște leneș pe pajiștea înaltă a culmii. Ne menținem traiectoria pe potecă, lăsând animalele să își vadă de liniștea lor, în timp ce relieful începe ușor să se încline, anunțând o nouă etapă a drumului nostru.

O ultimă privire în urmă către poiana largă unde vacile ne privesc curioase și nemișcate de pe coasta dealului. 

Ne strângem din nou rândurile și rulăm grupați în șir indian pe cărarea ce spintecă iarba înaltă a culmii. 

Lăsăm în urmă creasta deschisă și plonjăm sub coronamentul răcoros al pădurii, coborând cu grijă pe o potecă destul de tehnică și abruptă. Roxana coboară atentă la pași, ținând bine de bicicletă, în timp ce ne croim drumul în jos pentru a intercepta drumul forestier principal.

Odată ajunși la drumul de pământ, reluăm coborârea în formație. Negociem cu atenție virajele strânse și porțiunile cu denivelări, lăsând bicicletele să curgă la vale sub adăpostul copacilor, pe măsură ce ne apropiem tot mai mult de destinația finală.

Am coborât destul, dar muntele ne trimite din nou la treabă și începem să urcăm. Trecem la un push-bike solicitant pe o secțiune bolovănoasă și abruptă, chiar în zona unde începem să dăm din nou de primele sălașe ascunse printre copaci.

Ne regrupăm în șir indian pe drumul forestier, unde panta începe în sfârșit să ne dea un răgaz. Roxana rămâne concentrată în șa, în timp ce restul echipei înaintează în ritm așezat prin umbra deasă a pădurii, pregătindu-se pentru următoarea etapă a traseului.

Prin pădure ne răsfirăm, fiecare după posibilități; unii urcă mai încet, unii mai repede, unii se poticnesc, alții au probleme de echilibru, însă cu toții urcăm într-un marș continuu, uniți de același scop.

Ieșim în cele din urmă din desișul pădurii și dăm cu ochii de o panoramă superbă, cu căpițe de fân împrăștiate pe dealurile verzi. Deschidem drumul pe această curbă de nivel, concentrați pe poteca îngustă, în timp ce peisajul larg ne răsplătește instantaneu pentru tot marșul greu de până acum.

Privirea se pierde peste întinderile line ale acestui platou pitoresc, unde căpițele de fân singuratice pun stăpânire pe coasta dealurilor. 

Întâlnirea cu un baci din zonă ne aduce nu doar un moment de repaus, ci și câteva indicații prețioase pentru continuarea drumului. Omul munților ne privește cu o mirare sinceră, nevenindu-i să creadă cum am reușit să ajungem cu bicicletele până în aceste locuri izolate și greu accesibile.

Lăsăm în urmă mirarea baciului și indicațiile lui, reintrând sub coronamentul pădurii pentru o nouă sesiune de „push-bike”. Poteca plină de pământ uscat și rădăcini ne obligă să punem din nou picioarele pe pământ, înaintând în șir indian spre culmea care ne va scoate, sperăm noi, tot mai aproape de drumul cel bun.

Chiar și în momentele grele de push-bike, spiritul echipei rămâne neschimbat. Descoperim pe marginea potecii un mesaj lăsat parcă special pentru noi din crenguțe: „FUN BIKE” – o reamintire perfectă că, în ciuda efortului, distracția și pasiunea ne împing mereu înainte.

Roxana nu putea rata ocazia, așa că se oprește mândră pentru o fotografie în dreptul numelui grupului nostru, „FUN BIKE”, scris din crengi. Zâmbetul ei și atmosfera relaxată din jur arată clar că, indiferent cât de greu e urcușul, spiritul echipei rămâne la fel de puternic.

Lăsăm în urmă locul de popas și reintrăm în ritmul de marș, împingând bicicletele pe poteca plină de rădăcini. Panta continuă să ne testeze rezistența sub umbra deasă a copacilor, dar privirea ne este ațintită înainte, spre lumina care începe să se zărească la capătul urcușului.

În sfârșit, ieșim din pădure direct într-o zonă deschisă, invadată de ferigi verzi și tufe dese.

 

Ajunși pe creastă, drumul se domolește complet și se transformă într-o potecă superbă de iarbă ce șerpuiește de-a lungul culmii deschise. Nuanțele arămii ale toamnei îmbracă pajiștea, în timp ce în depărtare se profilează măreți Munții Semenic și crestele domoale ale Banatului, oferindu-ne un moment de liniște deplină.

Am avut noroc pe culme, căci vântul mi-a bătut mereu din spate, uneori și din lateral. Îmi era teamă să nu aducă ploaie privind norii joși de deasupra crestelor, dar am scăpat cu bine și am putut savura drumul fără picătură de apă.

Poteca mică, poteca lată, o călcăm până ne facem mici, și echipa noastră cocoșată, parc-ar fi o ceată de pitici... Versurile acestea ne vin natural în minte în timp ce ne croim drum de-a lungul platoului nesfârșit, ghidați de drumul clar de căruță care spintecă iarba uscată a culmii.

Ăsta e momentul meu... Intru din nou în șa și mă aliniez în spatele grupului, lăsând bicicleta să curgă fluid pe poteca moale de iarbă. Ritmul așezat și constant pe care mi l-am propus de acasă funcționează perfect aici, pe această culme deschisă unde muntele ne oferă, în sfârșit, o porțiune lungă și lină de pedalat.

O scurtă pauză de orientare pentru a admira zarea prin binoclu și pentru a ne asigura că ținem traiectoria corectă. Crestele împădurite și văile adânci ale Banatului se întind cât vezi cu ochii în fața noastră, reamintindu-ne cât de important este să știm exact încotro ne îndreptăm.

Drumul nostru pe culme ne scoate în cale și câțiva localnici liniștiți ai înălțimilor. Trecem cu atenție și respect pe lângă o cireadă de vaci care paște leneș chiar pe firul cărării.

Ajungem la un nou sălaș, unde avem norocul să dăm peste gazda locului. Oamenii de munte sunt mereu săritori, așa că reușim să facem rost de apă proaspătă pentru a ne umple bidoanele golite de efort. Deși era un izvor și mai jos, în vale, acest popas la sălaș a venit la momentul ideal pentru a ne reîmprospăta forțele.

O ultimă privire aruncată în spate ne arată sălașul unde tocmai am făcut popasul și am reîmprospătat rezervele de apă. Gospodăria rămâne în urmă, izolată pe creasta înverzită sub cerul încărcat, în timp ce noi ne întoarcem privirea înainte, gata de drum.

La sfârșitul urcușului, ajungem în sfârșit pe creasta Groparu Trei Movile, bucurându-ne de panorama impresionantă de 360 de grade asupra tuturor culmilor din jur. Apoi, dinamica muntelui se schimbă radical: coborâm aceeași altitudine ca atunci când urcăm, îndreptându-ne hotărâți spre Culmea Mică și, în final, spre valea Bârzava, care ne va conduce spre casă.

În formație completă, ne pregătim să lăsăm în urmă această culme deschisă și să începem coborârea. Roxana și Cristi sunt în fața mea pe potecă, prinzând ultimele cadre cu peisajul larg înainte ca drumul să ne poarte vertiginos la vale spre Culmea Mică și valea Bârzava.

Mă uit în jur după apus și nu găsesc nicio urmă de soare roșu care să se strecoare prin fanta a doi nori, așa că îmi recalibrez așteptările și o iau din loc la vale. Lumina slabă a serii și norii grei ne dau semnalul clar că e timpul să strângem rândurile și să accelerăm ritmul pe coborâre înainte ca întunericul să cuprindă de tot culmea.

Îi dau drumul la vale pe drumul de căruță. Poteca de iarbă ne lasă să prindem viteză pe această ultimă secțiune deschisă a culmii, în timp ce coborâm constant spre porțiunea împădurită ce ne va scoate în valea Bârzavei.

Lăsăm frânele libere pe drumul de căruță ce spintecă pajiștea înaltă, prinzând viteză de-a lungul acestei lungi linii de culme. 

Trecem din nou pe lângă versanții presărați cu căpițe de fân, urmărind îndeaproape traiectoria potecii care ne poartă cu pași repezi spre zona împădurită din depărtare.

Asta se poate lăsa cu mușchi abrutizați și durere de genunchi. Panta abruptă și trepidațiile constante pe acest pământ tare ne pun la încercare toate articulațiile, transformând fiecare metru de coborâre rapidă într-un test dur de rezistență pentru picioare, înainte de a găsi un ritm mai blând.

Trecem pe lângă alte câteva sălașe, care par să răsară unul după altul pe marginile drumului nostru de culme. Gospodăriile acestea izolate par înghițite de liniștea serii, devenind repere tăcute de-a lungul pantei solicitante care continuă să ne scuture bine bicicletele.

Lăsăm drumul și coborâm spre stânga pe o cărare pentru a căuta izvorul, scufundându-ne sub umbra deasă a pădurii. 

Poteca de pământ coboară destul de abrupt printre copaci și tufe, conducându-ne direct spre locul unde apa muntelui ar trebui să ne potolească setea.

Am avut noroc cu acest izvor! Rezerva noastră de apă (chiar dacă am avut la noi suficientă), era pe terminate de mult. Putul din inima pădurii a apărut exact la momentul potrivit, oferindu-ne ocazia perfectă să ne regrupăm, să ne răcorim și să ne umplem din nou bidoanele înainte de ultima etapă a traseului.

Ne adunăm toate forțele pentru un ultim urcuș mai susținut, o ultimă bucată de pantă care ne scoate complet untul pe acest final de zi. Odată ajunși sus în culme, efortul se termină oficial: de aici încolo știm că o vom ține doar în frâne pe marea coborâre ce ne va lăsa direct la destinație.

Panta bolovănoasă și plină de pământ sfărâmicios ne obligă să apelăm din nou la tehnica „push-bike” pentru acest ultim urcuș. Împingem cu îndârjire bicicletele în șir indian pe drumul forestier ce urcă abrupt prin pădure, concentrați pe fiecare pas și cu gândul la coborârea lungă care ne așteaptă imediat ce trecem de această culme.

Rămân în spatele grupului, împingând răbdător bicicleta pe ultima bucată a acestui urcuș istovitor. 

Drumul forestier, adâncit între malurile de pământ și presărat cu șanțuri adânci, ne testează ultimele rezerve de energie, dar lumina care se întrevede printre copaci ne anunță că suntem aproape de capătul efortului.

Fiecare metru câștigat pe această pantă ne apropie de finalul chinului.

În sfârșit, efortul s-a terminat și panta se înclină în favoarea noastră! Copiii trec primii în șa și dau drumul bicicletelor la vale pe drumul forestier mult mai lin și bătătorit, savurând din plin răsplata după atâta push-bike prin desișul pădurii.

Menținem o viteză controlată și rulăm în șir indian pe drumul forestier ce șerpuiește de-a lungul versantului împădurit. Strângem ferm manetele și o ținem doar în frâne pe această potecă de pământ, urmărind cu atenție trasa colegilor din față pentru a evita eventualele capcane ale drumului.

Ne lăsăm purtați de viteză pe curbele line ale drumului, lăsând bicicletele să curgă fluid prin decorul verde al pădurii. Cu frânele pregătite la fiecare viraj și atenția maximă la micile capcane acoperite de frunze, savurăm din plin această coborâre continuă care ne relaxează picioarele după atâta urcat.

Opt și toți opt în poza de grup, de data aceasta în inima pădurii, imortalizează întreaga echipă reunită și zâmbitoare înainte de asaltul final. Aliniați frumos cu bicicletele, ne tragem sufletul preț de câteva clipe și savurăm camaraderia care ne-a purtat peste toate obstacolele acestei zile lungi și pline de aventură.

Odată terminată ședința foto, copiii dau din nou tonul pe coborâre, conducând bicicletele cu multă atenție printre șanțurile de pământ și frunzele uscate. 

Coborâm spre Valea Bârzavei. Drumul forestier șerpuiește larg printre trunchiurile înalte ale copacilor, oferindu-ne acele momente de viteză controlată în care doar zgomotul frânelor mai perturbă liniștea deasă a pădurii. Gravitația face acum toată treaba în locul nostru, iar aerul răcoros al văii ne dă de înțeles că finalul aventurii este tot mai aproape.

Pe măsură ce pierdem altitudine, pădurea deasă începe să se mai rărească, iar drumul forestier devine mult mai larg, pietros și bine conturat. 

Coborâm fluid de-a lungul versantului, lăsând bicicletele să prindă viteză pe această porțiune mai degajată, unde lumina zilei pătrunde din nou printre crengi și ne arată că fundul văii este tot mai aproape.

Coborârea devine din ce în ce mai spectaculoasă pe măsură ce drumul forestier sapă adânc în versantul muntelui, lăsând la vedere pereți abrupți de stâncă stratificată. Roxana prinde viteză în fața mea și abordează cu siguranță virajul larg pe pietriș, ghidând bicicleta cu precizie de-a lungul acestui sector spectaculos care ne coboară rapid spre firul văii.

Rulăm cu viteză pe curbele strânse ale drumului, unde pământul bătătorit și umed ne oferă o aderență excelentă. Un nou viraj la stânga ne poartă vertiginos la vale de-a lungul versantului împădurit, menținând atenția sporită la dârele lăsate de utilaje, în timp ce ne apropiem cu fiecare secundă de firul apei.

Coborârea continuă în ritm alert, iar drumul se lărgește tot mai mult pe măsură ce ne apropiem de baza versantului. 

Drumul devine din nou foarte bolovănos și neregulat pe această ultimă secțiune, dar copiii abordează coborârea cu mult curaj și o stăpânire excelentă a bicicletei. Trecem pe sub pereții de stâncă ce străjuiesc marginea căii, menținând atenția la maximum pe acest pietriș instabil pentru a încheia coborârea în deplină siguranță.

Trecem pe lângă o barieră ce marchează intrarea într-o zonă protejată, unde un panou informativ și o troiță veche ne întâmpină la marginea drumului. Suntem oficial în Valea Bârzavei, iar drumul forestier continuă să meargă lin pe lângă râu, devenind mult mai plat și mai ușor de parcurs pe măsură ce ne apropiem de zona lacului.

Ajunși la coada lacului Secu, putem spune că ce a fost greu a trecut! Privim în urmă spre culmile Nemanului pe care tocmai le-am dovedit și lăsăm în urmă bariera forestieră cu sentimentul mândru al lucrului bine făcut. 

Coborâm și până la lac, lăsând definitiv în urmă praful drumului forestier pentru a ne apropia de luciul liniștit al apei. 

De aici, drumul devine o simplă formalitate pe lângă luciul apei, o rulare relaxantă care ne lasă timp să ne bucurăm de ultimele momente ale acestei zile memorabile.

Am coborât până spre mal, bucurându-ne de aerul umed și răcoros de la lacul Secu, un loc perfect pentru a marca finalul coborârilor lungi și solicitante de astăzi.

Lacul Secu ni se dezvăluie în întreaga lui splendoare, cu luciul apei ca o oglindă imensă ce reflectă cerul încărcat și versanții împădurit ai muntosului Banat. Liniștea profundă care stăpânește malurile și undele domoale ale apei ne oferă acel moment perfect de relaxare totală.

O ultimă poză de grup pe malul apei încheie apoteotic această aventură. Nu pot să judec dacă suntem mulți sau puțini, cert e că ne-am distrat frumos. Aliniați mândri pe pontonul de piatră, cu Lacul Secu și dealurile sale verzi pe fundal, lăsăm oboseala deoparte pentru un ultim zâmbet colectiv, mândri că am parcurs împreună fiecare kilometru solicitant al acestui traseu de neuitat.

Spre finalul traseului, roata Roxanei avea nevoie de aer deoarece era tot mai moale! Cred că avea pană, însă nu prea mai aveam timp să o reparăm și încercăm să ajungem cu ea așa până la gară. Scoatem rapid pompa pentru un ultim set de pufuri salvatoare, strângem din dinți și pornim pe asfalt într-un contratimp veritabil, sperând ca aerul rămas să reziste pe ultimii kilometri până la trenul care ne va duce înapoi acasă.

Deși îmi pare că ne-am mișcat încet, ajungem chiar bine, cu 50 de minute mai repede. Un weekend comprimat într-o dimineață și o seară, suficient cât să supraviețuiesc până la următoarea tură. Am ajuns bine deoarece avem timp și pentru o bere, chiar să și povestim, apoi... urcăm în trenul Regiotrans care deja ne așteaptă la peronul gării din Reșița. Cu bidoanele înlocuite de sticle verzi și reci, depănăm amintirile unei zile lungi și intense, în timp ce adrenalina coborârilor începe să lase loc unei oboseli tare plăcute.

Urcăm bicicletele în tren și ne facem comozi ocupând câte un loc pe scaun. Gara din Reșița rămâne în urmă pe măsură ce automotorul Regiotrans se pune în mișcare. 

Aranjăm bicicletele pe culoar, ne ducem în compartiment și căutăm fiecare câte un loc liber pe scaunele confortabile ale vagonului. Spațiul generos al vagonului s-a transformat rapid într-o parcare ad-hoc pentru vehiculele noastre pline de praf.

Ne descărcăm rucsacurile pe rafturile de sus, ne întindem picioarele obosite după atâta push-bike și coborâri în frâne și lăsăm legănatul trenului să ne poarte spre casă, cu mintea deja la următoarea evadare pe două roți.

Mă fac „vinovat” de o bucurie, de sentimentul acela plăcut de oboseală după o zi în care ai pedalat! Mie personal mi se pare nemaipomenit. Urci un deal, cobori o vale, cu dureri de mușchi sau de șale... Cuvinte rătăcite, de trăiri, idei, povești sau gânduri răzlețe! Încă o reușită, fapt care dovedește, încă o dată, că am ajuns unde suntem prin perseverență, implicare și multă muncă. Și când te simți mai bucuros, dacă nu atunci când te faci util pentru locurile pe care le iubești și pentru muntele pe care îl colinzi. Traseul se desfășoară în mare parte pe poteci de culme și drumuri forestiere, pe pământ și pietriș.

Pentru că imaginile pot spune doar o parte din poveste, vă las la final și cu montajul video al acestei zile. Dați un play pentru a simți ritmul pedalatului, efortul de la push-bike și, mai ales, energia curată a echipei FUN BIKE pe culmile Nemanului! Vizionare plăcută!