Pe o margine de drum...

Azi aveam în plan o tură scurtă, dar care are rol să mă edifice cu privire la eforturile viitoare. Hoinăreală prin zona mai sălbatică, mai “underground” a orașului.

1 iunie 2020 – o zi anostă de luni caracterizată de forfota uzuală începuturilor de săptămână, cozi în trafic, claxoane, graba spre diverse locuri (fiind o zi liberă dată de guvern), stres, praf, poluare urbană.

Întovărășit de un prieten (bicicleta) purced spre un traseu încă neparcurs de mine... Acest bike-trip conține și porțiuni a cărei trecere necesită o bună experiență atât de orientare geografică cât și de identificare /improvizare culoar de trecere printre copaci, crengi, vegetație; de aceea i-am zis Pathfinder. Se zvonea și tot mai mulți vorbeau de începerea lucrărilor la centura de sud a orașului Timișoara!  E weekend-ul prelungit în care am timp să fac tura  și m-am decis să pun în practică acum, iar cu puțin noroc, sper să pot explora câteva ore de pedalat, și să descopăr locuri minunate aproape de casă. Plecarea a fost puțin întârziată de faptul că nu cunoșteam ce traseu va avea centura și am urmărit pe Google Earth, și mi-am notat intersecțiile principale, ca să am niște puncte de reper. Fără planuri de drumeție plec chiar și atunci când vremea nu e cea mai atractivă. Nu mă feresc de ture dacă vremea este mohorâtă sau chiar ploioasă, echipat corespunzător chiar și o zi ploioasă te poate binedispune, și poți avea parte de momente surprinzătoare! Ba mai mult poți avea parte de peisaje deosebite pe ploaie: cețuri mistice, nori spectaculoși și o atmosferă mai curată. Cea mai bună soluție este să pornești cu încredere la drum. 

Deși recent am mai fost și prin Lunca Timișului, acum am pornit intenționând să ajung la Utvin sau Sânmihaiu Român, ocolind Ghiroda, Girocul și Chișoda pe drumuri de pământ. Ideea îmi pare însă din start una sinucigașă, având în vedere că nu e vorba de un drum, doar de unele porțiuni decopertate etc. 

Așadar, poate că acest traseu te va satisface să îți iei bicicleta și să îl vezi mai de aproape, căci, biciclist fiind, nu prea ai cum să rămâi rece la chemarea naturii! Și-acum că am lămurit aceste aspecte, te invit să hoinărim împreună, dintr-un loc în altul.

Hai să facem cât'un drum, mă, că și calul meu e bun.

Traseul pe care le-am descoperit de curând...

Unde duce drumul asta? Asta rămane să descopăr. E o tristețe că nici până în prezent Timișoara nu are o centură. 

Fără nici un plan m-am trezit la un moment dat la ieșirea din Ghiroda. Am început circuitul de la intersecția actualei centuri de nord-est, plecând spre sud, adică la dreapta cum ieși din Timișoara. Traseul și lucrarea începe de aici, cu decopertarea stratului vegetal, nivelările şi compactările culoarului de drum. În momentul în care intri pe traseu te întrebi ce te poate surprinde. 

 Vreme plăcută chiar dacă mohorâtă. Vântul, ploaia sunt departe; nu se simte nici o boare.

Am urmat porțiunea decopertată care m-a dus la digul de pe malul Bega. Am ocolit acestă porțiune prin dreapta până la podul de la Giroda, apoi am revenit la traseu. 

Cu multă liniște și cu priveliști care te fac să vrei să-ți petreci aici cât mai mult timp. Strălucirea apei în soarele dimineții îți ia privirea.

Aici au început săpăturile pentru amenajarea unei podeţ, trecere provizorie peste Bega. Mai departe am continuat de nebun pe unde am apucat. M-am mai agăţat pe ici, pe colo în diferite bălării dar până la urmă am scos-o eu la capăt.

O porțiune de pe lângă pădure cu multă liniște care mi-a plăcut fain (conține câteva porțini mai mai wild - cu vegetație care uneori se extinde mai pronunțat în drum).

Acum pe unde mai merg... Zona este plină de vegetație și te trezești vorbind singur iar senzația des încercată cum că ai pierdut orice punct de reper și te-ai rătăcit (de viitorul drum) pe de-a întregul reprezintă un deliciu îndelung gustat și căutat. Pe măsură ce înaintez vor fi mai multe locuri unde sunt nevoit să mă depărtez căutând un drum pentru a putea înainta.

Ciulinul (Carduus nutans), denumit popular scaiete. Planta este foarte răspândită în locuri necultivate, pe câmpuri, pășuni uscate, sau pe marginea drumurilor. Înflorește începând din iunie și până în august. Nu ducem lipsa de ei, nici nu știm la ce pot fi de folos în afara unei imagini deplorabile.

M-am aventurat pur şi simplu de nebun mergând pe aici, voiam să merg către Moșnița Veche, apoi m-am întors. Aveam toată ziua în față.

De aici drumul continuă spre sud către Rudicica, pe firul unui canal de irigație, ocolind Girocul spre vest. Până acolo, dacă ai timp, te poți abate către Moșnița Veche, Moșnița Nouă sau Urseni. Dacă mai ai vreme, poți să faci un popas și la Giroc pentru o hidratare.

Au înflorit macii

Ieșirea din Timișoara m-a făcut să-mi dau seama că nu e întotdeauna necesar să pleci departe ca să descoperi locuri frumoase. Unele din ele sunt mai aproape decât crezi.

Pe drum vom cunoaște poveștile localnicilor și vom face mișcare în aer liber.

Lucrările de decopertare, continua si prin zona comunei Moşniţa Nouă. Nu voi descrie traseul (destul de plictisitor, cu aspect de periferie, praf, câmpuri și maidane),

M-am hotărât să merg pe o fâșie lungă de pământ care în curând va fi centura orașului. Am ales locul asta pentru că am fost curios pe unde merge și în ce stadiu se află, dar sunt aproape sigur că este cel mai puțin plăcut de parcurs acolo unde el se termină.

Aici mă intersectez cu un alt drum in construcție, drumul Boilor, care face legătura între Moșnița Nouă și Timișoara.

Drumul Boilor

M-am oprit pe marginea drumului ca să privesc jocul norilor printre copaci și gospodării, apoi mi-am văzut iarăși de drum.

Unde duce drumul asta, drum de fier cu doua sine?

Ajung și la o stână, de unde începe zona de agitație. Ah, au fost  și câțiva câini (dulăi), care  m-au lătrat, câțiva care  m-au alergat, și mulți care n-au mai zis nimic, dar m-au făcut să încetinesc, ca să nu le dau motiv sa se apropie.

Am reușit-o și pe asta. Nu prea mă gândeam  „dacă” voi face pană, ci mai degrabă cât voi reusi să merg fără să fac pană, și câte pene voi face în total. Cum era deja după-amiază și stătea pe ploaie, prima mea grijă a fost să o remediez repede și să caut un scut. 

Nu a durat mult, și-am fost învins de ploaie. De cinci minute plouă într-una. Plouă mărunt peste viitoarea stradă proaspăt săpată, lăsând în urmă o mare de noroi, în care dacă intrii, te afunzi pur și simplu. Dar aşa-i vremea şi nu o poţi schimba.

Și iată-mă la adăpostul unor pomi. Stau în liniștea profundă pe o margine de drum; toate gândurile mele risipite-s ca-ntr-un fum…

Ziua de astăzi, cumva…nu știu de ce, mi-a amintit de o poveste pe care o știu de ceva vreme și care-mi vine mai mereu în minte...

Ieri – cer senin şi soare. Azi-nori. Mâine-ploaie. În această legitate credeam până nu demult. Acum însă totul e schimbat sau poate, eu sunt schimbat. Cer senin, dogoare, vânt, Furtună, ploaie, curcubeu…toate la un loc. Nu mai pot prezice timpul nici cu o oră înainte. Şi totuşi, timpul înseamnă dispoziţie.

Totul miroase mai bine, și îți dă o senzație de liniște. Ploaia curăță aerul ăsta îmbâcsit și nu mai ai senzația că tu ai o problemă cu plămânii când de fapt de vină sunt praful și alte mizerii

Dintr-o dată o linişte care guvernează rutina, ceva ce dă peste cap lumea. Îmi place la nebunie imprevizibilitatea ploii. Acesta e şi farmecul ei: e lucrul potrivit la momentul nu tocmai potrivit. 

Privire spre Chișoda

Câțiva stropi de ploaie nu mi-au diminuat din buna dispoziție și continui pe drumurile de pământ spre Utvin

În timp ce înaintam, un lucru a devenit clar: nu era foarte aproape și nici intimidat, era lătratul unui câine mare. Ceva din timbrul lui spunea: carnivor. Eu eram cu siguranță ținta și câinele ăsta nu glumea. Veneau către mine cu o oarecare viteză. Cuprins de frică am încetinit și m-am dat jos de pe bicicletă. De parcă nu era destul unul și mare, dar i s-a alăturat și alți tovarăși canini din dreapta, doar că acolo era ciobanul, liniștindu-mă că nu mușcă și să nu mă sperii. Într-un minut au fost toți spre mine... pe cel mare am pus și mâna.

De aici te îndrepți spre linia de cale ferata, pe care o traversezi, fie ocolești prin dreapta pe drum și ieși la un triaj al Cetului unde există drum. Oricare ar fi alegerea, trebuie sa treci dincolo de linii ca sa poți continua

Aici se pregăteste terenul pentru pasajul suprateran, peste linia ferată.

Drum de fier cu doua șine? Nu știu ce va face trenul și mă-ntreb : pleacă sau vine?

Cred că am ajuns intr-un moment când se fac manevre cu vagoanele.

Liber, relaxat, cu ochii mari

Pornesc spre locomotivă încercând cumva să pot ajunge în cealaltă parte a trenului.

Razele soarelui zgârcit, de iunie, pătrund timide prin coronamentele înfrunzite ale copacilor îmbiindu-te la popasuri dese pentru a sădi în tine liniștea și bucuria naturii.

Ghicesc repede direcția

 În rest, urmează o porțiune de haladuiri pe drumuri de căruță sub auspiciile cuverturii vegetale, florile, plantele de sezon. Lucrările de centură încă nu au ajuns până aici

Ajung la o benzinărie de pe drimul european E70, unde fac la stânga pna la bifurcația cu drumul județean DJ593. Nu aveam cum să mă pierd de traseu în condiţiile în care se lucrează şi e vizibil încă de la pornire.

Drumul pe care continui este acesta, către o ferma.

Lucrările pentru centură erau începute doar aici în apropierea drumului E70D pe o portiune scurtă. Traseul meu străbate și mai departe terenurile agricole și drumuri de pământ, ajungând la Utvin.

Curând ating punctul final al traseului.

Pornind drept înainte şi făcând stânga pe primul drum de pământ, apoi la dreapta și tot așa ajung și la Utvin .

Depărtându-mă deja destul de mult (așsa mergea drumul), nu am reușit să fac traseul așa cum defapt este el pentru că deocamdată nu nu se lucrează în această parte!

Moment mult așteptat: pe drum  am oprit să mă relaxez puțin cu o bere la Pod Popas, stând afară pe băncuță.

O poveste ce se leagă într-un final printre picături mărunte de ploaie. Este în primul rând o ieșire spre descoperire, descoperirea lumii de afară. Dacă aș spune că traseul este ușor, ar însemna să îl desconsider. Concluzia după această nouă experiență este: mi-a plăcut traseul. Totul e să treci peste prima impresie legată de multitudinea șantierelor și pe alocuri, de mizerie, pentru ca mai apoi să-l poți descoperi cu adevărat. Dacă inițial am abordat traseul cu superficialitate, până la sfârșit a ajuns să mă convingă că pe lângă peisaje, am făcut și puțin sport. Am ajuns acasă, încheind astfel 5 ore și 67 de km de traseu, ritm moderat cu pauze dese admiring landscapes, photos, lunchbreak, de care m-am bucurat pe deplin. Poate vom mai încerca chestia asta altă dată. Am deja ceva planuri și sper să revenim mai mulți data viitoare. E un drum care „se merită” făcut în echipă, e mult mai interesant decât unul solitar.

Totul este condimentat cu aventură, cu depășirea limitelor și cu întrebarea „cât de departe pot merge?”. Dar poate cel mai important lucru pe care mi-l propun este să observ. Pentru că de multe ori am impresia că media oferă o imagine mult prea alambicată asupra lumii și a tot ce se face, așa că prefer să văd lucrurile cu ochii mei înainte să emit judecăți. Iar ceea ce vreau cel mai mult să descopăr este faptul că pământul este populat de oameni buni.