La inaltimile varfului Rusca • Toamna
Sweet November: Rătăcind prin toamna din Munții Poiana Ruscă
Toamna este anotimpul care face trecerea dintre vară și iarnă, momentul în care zilele devin tot mai scurte, nopțile mai răcoroase, iar natura își schimbă complet garderoba. În acest decor, Munții Poiana Ruscă devin locul ideal în care te poți deconecta de la agitația urbană, oferind de la un capăt la altul peisaje spectaculoase și o liniște greu de găsit în altă parte.Până nu demult, mă atrăgeau doar munții înalți și abrupti, însă cu timpul mi-am schimbat perspectiva. Muntele nu înseamnă doar cucerirea unor vârfuri, iar pe bicicletă am descoperit farmecul culmilor domoale, pe care le poți explora pe larg într-o singură zi. Exact asta iubesc la Munții Poiana Ruscă: traseele perfecte pentru pedalat și acea izolare aproape totală care te rupe complet de lume.
Emoțiile dinaintea plecării și întâlnirea din Valea lui Liman
Vineri seara, ora 23:30. Gândurile încep să mă invadeze: „Dacă plouă mâine? Dar dacă vremea va fi frumoasă și totuși o dau în bară și obosesc prea tare?”.
Totuși, sâmbătă, 3 noiembrie 2018, când răcoarea ar fi trebuit să-și intre demult în drepturi, ne bucurăm de o vreme superbă, ca într-o zi blândă de vară. Evadăm din tumultul orașului – 28 de bicicliști gata de aventură – cu direcția Munții Poiana Ruscă. Iarăși! Se pare că ni s-a pus pata în ultimele luni pe acești munți. Dacă în urmă cu o săptămână ne-am bucurat de o tură relaxantă la câmpie, de data aceasta am ales un traseu montan în totalitate pe teritoriul județului Timiș.
Am plecat dis-de-dimineață în acest prim weekend de noiembrie, cu mai multe mașini, până în locul în care râul Bega străbate o porțiune îngustă de chei cu stânci abrupte. Aici se află Complexul Turistic Valea lui Liman, punctul nostru de pornire. Destinația finală a zilei: Vârful Rusca (1.355 m), al doilea cel mai înalt vârf din Munții Poiana Ruscă, imediat după Vârful Padeș (1.382 m). Iar cel mai frumos mod de a străbate această distanță nu putea fi decât pe două roți.
Despre punctul de plecare: Valea lui Liman
Pentru cei care vor să exploreze zona, Complexul Turistic Valea lui Liman este așezat chiar la poalele Munților Poiana Ruscă, în satul Tomești (județul Timiș), la aproximativ 117 km de Timișoara. Se află la confluența Văii lui Liman cu Bega Luncanilor, la circa 1,5 km amonte de fosta fabrică de sticlă din Tomești și la 6 km aval de centrul localității Luncani.
Accesul este foarte facil:Dinspre Coșava (DN 68A): pe un drum asfaltat care trece prin comunele Curtea, Românești și Tomești.
Dinspre Luncani: pe un drum pitoresc ce urmărește cursul văii Bega.
De aici pornesc numeroase trasee turistice (parțial marcate) spre Cabana Căprioru, Vârful Padeș, Vârful Rusca, cariera de marmură de la Ruschița, Poieni Strâmbu sau chiar spre satul Bătrâna din județul Hunedoara – poteci pe care am avut deja bucuria să le bat la pas sau pe bicicletă.
Dacă ești genul de om căruia îi place să se refugieze în natură, cu rucsacul în spate, pe jos sau pe bicicletă, de fiecare dată când prinde ocazia, atunci Munții Poiana Ruscă sunt alegerea perfectă.
Iată poveștile și fotografiile noastre din această minunată zi de toamnă.
Ghidonul orientat spre aventură, GPS-ul pregătit de înregistrat și un covor de frunze ruginii sub roți – așa începe povestea noastră de toamnă spre înălțimile Vârfului Rusca.
O scurtă oprire la magazinul din Colonia Fabricii (Tomești) pentru ultimele provizii de drum – apă, ceva dulce pentru energie și glumele de dimineață – în timp ce șirul de mașini cu bicicletele pe plafon atrage privirile trecătorilor. De aici mai avem doar câțiva kilometri până la Complexul Turistic Valea lui Liman, locul unde vom lăsa mașinile în parcare și vom da jos bicicletele gata de aventură.
Iată-ne plecați la drum!
Ajunși la Complexul Turistic Valea lui Liman, lăsăm mașinile în parcare, dăm jos bicicletele și, după ultimele verificări, ne punem în mișcare. Plutonul nostru se întinde pe drumul care părăsește zona cabanelor și se afundă tot mai mult în inima muntelui.

În fața noastră se așterne o urcare lungă pe drum forestier de aproximativ 17 kilometri, menită să ne încălzească bine picioarele. Debutăm direct cu un fel de «panta prostului», iar spre final ne așteaptă o ascensiune mult mai serioasă, de circa 4,5 kilometri, care ne va testa din plin rezistența până pe creastă. Drumul este din macadam și, ca orice drum de munte autentic, ne poartă printr-o succesiune continuă de curbe stânga-dreapta. Nu sunt serpentine strânse și abrupte, dar virajele se țin lanț, iar porțiunile de drum drept sunt destul de rare – exact genul de traseu care te ține mereu atent și în priză.
Facem o scurtă oprire pentru regrupare lângă popasul amenajat chiar în apropierea unui izvor (în dreptul bornei kilometrice 16). De aici, continuăm să urcăm lin pe Valea lui Liman, după care urmează o scurtă coborâre până la o intersecție aflată imediat lângă un podeț, unde un alt drum forestier se desprinde spre dreapta.

După ce am trecut de prima urcare serioasă și de o coborâre binemeritată, ritmul se domolește. Rulăm încet pe lângă firul limpede al pârâului Șasa timp de aproximativ 2 kilometri, bucurându-ne de susurul apei și de liniștea deplină a pădurii. La un moment dat, peisajul ne scoate în cale un reper neașteptat: zidurile unei vechi clădiri din cărămidă, abandonată și parțial înghițită de rugii de mure și vegetația sălbatică.
Lăsăm în urmă vechile ruine și continuăm să înaintăm pe Valea Șasa. Din loc în loc, pădurea se mai deschide în mici poieni străjuite de brazi înalți și fagi desfrunziți, oferindu-ne locuri ideale de popas și priveliști largi spre culmile pe care urmează să le urcăm.

Suntem obișnuiți cu urcările, dar aceasta pare că nu se mai termină! Drumul pietruit se strecoară pe lângă stâncile acoperite cu mușchi, prin pădurea aproape desfrunzită, iar înclinația constantă ne obligă rând pe rând să schimbăm foaia mică sau chiar să coborâm din șa pentru primele reprize de push-bike.
Cărările care șerpuiesc printre văi și culmi sunt adevărate invitații la pedalat pe care natura ni le întinde la fiecare pas. Aici, departe de orice urmă de agitație, drumul forestier se strecoară chiar pe lângă firul apei, între versanții abrupți acoperiți de pădurea tomnatică.

Peisajul se schimbă pe măsură ce urcăm pe vale: drumul forestier devine noroios și plin de făgașe în zona exploatărilor de lemn.
Soarele care mai devreme strălucea falnic pe cerul senin stă acum ascuns după o perdea de nori și scaldă întreaga pădure într-o lumină difuză, de toamnă târzie. Cerul cenușiu ne îndeamnă parcă la visare, în timp ce drumul pietruit își croiește loc printr-o vale tot mai îngustă și mai sălbatică.
După câteva fotografii și un scurt moment de respiro, am pornit mai departe până am dat peste o mică carieră de piatră săpată chiar în versant, unde un excavator galben stătea oprit pe patul de grohotiș. Profităm de loc pentru o nouă pauză: apă rece de izvor, hidratare bună și câteva clipe de odihnă. Parcă le aveam pe toate la îndemână, iar oboseala de la început începuse să dispară – deja mă simțeam mult mai bine și gata pentru ce urma.
O scurtă ploaie măruntă, strecurată printr-o sită subțire de nori, ne răcorește exact în dreptul carierei de piatră.
Spectacolul unei coloane de 28 de bicicliști pe drumul forestier spre Vârful Rusca – un tablou care îmi amintește de ieșirile noastre numeroase de altădată.

Înaintăm pe vale și dăm peste un reper clar care ne confirmă direcția: indicatorul verde pentru Drumul Forestier Valea Șasei. Din păcate, de la intrarea pe această vale, urmele exploatării forestiere devin tot mai vizibile și tot mai dezolante: bușteni tăiați și împrăștiați pe jos, precum și numeroase grămezi de lemne adunate pe marginea drumului.

Din fericire, acea porțiune răscolită ține doar de drumul pe care se fac defrișări – traseul nostru principal își continuă cursul curat și pietruit mai departe, spre amonte.
Bifurcație în inima pădurii: în stânga urcă un drum răvășit de exploatările forestiere, în timp ce traseul nostru continuă drept.

Urcarea devine tot mai lungă și mai constantă, iar grupul se răsfiră treptat pe toată lungimea drumului. Pe pantele solicitante din Munții Poiana Ruscă, reprizele de push-bike sunt cea mai bună strategie pentru a-ți doza inteligent energia înainte de asaltul final spre vârf, așa că mulți dintre noi alegem să coborâm din șa și să continuăm la pas, pe lângă bicicletă.
Ne regrupăm cu toții pe o curbă largă a drumului forestier, admirând serpentina care șerpuiește prin pădurea de fag desfrunzită. Profităm de aceste ultime momente pe teren stabil, pentru că foarte curând drumul nostru se contopește cu pârâul și capătă mai degrabă aspectul unei albii pline de pietre și apă. De aici încolo, confortul macadamului rămâne doar o amintire, iar aventura adevărată pe potecile sălbatice abia începe.
Continuăm să urcăm pe vale, iar peisajul ne amintește din nou că pădurea este în plină exploatare. Drumul de pământ este mărginit pe ambele părți de șiruri lungi de bușteni groși, proaspăt doborâți și aliniați pentru transport. Înaintăm printre aceste stive de lemn, în timp ce sus, peste crestele pădurii de fag desfrunzite, soarele încearcă timorat să străpungă norii. Simțim că ne apropiem de capătul drumului accesibil și că în curând va trebui să ne luăm bicicletele în spate sau să le împingem pe potecile abrupte spre creastă.
Ajungem exact în punctul în care drumul se sfârșește, lăsând loc clasicei întrebări de pe traseu: „Băi, de-aici pe unde-o luăm?! Acum... încotro?”.În fața noastră, printre bolovani, resturi de crengi și noroi frământat, se scurge un fir de apă printr-o albie domoală ce urcă spre lizieră.

Coborâm cu toții din șa și pornim pe jos: noroiul și panta ne obligă la reprize serioase de push-bike și carry-bike prin pădurea de fag.

Ne cățărăm pieptiș pe panta defrișată, împingând bicicletele prin făgașele adânci lăsate de utilajele forestiere. Facem slalom printre bolovani, cioturi proaspăt tăiate și crengi împrăștiate la tot pasul, oprindu-ne ori de câte ori simțim nevoia să ne tragem sufletul.
Peste tot în jur sunt resturi de scoarță și pământ răscolit, semn clar că pe aici au fost trași bușteni grei la vale. Totuși, razele de soare care încep să se strecoare printre copaci ne mai îndulcesc efortul și ne dau speranțe pentru priveliștea de sus.

Urcăm chiar prin albia îngustă a pârâului, sărind cu grijă din piatră în piatră sau strecurându-ne pe malul abrupt, acolo unde rădăcinile și frunzele uscate ne lasă loc. Din fericire, apa nu este chiar atât de mare încât să ne udăm la picioare. E o porțiune tehnică și solicitantă, printre bolovani cu mușchi și crengi căzute, dar zâmbetele nu ne lipsesc – genul acela de aventură pură pe care o povestești cu drag mult timp după ce ai coborât de pe munte.
Ieșirea din albia pârâului: o curbă strânsă la dreapta și o pantă abruptă ne poartă adânc în pădure, unde poteca se pierde sub covorul gros de frunze.
Picioarele noastre s-au pus deja serios pe treabă, dar abia acum pornim spre cea mai grea porțiune a traseului: cățărarea finală. În față avem doar pădure și o pantă abruptă de pământ, presărată cu frunze și rădăcini – un sector accesibil doar pe vreme bună, care devine extrem de dificil și alunecos atunci când plouă. Împingem bicicletele metru cu metru, încurajându-ne reciproc, cu privirea ațintită spre lumina cerului care începe, în sfârșit, să se întrevadă printre trunchiurile înalte ale copacilor.
Privire înapoi după cea mai grea cățărare a zilei: un moment binemeritat de respiro în pădurea de fag luminată de soare. „Uf, că greu a mai fost!”, zic eu, șchiopătând ușor de oboseală și sprijinindu-mă în ghidon. Vorba aceea din bătrâni: „în loc să geamă boii, scârțâie carul”! Dar satisfacția de a fi trecut peste cea mai grea bucată a traseului șterge imediat orice urmă de oboseală.
Sus, în inima pădurii de fag, e un adevărat rai pe pământ – toate frunzele sunt picate, așternând un covor gros și foșnitor cât vezi cu ochii. Aici regăsim clar și marcajul Bandă Galbenă (destul de rar întâlnit până în acest punct), semn bun că suntem pe drumul cel drept spre culme.
„Din pomul verde și frumos, o frunză cade, încă una, pân’ se-aștern covor pufos. Păsări nu mai cântă, ici-acolo vezi doar câte una, precum o nucă-n vârf de nuc, așa e toamna totdeauna.” Înaintăm în liniște printre trunchiurile înalte ale fagilor, ghidați cu încredere de marcajul Bandă Galbenă, care acum apare mult mai des pe copaci.

Pe coama muntelui, ghidați de marcajele Triunghi Roșu și Bandă Galbenă spre Vârful Rusca, semn că ținta noastră este tot mai aproape.
Ieșim din umbra pădurii de fag într-o poiană largă de creastă, acoperită cu iarbă uscată și tufe joase de afiniș, străjuită de brazi înalți. Aici, o rază puternică de soare face un adevărat spectacol, revărsându-se peste culme și îmbrăcând întregul grup într-o lumină caldă, aurie.
Uneori, cele mai spectaculoase locuri de pe munte nu se lasă descoperite decât după ce înaintezi distanțe considerabile și depui un efort serios. Aici, sus pe culme, tufe mărunte de merișoare și afiniș se întind cât vezi cu ochii pe lângă arborii bătrâni, doborâți de vreme, iar o potecă destul de slab conturată le traversează discret printre molizi și ienuperi.
Un adevărat tablou zugrăvit de cel mai iscusit pictor, natura însăși. Aici, sus pe culme, contrastează minunat verdele închis al molizilor cu trunchiurile bătrâne și noduroase ale fagilor desfrunziți, totul așezat pe un covor auriu de iarbă și afiniș, sub cerul limpede de noiembrie.
Acești munți sunt modești din fire, chiar dacă ascund frumuseți nebănuite la fiecare pas. Nu epatează prin stânci amețitoare, dar au zone cu păduri dese de fag, culmi domoale și foarte multe poienițe liniștite, unde molizii falnici și tufele de ienupăr păstrează viu verdele naturii chiar și în prag de iarnă.
Mai departe nu se mai zărește nici drum, nici cărare – ne dăm seama că am ajuns la capătul urcării! Suntem la peste 1.300 de metri altitudine, ieșiți în sfârșit în golul alpin, lângă reperul de lemn fixat în grămada de pietre de pe culme. Aici, Munții Poiana Ruscă încep să facă un adevărat spectacol: dincolo de tufele de ienupăr și pădurea de fag, orizontul se deschide larg peste valurile domoale și albăstrui ale culmilor din jur.
Ultimele eforturi de carry-bike prin golul alpin: după aproximativ două ore de împins bicicleta la deal, urcarea prin tufele dese de afiniș și iarbă înaltă de pe creastă începe să devină tot mai solicitantă. La un moment dat, simțeam nevoia să mă opresc, să mă întind pur și simplu pe iarba moale (lucru pe care l-am și făcut) și să stau așa câteva minute bune, cu privirea spre cer, până îmi revin forțele.
Gândurile mi-au fost ascultate, iar tot grupul a hotărât să facă o pauză binemeritată chiar sus, pe vârful muntelui, lângă o cruce înaltă din lemn. Bicicletele își găsesc loc printre tufele joase, iar noi ne tragem sufletul admirând priveliștea largă care se deschide peste culmile Munților Poiana Ruscă și până departe, spre munții din zare.
Popasul l-am făcut pe un vârf „fără nume”, după care ne-am reluăm drumul pe creastă, făcând slalom printre jnepeni și ienuperi ca printr-un adevărat labirint verde, până când ajungem și ne oprim pe următorul vârf al muntelui.

După atâtea reprize de împins și cărat bicicleta în spate, vine și răsplata mult așteptată: ne urcăm din nou în șa, pedalând în șir indian printre tufele de ienupăr de pe platoul crestei.
Ultimii pași spre vârf: după porțiunea plăcută de pedalat, împingem bicicletele pe o pantă domoală, acoperită de iarbă și crengi uscate, chiar pe cel mai înalt punct al crestei. Mai sunt doar câțiva pași până la ținta noastră de astăzi, iar entuziasmul de a fi aproape sus ne face să grăbim pasul.

Ajunși sus, pe cel de-al doilea vârf... ce să vezi?! Borna și indicatorul oficial nu se află împreună aici. Venind din sens opus față de traseul clasic de pe hărți (care urcă dinspre Tăul Ursului), ordinea reperelor de pe culme este inversată: în acest punct ne întâmpină doar tabla metalică pe care scrie „Vf. RUSCA 1355 m” și direcția spre Poieni Cheia, în timp ce borna propriu-zisă a vârfului ne așteaptă mai departe, pe o a treia ridicătură (Vârful Rusca fiind cunoscut în teren ca având două vârfuri gemene despărțite de o șa). Topografia locului îți dă senzația clară a trei culmi distincte, legate între ele: pe prima am găsit crucea de lemn, apoi am coborât puțin și am urcat cam tot atât până aici, la indicator. Ne tragem puțin sufletul și privim spre ultimul obstacol care ne mai desparte de borna oficială.
Natura este împărăteasa absolută pe aceste înălțimi! Priveliștea largă peste platoul auriu, pâlcurile de molizi întunecați și siluetele albăstrui ale munților înalți din zare îți taie pur și simplu respirația. După scurta pauză de la indicatorul metalic, repetăm figura de mai devreme: coborâm prin șaua largă, printre crengile uscate de jnepeni, și urcăm din nou până atingem cel de-al treilea vârf, unde găsim, în sfârșit, borna oficială a Vârfului Rusca (1.355 m).
Chiar dacă nu sunt cei mai înalți munți ai țării, peisajul de aici te lasă pur și simplu fără suflare. În fața noastră se întinde platoul larg și golaș al Vârfului Rusca (1.355 m), pe care poteca dublă șerpuiește printre tufele de afiniș și iarba aurie a toamnei.Iar dacă ne rotim privirea spre nord-vest, dincolo de valurile împădurite ale crestei, se zărește în depărtare și chelia rotunjită a Vârfului Padeș (1.382 m), cel mai înalt punct al Munților Poiana Ruscă. Pe acest platou generos, mulți dintre noi ne urcăm din nou în șa și ne bucurăm din plin de pedalatul la înălțime.

Urcarea spre cel de-al treilea vârf: panta ne scoate din nou din șa pentru o ultimă repriză de push-bike printre tufele de afiniș și molizii uscați.
Am ajuns, în sfârșit, pe Vârful Rusca (1.355 m), chiar lângă borna care marchează cel de-al doilea cel mai înalt punct al masivului. No, de-aici se vedeau frumos toate celelalte vârfuri și culmi domoale din Munții Poiana Ruscă, învăluite în lumina blândă a soarelui de după-amiază! Desigur, ne oprim cu toții pentru o binemeritată sesiune foto – poze peste poze din toate unghiurile, peisaje largi cât vezi cu ochii și acel aer curat și tare de înălțime care îți încarcă instantaneu bateriile.
Iată și reperul oficial al destinației noastre: borna de piatră de pe Vârful Rusca (1.355 m), însoțită chiar alături de marcajul proaspăt Bandă Roșie pictat pe o stâncă joasă, printre tufele de afiniș și firele aurii de iarbă uscată. Este momentul acela de liniște și satisfacție pură, în care știi că tot efortul urcării prin albia pârâului și prin pădurea de fag și-a atins scopul.
Voie bună și ultimele cadre pe platoul Vârfului Rusca, chiar înainte ca grupul să pornească la vale spre Tăul Ursului.
Începutul coborârii de pe Vârful Rusca spre Tăul Ursului: Poteca largă șerpuiește printre pâlcuri dese de ienupăr și poieni aurii, iar în față se desfășoară valurile domoale ale Munților Poiana Ruscă, scăldate în lumina caldă a după-amiezii.

Este genul acela de coborâre care îți răsplătește din plin tot efortul urcării și îți dă senzația că plutești deasupra lumii.
Chiar dacă am pornit oficial la vale spre Tăul Ursului, relieful vălurit al Munților Poiana Ruscă nu se dezminte și ne mai scoate în cale câte o urcare scurtă și abruptă. Poteca plină de frunze uscate ne obligă din nou să coborâm din șa pentru o repriză de push-bike.
Odată trecuți de ultima urcare, ne lăsăm purtați la vale pe un drum forestier acoperit în întregime de un covor gros de frunze ruginii. Plutonul se întinde în șir indian printre trunchiurile înalte ale fagilor, iar foșnetul frunzelor strivite sub roți devine cea mai plăcută coloană sonoră a coborârii.
Trecem în viteză pe lângă trunchiuri bătrâne, căzute și îmbrăcate în mușchi, păstrând distanța optimă între noi și bucurându-ne din plin de ritmul alert și fluid al traseului spre Tăul Ursului.
Ultima porțiune abruptă înainte de Tăul Ursului: coborâm cu prudență pe lângă bicicletă, atenți la pietrele sau crengile ascunse sub covorul gros de frunze.
Coborâm controlat pe lângă biciclete, lăsând picioarele să își facă loc prin stratul gros și alunecos de frunze. Vestea bună este că porțiunea aceasta abruptă nu durează mult: printre trunchiurile fagilor se vede deja clar drumul forestier de la baza versantului, semn că mai avem doar câțiva metri până când ne putem urca din nou în șa.

Regrupare pe drumul forestier, cu Vârful Padeș profilându-se chiar în fața noastră printre trunchiurile înalte ale fagilor.
Ajungem la Tăul Ursului, unde ne întâmpină o poiană liniștită, înconjurată de brazi tineri și pădure înaltă. Locul are peisaje frumoase și este amenajat cu un foișor din lemn cu masă și bănci, un panou informativ și un stâlp cu indicatoare turistice – un punct de popas excelent pentru drumeții și bicicliștii care străbat aceste trasee.
Ne oprim aici doar câteva clipe pentru o ultimă regrupare înainte de coborârea finală spre vale, pentru că seara începe deja să se lase peste pădure. Acest loc este o adevărată răscruce de trasee și drumuri forestiere spre diferite destinații din masiv.
Stâlpul cu indicatoare din poiană ne arată limpede opțiunile: spre stânga se poate coborî la Ruschița (7 km) sau urca spre Vârful Padeș (2 ore), în timp ce spre dreapta este poteca pe care tocmai am venit dinspre Vârful Rusca (1 ½ oră) și drumul lung de coborâre spre Luncani (17 km).Noi o luăm, desigur, spre Luncani – ne așteaptă 17 kilometri de vale la coborâre, pe care va trebui să îi parcurgem în ritm susținut, înainte să se lase întunericul complet.
Ne strângem cu toții pe drumul forestier din poiana de la Tăul Ursului, lângă panoul informativ de la intrarea în pădure. Facem ultima verificare a grupului și ne pregătim luminile bicicletelor, pentru că amurgul de noiembrie se lasă repede peste munte.

Reper oficial: Tăul Ursului. De aici ne așteaptă o coborâre lungă și alertă de 17 kilometri până la Luncani, iar apoi ultimii kilometri pe asfalt până la mașinile lăsate la Valea lui Liman.
Și după atâta împins și cărat bicicleta la deal, a urmat în sfârșit răsplata mult așteptată: o coborâre lungă, rapidă și frumoasă pe drumul forestier pietruit! Lăsăm în urmă poiana de la Tăul Ursului și ne dăm drumul la vale printre brazii falnici și pădurea de fag, savurând fiecare metru câștigat fără niciun efort la pedale.
Drumul este larg, bine întreținut și te invită să lași frânele mai libere, în timp ce aerul rece al serii îți biciuiește plăcut obrajii. Cei 17 kilometri până la Luncani trec pe nesimțite, transformând finalul turei într-o adevărată bucurie pe două roți.
Pe măsură ce pierdem din altitudine, pădurea deasă se deschide din loc în loc, dezvăluind amploarea văii pe care coborâm.
Ziua de noiembrie este deja pe sfârșite, iar lumina scade văzând cu ochii peste culmile din jur, așa că p ăstrăm traseul și menținem un ritm bun la vale, hotărâți să ajungem cât mai repede la asfaltul din Luncani.
Păstrând același ritm alert de coborâre, ne lăsăm purtați la vale prin întunericul tot mai dens al pădurii. Ultima parte a drumului ne-a ținut în priză și ne-a pus atenția la încercare, având doar conurile de lumină ale farurilor să ne croiască poteca, dar nici nu ne-am dat seama când am ieșit la drum bun, direct în Luncanii de Jos.
Am marcat finalul coborârii printr-o oprire binemeritată la birtul din sat – loc de povești la o bere rece și de reîncărcat bateriile, mai ales că vremea neobișnuit de caldă pentru noiembrie mă lăsase fără niciun strop de apă încă de pe urcare. Aici am avut parte și de cea mai frumoasă surpriză a serii: un bătrânel al locului, curios și plin de viață, ne-a luat la întrebări despre drumul nostru, iar la plecare ne-a spus cu un zâmbet cald: „Măi copii, așa vă iubesc pentru ce faceți! De-aș fi tânăr, aș veni și eu cu voi!”. Cu vorbele lui în gând, am parcurs ultimii kilometri pe asfalt, înapoi spre mașinile lăsate la Valea lui Liman.
Așa se încheie încă o filă de jurnal pe două roți. A fost o tură autentică, purtată aproape integral prin liniștea pădurii, dar răsplătită pe creastă cu priveliști largi peste toate culmile din jur. Ne întoarcem acasă obosiți, dar cu acea stare de libertate și bucurie pură pe care doar muntele și cărările noi ți-o pot dărui.
Traseul parcurs (circuit): Complexul Turistic Valea lui Liman – Valea Șasa – Vârful Rusca (1.355 m) – Tăul Ursului – Luncanii de Jos – Complexul Turistic Valea lui Liman.
Relive 'La Înălțimile vf.Rusca'
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Gânduri de pe traseu? Lasă un comentariu și spune-mi cum ți s-a părut această aventură sau ce alte poteci frumoase ai descoperit! Păstrăm un ton respectuos și prietenos.