La inaltimile varfului Rusca • Toamna

Sweet November

Rătăcim prin toamnă şi prin frumusețile Munților Poiana Ruscă
Toamna, este anotimpul care face legătura între vară și iarnă. Este anotimpul în care zilele devin din ce în ce mai scurte și mai răcoroase, nopțile devin din ce în ce mai lungi și mai friguroase iar precipitațiile si ele tind să crească treptat. Prin urmare, munții Poiana Ruscă este locul perfect în care te poți deconecta de la agitația urbană. De la un capăt la altul, munții Poiana Ruscă sunt cuprinși de peisaje extraordinare.
Până nu de mult visam la munți înalți, acum însă visez să o las mai moale. Am renunțat încet, încet să-mi doresc doar munţi înalţi pentru că: muntele înseamnă mult mai mult decât vârfuri, iar bicicleta te ajută să vezi într-o singură zi cât ai putea să vezi mergând la pas câteva zile. Cum spuneam și prin alte postări, mă atrag foarte mult acești munți, e izolarea aia cvasitotală de care ai parte în cea mai mare parte a lor.
Vineri seara. Este ora 23:30 și gândurile încep să mă invadeze.. Dacă plouă? Dar dacă vremea e frumoasă și totuși o dau în bară și obosesc?. Sâmbătă 3 noiembrie 2018, când răcoarea ar trebui să-şi intre ușor în drepturi, noi ne bucurăm de-un timp frumos pe-afară, ca-ntr-o caldă zi de vară - evadăm din viața tumultoasă a oraşului, 28 de bicicliști spre munţii Poiana Ruscă. Iarăşi! Se pare că ni s-a pus pata în ultimele luni pe aceşti munţi! Mai exact, vom intra în munţi dinspre Valea lui Liman. Dacă acum o săptămână ne-am bucurat de o frumoasă tură la câmpie, acum am ales o zonă montană in totalitate prin județul Timiș.
Am plecat de dimineață în primul weekend de noiembrie, mai multe mașini până aproape de vârfurile Padeş şi Rusca, în locul în care Bega străbate o porţiune îngustă de chei cu stânci abrupte, locul unde se află complexul turistic Valea lui Liman. De aici, vârful Rusca este destinația finală spre care ne-am  propus să ajungem. Cum am putea să străbatem această distanţă, de altfel nu prea mare, decât pe biciclete. Este al doilea vârf al munților Poiana Ruscă, având 1.355 m, după vârful Padeș 1382 m.

Complexul Turistic Valea lui Liman se află la poalele munților Poiana Ruscă, în satul Tomești, județul Timiș la o distanță de 117 km de orașul Timișoara, la confluența Văii lui Liman cu Bega Luncanilor, la cca 1,5 km amonte de fosta fabrică de sticlă de la Tomești și la cca 6 km aval de centrul localității Luncani. Este legat de comunele Tomești, Românești și Curtea printr-un drum de asfalt care ajunge în șoseaua DN 68A, în dreptul comunei Coșava, iar de localitatea Luncani printr-un drum care urmarește valea Bega. De la Complexul Turistic pornesc trasee turistice partial marcate spre cabana Caprioru, vârful Padeș, vârful Rusca, Ruschița (cariera de marmura) Poieni Strâmbu, chiar şi la Bătrana, din judeţul Hunedoara, trasee pe care deja am fost.

Dacă ești tipul de om căruia îi place să se refugeze în munți, cu rucsacul în spate, pe jos sau cu bicicleta, de fiecare dată când are ocazia… atunci munţii Poiana Ruscă sunt alegerea perfectă

Foto şi povesti din frumoasa toamnă.

Back to top!

Colonia Fabricii

Iată-ne plecaţi.
Am pornit de la  Complexul Turistic Valea lui Liman pe biciclete în urcare pe un drum forestier de vreo 17 km urmat de o ascensiune serioasă de circa 4,5 km la final.

Drumul este din macadam şi ca orice drum de munte prezintă multe curbe, fără a avea serpentine strânse, dar succesiunea de curbe stânga dreapta este semnificativă, puţine fiind porţiunile de drum drept.

 Era un spectacol frumos pe drumul pe care mergeam să vezi o coloană de 28 de biciclişti, îmi aduceau aminte de perioada aia nu foarte îndepărtată în care ne adunam foarte mulți. După o scurtă oprire lângă popasul amenajat în apropierea unui izvor, urcăm lin pe Valea lui Liman, apoi coborâm până la o intersecţie, imediat la un podet, unde un drum forestier se desprinde spre dreapta.

Cu toată voia bună am pornit pe traseul marcat cu banda galbenă la dreapta. Și am început cu un fel de panta prostului. Pantă, pantă dar asta parcă nu se mai termina.

 Rulăm încet pe lângă firul pârâului Şasa cam 2 km şi ne oprim în dreptul unei ruine. 

Se merge destul de mult prin pădure, până la intrarea în golul alpin, aproape de vârf. 

Cărările care șerpuiesc printre văile și culmile sunt adevărate invitații la pedalat, pe care natura o prezintă.

Soarele ce odinioară strălucea falnic pe cerul albastru senin, acum stă ascuns după nori și scaldă natura intr-o lumină difuză, iar norii cenușii, ne trimit la visare.

După câteva fotografii şi o scurtă pauză, am mers mai departe până am ajuns aici la o carieră de piatră. Apă rece de izvor, hidratare, pauză. Parcă le aveam pe toate și deja mă simțeam mai bine. 

Răcoare diminetii ne-a adus și o scurtă ploaie (ca de vară), ce parcă era strecurată printr-o sită subțire de nori. Picături mărunți ce lovesc cu sete pământul sufocat de căldura verii. 

S-a dat startul și am pornit din nou către obiectivul principal de astăzi.

Urmele exploatării forestiere devin tot mai vizibile şi tot mai dezolante: buşteni tăiaţi şi împrăştiaţi pe jos, multe grămezi pe marginea drumului de la intrarea prin acesta vale.

Ne avântăm pe drum în sus cu gândul să ajungem în vârful muntelui Rusca. 

În stânga se deschide o vale si un drum răvăsit de utilajele forestiere pe unde coboară lemnul tăiat, iar în dreapta alt drum forestier urcă mai departe prin pădure. 

Curând drumul nostru se contopeşte cu pârâul şi primeşte mai degrabă un aspect de albie. 

Clasic: Băi, de-aici pe unde-o luăm!? Acum... încotro?  Din faţă se scurge un fir de apă printr-o albie domoală. Problema care mă frământa era doar porțiunea asta până la intrare în pădure .

De aici pornim pe jos pe un drum noroios care începe să urce.

 Ne căţărăm pe panta defrişată, facem slalom printre cioturile rămase şi crengile împrăştiate şi ne oprim atunci când obosim. Peste tot sunt rămăşiţe din scoarţa copacilor, semn că utilajele forestiere au tras pe aici buşteni. 

 Şi noroaie, şi deal mare! Niciodată nu ştii ce surprize poţi găsi pe munte…

Urcăm chiar prin albia pârâului, sărind din piatră în piatră sau mergând pe margine, acolo unde este posibil. Apa nu este chiar aşa de mare încât să ne udăm.

Urcăm până la punctul unde drumul iese din albia pârâului, face o curbă strânsă la dreapta şi după o pantă accentuată intrăm adânc într-o pădure ceva mai deasă în care se pierde poteca sub covorul gros de frunze. 

Picioarele noastre se pusese deja bine pe treaba. Pornim spre cea mai grea porțiune, cățărarea. Aveam în faţă doar pădure şi ne căţărăm pe o porţiune accesibil numai pe vreme bună, foarte dificil atunci când plouă. 

Ne rotim privirile şi ne tragem răsuflarea. Privire înapoi. Uf, că greu a mai fost, zic eu, șchiopătând de osteneală. Asta-i curat vorba aia: ,,în loc să geamă boii, schârțîie carul"

 În pădure, raiul pe pământ… toate frunzele-s picate! Călcăm ușor covorul toamnei, printre copaci tăcuți și goi, şi urmăm marcajul bandă galbenă, pân’ aici destul de rar. 

Din pomul verde și frumos, o frunză cade, încă una, pân’ se-aștern covor pufos. Păsări nu mai cântă, ici-acolo vezi doar câte una, precum o nucă-n vârf de nuc, așa e toamna totdeauna. 

Ne căţărăm pe o pantă şi prin pădure, facem slalom printre copacii rămaşi şi ne oprim pe coama muntelui. Îmi place să merg prin covorul de frunze și să le ascult șoaptele.

O rază de soare care face spectacol. Poienițele din păduri și cărările prin văi înalte, ascund frumuseți nebănuite, greu de descris în cuvinte.

Uneori porțiunile spectaculoase nu sunt vizibile decât după ce înaintezi distanțe considerabile. Tufe mărunte de merișoare se întind pe lângă arborii doborâți de bătrâneață iar o potecă destul de slabă o traversează. 

Îmi place să-mi dau întâlnire cu toamna pe munte. Este un adevărat tablou zugrăvit de cel mai iscusit pictor, natura însăși.

Munții sunt modești din fire, chiar dacă ascund frumuseți nebănuite. Au zone cu păduri dese, vârfuri golașe și foarte multe poienițe înverzite.

Mai departe nu este nici drum, nici cărare. Ne dăm seama că până aici ne-a fost! La altitudinea de peste 1300 de metri. Urcam, eram în golul alpin și Munții Poian Ruscă începuseră să facă spectacol.

Nu scăpăm de charry-bike. După cca 2 h de urcare push, a început să devină puțin mai dificil. Parcă îmi venea să mă opresc, să mă întind pe iarbă (cum de altfel am şi făcut) și să stau așa vreo câteva minute până îmi revin forțele. Apoi nu a mai fost mult până să ajung aproape de un vârf și să mă opresc.

Gândurile mi-au fost ascultate și tot grupul a făcut pauză. Ne oprim pe vârful muntelui! Un vârf "fără nume", apoi facem slalom printre jnepeni ca printr-un labirint şi ne oprim pe un alt vârf al muntelui . 

Suntem la limita celor trei judeţe: Timiş, Caraş-Severin şi Hunedoara, printre cioturile uscate de la jnepeni

În vârful muntelui... ce să vezi?!  Borna o găsim pe un alt vârf (al treilea), Aveam senzatia că sunt trei vârfuri. Pe primul găsim o cruce, apoi după ce coboram nu foarte mult şi urcam cam tot atât (defapt traversăm o şa),  găsim tabla cu vârful Rusca.

Natura e împărăteasa absolută aici. 
După o scurtă pauză, repetăm aceeaşi figură încă o dată coborând şi urcând, ajungem pe vârful Rusca, unde găsim borna, apoi drumul se întoarce la dreapta spre vest şi mai jos, intrăm din nou în pădure, îndreptându-ne când pe urcare când pe coborare spre Tăul Ursului

Nefiind cei mai înalți munți, peisajul te lasă fără suflare. Avem în față platoul golaş al vârfului Rusca (1.355 m) iar dacă întoarcem privirea mai la dreapta în direcţia vest, şi mai departe, apare chelia rotunjită a vârfului Padeş (1.382 m), altitudinea maximă a munţilor Poiana Ruscă.

Vârful Rusca.
No, de-aici se vedeau frumos toate celelalte vârfuri din Poiana Ruscă. Desigur ne oprim pentru poze. Poze peste poze. Peisaje... Aer curat şi tare...

Varful Rusca şi borna care il reprezintă.

Aşa că am ales să coborăm muntele pe la Tăul Ursului

  

Coborârea nu a fost grea sau periculoasă, cu excepţia ultimei porţiuni înainte de Tăul Ursului, unde era destul de abrupt. Îmi era frică doar să nu fie ceva ascuns pe sub covorul de frunze şi care să de jos cu mine.

Avem în faţa noastră vârful Padeş.

Peisaje frumoase, şi chiar locuri de popas.

„Tăul Ursului”, o răscruce de trasee şi drumuri spre diferite destinaţii.  

Şi după atâta împins, a urmat o lungă şi frumoasă coborâre.

Ziua e pe sfârşite şi nu aveam timp să facem devieri de la traseu.

Am terminat coborârea, care ne-a pus puțin atenția la încercare, era la lumina farului, și fără să ne dăm seama am ajuns la Luncanii de jos. Am sărbătorit întoarcerea cu  pauză, de bere sau pentru alte necesități, apoi am pornit pe asfalt către maşini. Plimbarea noastră se încheie aici, şi ca o concluzie finală, după cum aţi văzut deja din postări, tura a fost una faină, prin pădure pe tot traseul, cu vedere spre toate vârfurile din zona. Fiind cald, eu am consumat toată apa pe urcare.  Ziua s-a terminat frumos cu apusul pe culme, și cu noi locuri și noi cărări pe care am umblat, liberi, fericiti, chiar dacă epuizați! Traseul a fost un circuit exact aşa: Complexul Turistic Valea Lui Liman-Valea Şasa-Vârful Rusca (1355)-Tăul Ursului, apoi la vale spre Luncanii de Jos. Aici am oprit la un birt. Și să nu uităm de acel bătrânel care ne-a luat cu tot felul de intrebari şi ne zicea: “Măi copii, aşa vă iubesc pentru ce faceţi! De-aş fi tânăr aş veni şi eu cu voi!”. 

Relive 'La Înălțimile vf.Rusca'