Hear the Wind Sing

Încă o dimineață care mă motivează să mă dau jos din pat.
M-am trezit puţin cam obosit, dar entuziasmat deoarece urma să pedalez în Munții Semenicului. Din păcate în această tură fac echipă doar cu Cristi, băiatul meu.
Am studiat prognoza de dimineață iar vremea se menține deosebit de caldă ( posibil şi ceva averse ). Este ireal! Plouă în fiecare weekend, parcă ar fi toamnă și nu plină vară. Din păcate vremea extrem de capricioasă ne-a cam tăiat din avânt toată luna iulie. Să vedem dacă și în august va fi la fel sau vor veni căldurile alea insuportabile. Plec împreună cu Cristi spre Reșița în orice condiţii...așa ne-am propus, fie ce o fi. Am adaptat traseul ca să fie mai potrivit pentru bicicletă și de asemenea timpului pe care îl aveam la dispozitie. Prima etapa este una feroviară... de deplasare (Timișoara - Resita). Ne suim în tren cu doar câteva minute înainte să plece. Atunci am ajuns la gară şi nu am apucat să cumpăr nimic de ronțăit pentru drum, nici măcar un suc. Biletul l-am cumpărat din tren cum se întâmplă de obicei când mergem cu acest tren. Atunci când controlorul mă întreabă unde coborâm, aveam acel moment în care nu știam ce să-i răspund, sugerând-ui să revină. Eram indecis şi chiar nu ştiam pe moment unde să coborâm. Ploaia care se tot anunța de vre-o săptămână mă ţinea concentrat pe altceva şi brusc parcă nu mai voiam să urc Semenicul, chiar dacă într-acolo am plecat. Îmi era dor de pădurile Semenicului, iar dorința de a ajunge până sus este mai veche, s-au cam adunat deja 4 săptămâni. Weekendul trecut aveam aceleași planuri însă nu am ajuns din motive obiective, dar și din cauza ploii. O să vreau să urc în continuare dar numai în condiții prielnice de vreme bună. Eram în trenul de Reşița, dar am hotărât într-un final să coborâm în Bocşa Română. Acuma că deciziile au fost luate căutăm un supermarket. Cumpărăm apă și ceva de mâncare şi ne-am pus imediat pe treabă: am băgat rapid ceva la maț (un iaurt), și evident, îi dăm bătaie. Era trecut de 9 şi am plecat până nu ne bate prea tare soarele în cap. Pornim din parcarea magazinului înapoi pe direcția din care tocmai am venit (de la gară) și începem cu o urcare care ne scoate din Bocșa. Porțiunea de șosea dintre Bocșa și Doclin, nu e deloc în stare perfectă, se prezintă mult mai rău decăt o știam și decât mă așteptam, așa că pedalăm cu destulă atenție și evităm gropile, chiar dacă suntem pe mtb, nu sunt plăcute. Ajungem și în locuri în care am mai fost, doar că pe lângă astea, sunt unele care m-au impresionat, pe altele nu le mai țin minte și îmi doresc să le redescopăr, iar altele nu mi-au plăcut, însă hotărăsc totuși să le mai dau o șansă! Înainte de Doclin, ne-am oprit să luăm masa într-un loc de popas amenajat la marginea drumului. Ne-am încărcat aici bateriile pentru o perioadă mai lungă a turei - jumătatea grea. Soarele dogorește la propriu și nu ne prea vine să mai plecăm de aici. Oprim şi în Doclin la un birt, ne răcorim cu o bere rece şi o îngheţată, apoi ne îndreptăm către Tirol, încă circa 7 km de asfalt la fel de spart și plin de gropi. Asfel continuăm din sat în sat până la Moravița. Nu sunt prea multe de povestit la o tură de asfalt așa că mai bine urmăriți pozele de mai jos sub care se mai găsesc și alte descrieri.

Tirol...printre dealuri, vii, şi soare  :)

Gara din Bocșa Română. 
Ei, și acum încotro...? îl intreb pe Cristi. Răspunsul  lui a fost...! nu știu gesticulând din umeri! Ok, hai să cumpărăm ceva de mâncare şi vedem ce facem, o zic și eu cu o juma de gură, apoi plecăm. Oricât aș da-o la întors, tot trebuie sa mergem până la un Market, pentru că nu avem nimic la noi şi nu avea rost să cărăm din Timișoara. 

"The Wild One"
Începem destul de bine, dar nu vă lăsați păcăliti, drumul încet, încet, devine tot mai spart, plin de gropi - deocamdată pe ăsta îl avem și mergem pe el.

Peisajul e superb și mă face să uit că de fapt sunt pe șosea și pe lângă mine mai trec și mașini.

Deschiderea spre munții Dognecei și Culmea Poieții, pe unde deja am mai fost. (asta este tura)

Fâneaţă din perioada verii în Doclin. Ne mai oprim uneori și facem câte o poză acolo unde peisajul e superb. Toată zona e extrem de frumoasă și pitorească cu atât mai mult cu cât cerul era acoperi de nori albi pufoși. 

Parcăm bicicletele la botul calului, pe margine de drum.

Aici ne instalăm pentru o pauză. 

Ne-am așezat preț de 10-15 minute pentru odihnă, masă și hidratare, și fără nici un chef plecăm mai departe, parcă am mai fi stat.

Ochim cu ușurință drumul spre stânga care duce spre Culmea Poieții din Munții Dognecei. Probabil într-o altă aventură voi explora și acest drum.

Căpiţele de fân ne însoţesc la doi paşi de la marginea drumului. Se spune că omul sfinţește locul. …Dar până să-l sfinţească, tot omul acela trebuie să-l cosească de două-trei ori în fiecare vară.

După câțiva kilometri, lenevim vre-o 10 minute și la birtul din Doclin - eu cu o bere, iar Cristi cu înghețată.

Halta de la Doclin. Aici am coborât din tren cu vre-o două luni în urmă pentru tura: (De la Doclin Pan'la Bocsa). Drumul este destul de prost aici, dar altul nu am de unde să aleg deocamdată.

Ajungem în Tirol Caras-Severin

Dacă tot am ajuns în Tirol, ne-am îndreptat atenția spre Cramă, care se află la doi pași de sat. Există și indicator în acest sens care ne îndrumă exact.

Ajungem la vestita cramă din Tirol. Drumul urcă ușor, un mic ocol pe lângă cramă până în partea din spate. Nu vedem pe nimeni, așa că urcăm încet pe el. Lângă clădire totuși, pe cealaltă latură a drumului îngust de piatră, era o vacă care păstea liniștită la umbră.  

Podgoria Tirol este situată în vestul României în arealul viticol Dealurile Banatului, lângă satul al cărui nume îl poartă.

Crama din Tirol, construită toată din piatră. Din păcate o admirăm doar de afară dat fiind că am văzut lacăte pe uși, nu cred că este adresată publicului spre vizitare. 

Drumul pe care am urcat ușor.

Am citit că satul Tirol a luat ființă în anul 1810, iar numele provine de la primii locuitori ai acestuia, care proveneau din localitatea austriacă Tirol și care s-au refugiat în acest loc în urma bătăliei câștigate de Napoleon Bonaparte la Wagram împotriva austriecilor în anul 1809, și că primele plantații viticole au fost înființate până în anul 1848 aproximativ 90 ha.  După ce am tras puțin cu ochiul admirand frumusețea locului, ne întoarcem pe același drum până în sat, de unde voi decide următoarea destinație.

Crama în toată splendoarea ei. 

Pod realizat doar din piatră peste pârâul Fizeș

Nu aș vrea să mai continui pe asfalt, așa că consult puțin gps-ul, mă consult și cu Cristi și părăsim drumul pe care am venit din Doclin, care defapt ne-ar fi dus spre Fizeș și Berzovia și chiar nu-mi doream să ajung acolo. Urmăm indicațiile gps-ului și urcăm puțin în forță pe un drum de pământ care ne duce către Ferendia. Drumul este foarte ok, însă nu și atunci plouă. Afară e foarte cald, nu sunt semne că ar veni ploaia.

Biserica Catolică din Tirol. Ne oprim. ii facem o poză și ne vedem de drum.

E linişte, și te bucuri de natură într un mod mai liniştit. E greu la deal, dar nu de neurcat. „Bate și vântul! 

Arșiță mare la ora prânzului. Ce e mai grav că am uitat să complectez rezerva de apă, dar sper că ne descurcăm până în primul sat. 

Sunt momente când apare câte un nor și face umbră.

Fructe de păducel.

Pământul negru, proaspăt treierat, dezvăluie cazemate abandonate. Imaginația mea călătorește în timp și îmi cheamă amintiri din copilărie. Zâmbesc. 

Cred totuși că asta este o fostă cazemată rămasă de pe vremea războiului. Stiu că am văzut multe în copilărie.

Lăsăm în urmă câmpul răsfățat de adierile line ale vântului capricios de vară. Într-un final ajungem în Ferendia, la drumu mare. Mă învârt un pic până găsesc un birt deschis pe direcția noastă de mers de unde îmi iau o binemeritată bere iar pentru Cristi o cola, ambele reci.

Privim cu admirație cupola strălucitoare a bisericii ortodoxe din Clopodia.

Biserică ridicată în cinstea eroilor satului din primul și al doile război mondial. Aflăm de la un localnic că în Clopodia sunt 5 biserici ale mai  multor culte (ortodox, greco - catolic, romano - catolic, evanghelic și reformat). Cea mai nouă fiind cea ortodoxa, ridicată prin 1826 și finalizată pe interior doar cu câțiva ani în urmă

Foarte multe case vechi, biserici diferite (majoritatea părăsite) două castele și o veche moară în fața căreia am oprit si i-am făcut o poză.

Biserica Romano - Catolică din Clopodia.

Moara din Clopodia.

Castelul (conacul) Manaszy (datând din 1859)

Prin Clopodia

Conacul Wekerle Petala (datând din 1840), înscris oficial în lista monumentelor istorice protejate din județul Timiș, care este intr-o stare avansată de degradare. 

Biserica reformată calvinistă din Clopodia.  De aici iuțim ritmul, mai ales că de-acuma suntem din nou pe asfalt, iar drumul este foarte bun.

O nouă pauză pentru hidratare în Jamu Mare și de aici spre Moravița. Ici colo pe stâlpi zărim cuiburi de barză. Trecem pe lângă un filtru de frontieră, dar scăpăm fără să ne oprească

Ajungem la Moravița. Aici la intersecția cu E70 zărim pe indicator 60 de km până la Timișoara. Asta n-ar fi atât de grav dacă nu ar fi atât de cald. Pănă ieșim din zona de frontieră trebuie să mergem pe asfalt, pe urmă vedem noi ce variante putem alege ca să evităm măcar căldura degajată de asfalt. 

Tura de azi e Bocșa Română - Stamora Moravița pentru majoritatea. Pentru noi planul ar fi fost o semi-buclă mai mare până la Timișoara, dar... după ce ne-am abătut din drum până la gara din Stamora, planurile s-au cam schimbat brusc. Aici aflăm că am avea un tren către Timișoara în aproximativ o oră și jumătate, dar mai aflăm că la Deta plouă torențial de se rup norii. Vremea devine și aici tot mai cețoasă și ploaia pare iminentă. Ce-o să facem acum, e o întrebare pe buzele noastre... O să stăm cuminți în gară și ne întoarcem la Timișoara cu trenul, după o zi în care am încercat și altceva, ceva nou.

O dulceață de cățel și puiul ei ne-au ținut companie până la plecare.

Gara Stamora Moravița

Ce o să facem acum e întrebarea pe buzele noastre. Așteptăm să sosească trenul care defapt este un motor.

Soluția o găsești tot la gară. Trenul care ne va duce la Timișoara.

Doar ce ne-am urcat în tren că a și început plouă.

Pe geam se poate vedea cum plouă torențial.

Gara din Deta! Plouă torențial și nu pot decât să mă bucur pentru că am luat cea mai bună decizie să asteptăm și să mergem trenul la Timișoara, doar așa am rămas neudați în mijlocul ploii.

Cum scot capul în afară pe geam, începe o perdea groasă de apă, ce mai... rupere de nori. Din nou printre povesti ne dăm seama că vremea ține cu cei curojoși căci singuri stropi care ne-au udat au fost la coborâre din tren, în Timișoara și puțin până acasă, asta doar pentru că nu am avut răbdare să stăm la scut până ce se oprește. Abia a început și nu știam cât va ține.
Ca și concluzie: un we reușit, chiar dacă a fost vineri, împărtășind frumusețea naturii și a unui loc atât de plin de istorie și bogăție spirituală !  După tura asta cu siguranță o să rămân fanul urcărilor pe forestierele interminabile și cu pante criminale.

Traseul este asa...

Relive 'Vin de nicaieri si pot merge oiunde vreau, doar ca ploaia a stricat bucuria.'