Prin Ceturi

O picătură de iarnă, în munţii Poiana Ruscă. 
O zi de februarie (24.02.2018) pe poteci de munte, prin văi ce prezintă versanţi abrupţi, împăduriţi, care au aspectul, pe alocuri, de chei sălbatice, prin păduri şi culmi scăldate în ceaţă, poate fi mult mai mult decat o amintire plăcută. Rămânem în zona iernii în mijlocul căreia ne aflăm, iar dacă tura este făcută în această perioadă (pe zăpadă), trebuie o condiție fizică sporită și puțină experiență deoarece urcările spre culmi sunt mai abrupte. Se poate face și în lunile călduroase din vară, însă ceva mai greu din cauza vegetației foarte mare care pune stăpânire pe această vale. Accesul este relativ facil, astfel încât acestea pot fi parcurse cu un efort mediu ce necesită şi o echipare corespunzătoare: bocanci de munte, parazăpezi și bețe de trekking (foarte utile rahetele pe culme). 

Până una alta, povestea în images & words

Există şi locuri mai puţin cunoscute, cu zone unde NU te duc autobuzele şi trenurile, unde cu greutate vei găsi un ghid turistic sau măcar o carte cu localităţile de prin preajmă. Un astfel de loc se găseste şi în Munţii Poiana Ruscă, satul (cătunul) Preveciori, unde noi, cu plăcere revenim. Am avut norocul să trec pe acolo de mai multe ori, în diferite anotimpuri. Am mai fost (în ultima ascensiune) înainte de Crăciun, apoi a fost și tura asta mai mult sau mai puțin fulgerătoare. La munţii Poiana Rusca se poate ajunge din mai multe judeţe, dar noi am mers prin judetul Caras-Severn, deoarece trebuia să ajungem la Cornişoru, iar de acolo la pas pe un nou traseu până la Preveciori. Am pornit din Timişoara, io, Cristi, Mely și Daciana doar cu maşina condusă Ion. Din Băuţari am traversat satul pe vale până la Cornişoru, până unde se termină asfaltul. De aici drumurile sunt destul de rele pentru maşinile mici şi am plecat mai depate pe jos.

Deși nu-i o tură organizată, acum încercăm să facem din aceasta tură o tradiție. Suntem în dimineata asta 5 drumeți care încearcă să ajungă la Preveciori. 

Gata de plecare și dornici de o experiență inedită. Plecăm din satul Cornişoru, ajungând până aici cu cu maşinile puţin înainte de ora 10:00. Cerul era acoperit şi fulguia uşor. Nu sunt semne de îmbunătăţire.

Rucsacul cântărește câteva kg bune, cred ca vre-o 10 la cât e de greu. Mă încălzesc repede și trebuie să mă eliberez de geaca de pe mine ca să nu transpir. 

Pe o vreme superbă, dar puțin răcoroasă de dimineață, am plecat la drum de-a lungul unui pârâu care ne-a însoțit o porțiune destul de mare, pe un drum când uscat, când cuprins de băltoace și noroaie, chiar și porțiuni cu zăpadă.

Ne apropiem de prima intersecție importantă a traseului, circa 1,5 km (calculat de la mașini), unde vom coti la stânga. 

Mai departe ținem firul apei încă circa 2,5 km până la următoarea bifurcație de drum.

Marcajul banda roșie și urme de zăpadă

Ajungem la cea de-a doua intesecţie de drum. De aici drumul urmează numerose serpentine până în dealul Pietrei. Noi vom ţine cursul văii spre înainte pe firul unui pârâu.

Mai departe ținem tot pe stânga urmărind firul principal preț de vreo 15 minute (calculat de la drumul forestier). Atenție la o mica ramificație unde trebuie să urmăm firul apei către dreapta, valea nu mai pare deloc umblată iar treburile se complică. 

Parcurgerea acestei văi este mai dificilă fiind necesară chiar pătrunderea în apă în unele locuri. Când vremea este stabilă, este o mare bucurie, dar dacă plouă abundent trebuie ales un alt traseu, pentru a evita o viitura puternică.

Nu prea ne-am oprit la pauze aproape deloc. Am decis sa poposim ceva mai mult la Preveciori și să mâncăm acolo.

Calea de urmat e bine conturată pe firul văii, si merge initial pe marginea din stanga si traverseaza apoi apa pe partea dreapta a vaii, apoi dinou in stânga si tot asa pană sus

Zăpada completează decorul de basm

Pas cu pas câștigăm în altitudine, și parcă nu se mai termină!  Pe măsură ce câștigăm altitudine, zăpada devine mai adâncă. Dar dincolo de urcare şi de mişcare cel mai mult îmi place sunetul pârâului. E cea mai bună muzică ce am ascultat-o vreodată. Şi această excursie a fost ca o simfonie pentru că am urcat pe lângă apă.

Urcăm din greu tihăraiele înzăpezite. Azi am mai taiat un vis de pe lista, explorand acesta vale pe o distanță de circa 2,5 km. Poate e mult spus "vis" dar era o idee pe care ma gândeam ca într-o buna zi o voi materializa.

Mai departe ajungem unde valea se desparte. Noh, deși planul inițial fusese să urcăm înainte, am luat-o pe cealaltă vale la stânga. Pe prima vale  ar fi trebuit să înaintăm prin apă și chiar nu stiam ce surprize ne asteaptă mai sus căci până aici au fost destule . 

Ne-am mai învârtit pe loc puțin, cercetând zona și posibilele căi de acces către  culme. Cu mici ocolișuri reușim să alegem traseul corect și ieșim din vale spre stânga pe un crac. Asadar nu era foarte sigur de ce urma sa gasim. Dar avand in vedere ca eram echipati cu tot ce ne trebuia, nu ne faceam probleme

După circa două-trei ore de mers prin vale, deloc uşor, intrăm într-o zonă de abrupt de pădure. Căutând cărarea pe deasupra (care nu există), mergem în paralel cu valea, ceva mai sus prin pădure, evităm astfel ruperea picioarelor printre bolovani.

Ajungem la baza abruptului, după ce în prealabil am ocolit valea pe un alt crac. Versantul pe care suim este acoperit cu nea cam apoasă, semn că vremea este destul de blândă.

Pe măsură ce câstigăm altitudine zăpada devine mai adâncă și începem să regretăm faptul că am lăsat rachetele acasă. 

Am pierdut ceva timp prin vale, chiar mai mult decât aș fi crezut. 3 ore de mers pe munte diferă de la traseu la traseu! 3 ore de mers orizontal pe o potecă lină prin pădure nu sunt la fel cu 3 ore de urcat abrupt 

După un urcuș mai solicitant, brusc, drumul devine mult mai ușor. În faţă ni se deschide o poiană aproape neteda. Găsim și urme prin zăpadă (facute probabil de nea Gheorghe), semn care prevestesc faptul că aproape am ajuns. Ar trebui să vedem case împrăștiate, uitate de lume, dar s-a lăsat o ceață pe noi în toată regula, de nu vezi la 10 metri. 

Pe culme este zăpadă abundentă, un aspect impresionant. Sentimentul predominant aici sus e de liniște – foarte multă liniște și pace. În satul ăsta-nsingurat nici câini, nici clopote nu bat. Nimic nu-i tulbură zidirea, nici pașii mei, nici amintirea. Este o zonă superbă, în care se ajunge după două-trei ore de mers pe jos.

După aproape cinci ore de mers, după ce trecem de un gard, care pare a fi un mic hotar, coborâm spre o clădire din cărămidă construită cu mulți ani în urmă, unde îl găsim pe Gheorghe Dăbucean, singurul locuitor alături de animalele lui în varf de mute la o altitudine de 1000 m. 

În zonă am tot fost în ultima vreme, inclusiv în ajun de Crăciun, însă cu zăpada ce o găsim e cu totul diferit.

Caprele lui nea Gheorghe

Doua vaci si tuntaur, se uitau mirate... de unde au mai aparut si astia ?

Casele din Prevecior, populate cu ani în urmă, sunt acum pustii. Asta e singura care este locuită de singurul locuitor din sat, nea Gheorghe.

Nea Gheorghe, foarte bucuros de oaspeți ne invită cu mult drag în casă. Aici își petrece timpul, mai ales iarna, când este singur și când durează chiar săptămâni sau luni până se întâlnește cu vre-un om…

Mare ne-a fost surpriza să găsim căldură. Prima reacție a fost să ne servească cu o mămăligă pe toată lumea, pe care să o servim cu brânză sau cas de vaca. Aici a urmat periodă de circa o oră de relaxare în care am încercat să ne facem cât mai confortabili.

Gheorghe Dăbuceanu 

După acest popas binemeritat, mai facem o fotografie și ne luăm rămas bun, după care, aşa cum îi șade bine călătorului, pornim iar la drum, însă de această dată spre Cornișoru pe un drum ocolitor

Pe drumul înapoi înpre mașină.

Sunt puţin îngrijorat! Speranțele de vreme bună sunt în zadar, ceața nu se ridică, invadează tot mai tare culmile și văile, reducand vizibilitatea.

Orbecăim prin ceața deasă, ajutați de GPS, nu aveam nici o sansa fara el. 

Temperatura începe să fie tot mai scazută. Vad şi ceva urme de caprioar prin zapada abundentă, aflate transversal pe drumeagul ce ma conduce spe coborare.

Cam greu prin zăpadă, deși până și noțiunea de greu e relativă.

Cobor panta veriginos spre vale....desi de cele mai mute ori zăpada este întărită sau îngheţată.

Imediat ce începe coborârea. Drumul este foarte frumos, hai la vale că am urcat destul

O ultimă privire înapoi

Pe măsură ce înaintăm piedem din altitudine şi scăpăm de ceaţă. Gratie unei vizibilitati foarte largi se vad muntii îndepătaţi aflaţi la zeci de kilometri distanţă. 

După alte trei ore si jumatate de drumeţie prin ceata pe culme si poteci de pădure (acoperite cu zăpada), după mai multe urcușuri și coborâșuri, iată că se apropie și momentul final, în care coborâm exact cand se lasa seara. Ajungem pe vale unde ne intersectam cu traseul de data trecuta (cu plugusorul la Preveciori). Eram incă în formă, nici urmă de oboseală prea mare, cu o energie ce mă făcea să mă simt în stare să mai urc o dată munții (evident că glumesc). Mă bucur mult că am apucat să fac acest traseu și că ne-am mobilizat să ieșim, a fost o tura all-in-all faină și o gură de aer proaspat bine venită fără prea mult efort și logistică.