Sasca Tour: Toamnă pe Două Roți în Cheile Nerei

Toamna târzie și zilele tot mai scurte ne îmbie la trasee mai blânde, dar nu mai puțin spectaculoase. Pentru că iarna se apropie cu pași repezi, vă invităm să ne amintim de o zi perfectă de octombrie, în care pădurile ruginii ale Parcului Național Cheile Nerei - Beușnița ne-au fost gazdă.
Într-o dimineață cețoasă și destul de rece, o gașcă de 12 bicicliști entuziaști ne pregăteam de drum. Am lăsat mașinile în Sasca Montană și, imediat ce ne-am echipat, am pornit la pedalat pentru a învinge frigul. Ne aștepta un circuit intens, promisiunea unor peisaje impresionante și o incursiune pe culmile dealurilor din jurul comunei, către Cheile Nerei și Munții Aninei. Frunzele ruginii se așterneau ca un covor multicolor peste pământul umed de la ploaia din timpul nopții, creând un spectacol cromatic de neuitat, în timp ce copacii își arătau deja siluetele golașe în prag de iarnă.
Prima parte a traseului ne-a obligat să pedalăm susținut. Am urcat spre satele Știnăpari și Cărbunari — așezări istorice întemeiate de bufenii veniți din Țara Românească. Drumul ne-a purtat peste Dealul Sfântul Gheorghe, o legătură excelentă între localități, o culme ce se cucerește în mod normal într-o oră jumătate sau două de efort constant. De aici, am continuat pe marcajul bandă roșie, intrând pe un drum de macadam în direcția Moldovița. După aproximativ 2 kilometri, am ajuns la o bifurcație și am urmat indicatorul spre Gârnic și Ravensca.
Am ținut drumul pietruit preț de vreo 5 kilometri în aval, de-a lungul Ogașului Vulpii, evitând orice ramificație la dreapta. Când am zărit o gospodărie în valea din stânga noastră, am mai înaintat doar 300 de metri și am virat strâns la stânga (o întoarcere de 180 de grade), traversând un pârâu. După alți 500 de metri, am trecut prin fața unei alte gospodării și am urcat ușor prin Valea Runcii până pe platoul Cărbunari.
Ajunși pe platou, am urmat drumul județean DJ571B în direcția Șopotului Nou. La prima intersecție semnificativă, în Poiana Logor, am părăsit asfaltul spre stânga pentru a intra pe un drum forestier cunoscut ca Drumul Romanilor. De aici a început adevărata aventură! Am coborât către culmea Cioaca Înaltă, un punct de belvedere care ne-a oferit o panoramă absolut deosebită asupra abruptului Cheilor Nerei. De sub această culme, coborârea a devenit accentuată și destul de tehnică, solicitându-ne atenția la maximum până la intrarea în Sasca Română.
Odată ajunși jos, planul inițial era să trecem Nera pe puntea suspendată pentru a vizita „Casa Verde” — experimentul ecologic de arhitectură din cob ( www.casa-verde.ro ) Din păcate, noroiul extrem de lipicios din zonă ne-a dat planurile peste cap. Pentru a ne proteja bicicletele și a evita blocajele, am ales varianta sigură: întoarcerea la mașini pe asfalt.
Coordonatele Aventurii (Date Garmin):
  • Tip traseu: Circuit MTB (Mountain Bike)
  • Distanță totală: ~37 km | Diferență de nivel: 969 m
  • Dificultate: Medie (necesită tehnică pe coborâri și atenție la noroi)
  • Logistică: Accesul în Sasca Montană se face exclusiv cu mașina personală.
Răsfoiește mai jos jurnalul nostru foto pentru a vedea cum s-a desfășurat aventura pas cu pas!

Poteci acoperite de frunze ruginii, aer curat de munte și trasee care te cheamă la explorat — așa începe aventura noastră în Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița.

Locul clasic unde lăsăm mașinile, descărcăm bicicletele și verificăm echipamentul. Suntem 12 oameni gata să cucerească culmile acoperite de frunze ale Nerei.

Un punct bun de reper pentru aprovizionare, dar pe care alegem să îl vizităm abia la întoarcere. Acum, gândul ne este doar la urcare!

Atmosfera la plecare era destul de tensionată, cu un cer complet înnorat care stătea parcă să se reverse peste noi. Însă o adevărată tură MTB nu se oprește din cauza prognozei!

Privim spre culmi, însă traseul nostru o ia la dreapta, pe un forestier retras. Acest loc este o adevărată poartă către Cheile Nerei — de aici încep potecile spre faimoasele Tunele, Cascada Beușnița sau Lacul Dracului (vezi povestea aici). Tot prin această zonă a trecut și „Marea Evadare”, una dintre cele mai reușite ture organizate de noi, care a strâns peste 100 de participanți! (vezi povestea aici)

De data asta am modificat puțin tura clasică și am început să urcăm pe drumul forestier din dreptul bisericii, chiar la intrarea în sat. Aici se face un drum la dreapta (în sensul nostru de mers, spre stânga), care înaintează paralel cu râul Nera până la prima bifurcație importantă.

Lăsăm în urmă silueta bisericii din Sasca Montană și atacăm prima urcare pe piatră. Schimbarea de traseu ne scoate direct din ritmul de asfalt și ne trimite pe un drum sălbatic, unde pietrele și frunzele încep deja să ne testeze aderența.

Imediat ce traversăm un podeț ascuns de vegetație, traseul ne rezervă prima mică surpriză. Natura își intră rapid în drepturi, iar ritmul turației noastre începe deja să se schimbe.

 Nici nu intrăm bine pe forestier și ne lovește prima provocare: o baltă uriașă de toată frumusețea. Ocolim sau trecem direct prin ea? Linia ideală se alege din mers! Acest mic obstacol ne-a trezit instantaneu atenția înainte de a intra la adăpostul copacilor. Ne așteaptă o urcare solicitantă, unde solul umed și alunecos va transforma fiecare pedală într-un test de aderență și rezistență.
 
Bălțile mari de pe drum ne confirmă că ploaia s-a descărcat deja înainte ca noi să ajungem aici. Deși meteorologii anunțau ploaie serioasă în jurul orei 11:00, norocul a fost de partea noastră și am scăpat! Rămânem doar cu aerul curat, solul umed și un peisaj de toamnă absolut superb, chiar pe malul apei.

Un ultim moment de respiro în spațiu deschis înainte de a intra în pădurea deasă. De aici încolo, forestierul din stânga ne va testa rezistența la pedalat.

Gașca s-a întins în șir indian pe măsură ce drumul forestier începe să urce susținut. Pământul umed amestecat cu piatră și frunze ne obligă să găsim aderența optimă la fiecare pedală, în timp ce panta ne testează serios plămânii.

Schimbăm vitezele și ne concentrăm pe trasat. Drumul devine tot mai tehnic din cauza umezelii de sub frunziș, dar energia grupului ne împinge pe toți înainte.

Drumul ne scoate încet pe culme, unde ceața dimineții plutește încă peste creste. Atmosfera devine aproape ireală, o combinație perfectă de liniște sălbatică și aer curat de munte care ne răsplătește din plin efortul urcării.

Intersecția de drumuri ne scoate în față o clădire veche, ce pare a fi un fost canton forestier părăsit, acum înghițit încet de pădure. Este un punct de reper excelent unde ne regrupăm cu toții pentru a alege linia corectă a drumului de macadam.

Urcarea susținută de până aici chiar că ne-a încălzit bine pe toți! Profităm de adăpostul cantonului părăsit pentru a face o primă pauză scurtă. O gură de ceai cald face minuni în aerul umed al pădurii, iar lipsa unui vânt puternic ne dă ocazia să povestim puțin înainte de a ataca următoarea secțiune a traseului.

Ne tragem sufletul lângă zidurile vechiului canton, unde bicicletele noastre par niște intruși moderni într-un decor desprins dintr-o altă epocă.

O privire mai de aproape asupra clădirii părăsite care ne-a oferit adăpost împotriva vântului. Interiorul ne dezvăluie stadiul avansat de degradare al structurii, unde pământul și piatra se întorc încet în natură.

Genul acesta de popas ne amintește că drumețiile MTB nu sunt doar despre viteză, ci și despre descoperirea unor bucăți de istorie locală uitate.

Lăsăm în urmă cantonul și intrăm în ritm pe drumul de macadam. Solul umed, amestecat cu pământ și piatră concasată, ne obligă să fim atenți la traiectorie, dar ne oferă acea rulare rapidă și plăcută specifică toamnei.

Ne ghidăm după linia principală a drumului, evitând orice ramificație care apare în dreapta noastră. Mersul prin acest covor umed și colorat ne dă o senzație unică de libertate și aventură, chiar dacă aerul devine din ce în care mai rece pe măsură ce urcăm adânc în pădure.

Facem o scurtă pauză pentru a ne asigura că toată gașca este compactă înainte de a merge mai departe prin pădure. Suntem înconjurați de un adevărat festival de culori: frunze verzi, maro, roșii și galbene s-au așternut peste tot în jurul nostru, creând un contrast genial cu ceața care plutește printre copaci.

Ceața mistică și frunzele galbene de arțar creează un decor de poveste, dar atenția ne este capturată instantaneu de uriașul copac căzut. Trecerea devine o probă de echilibru și contorsionism: ne aplecăm, ridicăm bicicletele pe sus și ne croim drum cu răbdare prin desișul de crengi.

După ce am trecut cu bine de copacul căzut, ne oprim câteva clipe pentru a ne asigura că ținem drumul cel bun și că nimeni nu a rămas în urmă prin desiș... Atmosfera devine incredibil de densă și albă în jurul nostru, dând întregului grup senzația că pedalăm printr-un tărâm complet izolat de lume.
 
Între timp, fiecare profită de oprire și gustă câte ceva bun din rucsac pentru a-și recăpăta energia. Câte un baton, un fruct sau un biscuit, totul merge perfect în aerul rece.

Ne pregătim să încălecăm din nou pe biciclete în timp ce peisajul devine tot mai misterios.

Încheiem popasul și continuăm înaintarea. Drumul forestier nu ne lasă să ne odihnim, ci continuă într-o urcare ușoară și constantă. Senzația de libertate pe această secțiune este absolut genială!

Linia fină a potecii este aproape complet înghițită de albul dens al ceții. Copacii par niște siluete de pază într-un peisaj tăcut și nemișcat. 

Fără repere vizuale clare în jur din cauza ceții compacte, atenția noastră se îndreaptă exclusiv către drum și către menținerea unei cadențe bune de pedalat.

Pedalăm în continuare, păstrând distanța în șir indian pentru a nu ne pierde din ochi. Unul câte unul, riderii devin simple puncte colorate pe fundalul alb, într-un decor unde lipsa reperelor vizuale

Intrarea în Știnăpari. Ceața ne însoțește până la primele case ale acestei așezări. După kilometri întregi de pustietate și pădure, contactul cu drumul amenajat din sat și arhitectura locală ne dă un sentiment plăcut de regrupare, chiar dacă atmosfera rămâne răcoroasă.

Un scurt moment de respiro în fața lăcașului de cult din Știnăpari, copleșiți de un sentiment profund de izolare și de o liniște totală, aproape ireală. Nici câini nu se aud pe ulițe, nici clopote nu bat la biserica învăluită în pâclă.

Lăsăm în urmă casele din Știnăpari și abordăm drumul de macadam marcat cu bandă roșie. Asfaltul dispare rapid, fiind înlocuit de un sol pietros cu mici gropi de apă, în timp ce mantia albă ne absoarbe din nou, reducând vizibilitatea la doar câțiva metri în fața roților.

Lăsăm în urmă indicatorul barat de ieșire din localitate și ne desprindem definitiv de ultimele semne ale civilizației.

După aproximativ doi kilometri de la ieșirea din sat, structura drumului se schimbă și ne scoate direct în fața ramificației strategice

Un moment cheie în navigarea acestui circuit. Părăsim axul principal al drumului pentru a vira spre stânga, lăsând în urmă liziera de copaci golași și intrând pe secțiunea ce ne va coborî spre Ogașul Vulpii.

Ajungem în dreptul stâlpului galben cu marcaje, un punct crucial de validare a hărții. Săgețile albe ne îndrumă clar către Gârnic și Ravensca, confirmând că am ales trasorul corect. De aici părăsim definitiv drumul mai larg pentru a ne aventura pe firul Ogașului Vulpii.

Reperul vizual care ne confirmă traseul. Marcajul bandă roșie, aplicat vizibil pe trunchiul unui copac falnic, ne confirmă că suntem pe trasorul cel bun. Ignorăm orice altă potecă secundară și ne pregătim bicicletele pentru următorii cinci kilometri în aval, o secțiune izolată ce promite peisaje rurale autentice.

Drumul forestier ne introduce adânc în vale, oferindu-ne un rulaj spectaculos pe un covor dens de frunze uscate, alternat cu șanțuri de pământ ud.

Drumul împachetat în frunze ruginii își pierde caracterul rectiliniu și începe să șerpuiască dinamic, când spre dreapta, când spre stânga. Această succesiune rapidă de viraje dreapta-stânga ne obligă să ne adaptăm constant unghiul de abordare pe covorul umed, oferindu-ne exact acel ritm de mountain bike care face tura interactivă.

Coborârea în aval ne scoate direct în fața acestui mic curs de apă ce taie pădurea de foioase. Structura calcaroasă a zonei începe să se lase văzută prin blocurile de piatră albă de pe versant, oferindu-ne un indiciu clar că ne apropiem de punctul de întoarcere la 180 de grade.

Locul inspiră o izolare totală, fiind exact genul de decor ascuns pe care îl descoperi doar dacă părăsești drumurile principale și urmezi vechile potece forestiere ale localnicilor.

Printre trunchiurile subțiri de foioase își face apariția o căruță trasă de doi cai, cu un cățel fidel păzind spatele. Deodată, liniștea pădurii este tăiată de o întrebare strigată în cel mai dulce stil românesc: „Apăi, încotro mergeți și de unde veniți?”. Era unul dintre cei doi bătrânei cocoțați pe lemnele proaspăt tăiate. Nici nu apuc să-i explic că venim de la Cărbunari și că tot într-acolo ne întoarcem, că ne și răspunde zâmbind: „Apă'i voi cunoașteți atunci drumul!”, continuându-și tacticos drumul spre casa din vale.

Schimbare radicală de direcție. Ajungem în punctul critic din firul văii, la doar 300 de metri după ce am zărit gospodăria localnicilor. Cu această buclă strânsă lăsăm în urmă coborârea în aval și ne pregătim să abordăm ascensiunea prin Valea Runcii, spre platoul Cărbunari.

Aruncăm o privire înapoi spre pârâul care șerpuiește printre trunchiurile cenușiiși ne asigurăm că am abordat corect noul sector de drum ce ne va scoate încet din strânsoarea văii.

Drumul forestier ne oferă o secțiune rapidă și spectaculoasă, unde panta coboară lin spre zona deschisă din vale. Roțile rulează curat pe covorul dens de frunze uscate, având în dreapta o poiană largă.

Dincolo de bălțile de pe potecă, acest pârâu ne obligă să încetinim și să ne coordonăm mișcările. Trecem vadul pietros și ne regrupăm în fața gospodăriei izolate, pregătindu-ne bicicletele pentru ieșirea finală spre platoul Cărbunari.
Gospodăria ascunsă din Valea Runcii. Lăsăm în urmă pârâul și trecem prin fața acestor construcții din bârne vechi de lemn și acoperișuri de șindrilă, măcinate de timp. O imagine pură a satului bănățean montan de odinioară.

Ne regrupăm sub copacul masiv pentru a ne asigura că toată lumea a trecut cu bine de noroiul moale de pe margine. Ritmul de pedalat devine secundar când peisajul de toamnă te obligă să scoți aparatul de filmat la fiecare pas.

Repunem „melcul turbat” în mișcare și pedalăm în șir indian pe lângă gospodărie. Pe marginea drumului ne întâmpină o căruță veche, încărcată ochi cu dovleci galbeni și copți, oferindu-ne cel mai frumos și natural decor de final de octombrie. O imagine pură a toamnei la țară, care dă un farmec deosebit întregii noastre expediții.

Înainte de a părăsi definitiv valea, zăbovim cu privirea asupra aceluiași adăpost rustic pentru animale. Arhitectura din această zonă izolată, cu improvizațiile ei pitorești, arată cum localnicii folosesc ingenios orice resursă la îndemână.

O imagine plină de autenticitate care ne oprește din pedalat. Dincolo de gardul de uluci, gospodăria își arată adevăratele bogății: câțiva porci curioși ne urmăresc din țarc, o capră albă, iar pe fundal se înalță mândre câteva căpițe de fân tradiționale.

De la dovlecii uriași din căruță și până la rațele care se plimbă libere prin iarbă, totul în acest loc respiră liniște. 

O ultimă privire aruncată acestei gospodării tradiționale înainte sa ne punem în miscare pe vale.

Lăsăm în urmă gospodăria, dar nu înainte de a primi o privire lungă de la un vițel tare blând și curios. Trecem încet pentru a nu-l speria și capturăm acest moment de autenticitate pură.

Relieful și potecile clare te conduc de la sine, lăsându-ți timp doar pentru a admira spectacolul toamnei și gardurile vechi ce mărginesc drumul.

 Trecem pe lângă o altă anexă gospodărească izolată din Valea Runcii, lăsată parcă ca un străjer la liziera copacilor.

Ne-am oprit chiar în dreptul bătrânilor cu căruța cu cai, care au ajuns și ei la destinație, lângă gospodărie, oferindu-ne ocazia perfectă să ne tragem sufletul înainte de a lăsa în urmă această mică oază pastorală

Caii, protejați de frig cu pături groase, își trag sufletul după ce au urcat din pădure încărcătura grea de bușteni proaspăt tăiați. Lemnul masiv și roțile pline de noroiul lipicios al văii spun povestea unui ritm zilnic neschimbat de generații.

O privire lungă asupra gospodăriei unde oamenii și-au oprit atelajul. Un colț de lume autentic unde viața se scurge în ritmul naturii, păzit discret de un cățel negru de la marginea prispelor.

Găsim un luminiș perfect, complet acoperit de frunzișul arămiu, unde decidem să tragem bicicletele pe dreapta pentru o pauză binevenită de masă. Scoatem proviziile din rucsac, și punem la cale planul pentru întoarcere. 

Odată ce terminăm gustarea, pornim pe firul acestei văi, îndreptându-ne ușor spre Cărbunari.

Mergem în amonte de-a lungul pârâului limpede, care desenează curbe line printre malurile ticsite cu frunze ruginii și tufe verzi de iedera. Peisajul sălbatic ne oferă o liniște deplină, lăsându-ne să savurăm fiecare metru în drum spre Cărbunari.

Imaginea surprinde perfect spiritul de echipă dintr-o astfel de expediție MTB. Ghidați de linia clară a forestierului, pedalăm hotărât pentru a câștiga altitudine, bucurându-ne de fiecare curbă pe care ne-o deschide pădurea de foioase.

Rulăm pe un covor dens și foșnitor, într-o liniște deplină spartă doar de zgomotul roților.

 Sălbăticia văii ne oferă un cadru de poveste pe această ultimă secțiune forestieră înainte ca relieful să se schimbe din nou.

O imagine superbă care surprinde regruparea noastră după ascensiune. Din acest punct, drumul de macadam devine mai clar, purtându-ne rapid spre intersecția strategică din Poiana Logor.

Ne oprim câteva clipe să cuprindem cu privirea ulițele și gospodăriile pe care tocmai le-am lăsat în urmă, bucurându-ne de libertatea spațiului deschis înainte ca traseul să ne scoată la drumul județean DJ571B.

La granița dintre pășune și codru. Traseul ne poartă din nou spre liziera pădurii, urmând fidel dâra de pământ și iarbă umedă de sub linia de înaltă tensiune

Regrupare rapidă la intersecția ce marchează începutul coborârii. Lăsăm în urmă drumul principal de macadam și abordăm calea forestieră din stânga. Urmează porțiunea cea mai spectaculoasă a circuitului, care ne promite panorame deosebite deasupra abruptului montan și un trasor tehnic excelent pentru mountain bike. 

Rulăm cu atenție pe porțiunea asta de piatră tasată, bucurându-ne de panta lină care ne ajută să menținem un ritm excelent de pedalat în echipă.

Soarele mândru și-a slăbit puterea căldurii sale, mai aruncând câte o săgeată de foc printre norii risipiți. Ne grupăm pe drumul larg de macadam pentru o scurtă pauză tehnică și de ajustare a hainelor.

Parcurgem acest coridor natural izolat, gata să descoperim panoramele deosebite promise de această secțiune.

Ne aliniem la intersecția de macadam, lăsând în urmă drumul principal ce duce spre localitatea Șopot. Virajul la stânga din Poiana Logor ne lansează pe porțiunea cea mai spectaculoasă a circuitului. Urmăm fideli drumul de creastă de pe Cioaca Înaltă, pregătindu-ne pentru coborârea ce urmează spre Sasca Română.

Lăsăm în dreapta căsuța de lemn și gardul rustic, aliniindu-ne în șir indian pe noul traseu forestier. Din această poiană pitorească, parcursul își schimbă complet caracterul: gravitația începe să lucreze în favoarea noastră, iar poteca de culme presărată cu pietre ne promite un rulaj spectaculos, punctat de ferestre vizuale impresionante deasupra întregii văi a Nerei.

Deși pare nelocuită în această perioadă a anului, micul adăpost tradițional oferă un reper vizual excelent și un aer cald, rural, înainte ca traseul nostru să se afunde în vegetația sălbatică de pe creastă.

Poteca forestieră ne scoate din desișul codrului direct pe buza versantului. Ne oprim toți, aproape instantaneu, hipnotizați de spectacol: în fața noastră se cască golul, iar crestele Munților Aninei încep să se profileze una în spatele celeilalte prin aerul curat de toamnă.

Spectacolul naturii de pe Cioaca Înaltă. O panoramă deosebită se cască în fața noastră, unde culmile muntoase se pierd în valuri succesive până la orizont, sub mantia grea a norilor de octombrie. Pădurea tânără de conifere din prim-plan punctează frumos versantul, oferind un cadru perfect pentru sălbăticia Banatului Montan. Stăm să fotografiem și să admirăm peisajul preț de vreo 10 minute, lăsând tăcerea înălțimilor să ne încarce bateriile, iar mai apoi continuăm traseul spre Sasca Română.

Indicatorul montan ne confirmă că am intrat pe sectorul final al circuitului. Abordăm firul Văii Camenița cu o energie excelentă, profitând de faptul că relieful devine mai blând, iar poteca de pământ ne oferă un parcurs interactiv până la primele ulițe ale satului.

Schimbăm complet registrul tehnic și lăsăm în urmă pantele abrupte de pe creastă. Drumul de pământ și macadam șerpuiește curat de-a lungul văii, invitându-ne să prindem viteză.

Marcajul triunghi roșu, aplicat proaspăt pe trunchiul subțire din prim-plan, ne confirmă că ținem trasorul corect pe Valea Camenița. 

Drumul coboară constant de-a lungul văii adâncite, cerând atenție la micile denivelări și pietrele de calcar alb de pe margini.

Deși peisajul este unul superb pe această porțiune de dinainte de Sasca Română, poteca marcată cu triunghi roșu devine destul de denivelată și bolovănoasă. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut în mod special această coborâre aspră, care mi-a testat serios atenția. Am reușit chiar să bifez și o căzătură pe pietrele instabile, însă din fericire nimic grav, doar o mică amintire dintr-un decor calcaros de o frumusețe rară.

Un scurt moment de respiro după coborârea bolovănoasă care ne-a pus la încercare abilitățile tehnice. Ne aflăm pe o veritabilă porțiune de drum roman, iar la doar un minut de mers la pas către dreapta, ascuns printre pliurile reliefului, se află și un vechi pod roman. Sălbăticia aspră a cheilor capătă o cu totul altă valoare când conștientizezi că pedalezi pe căi bătătorite de legiuni acum aproape două milenii.

Ne oprim preț de o secundă și întoarcem capul pentru a cuprinde cu privirea întreg sectorul pe care tocmai l-am parcurs. Din acest unghi, Valea Cameniței își arată întreaga splendoare calcaroasă: versanții abrupti se strâng ca niște umeri uriași de piatră, lăsând drumul roman să șerpuiască liber la baza lor. 

Peisajul accidentat se deschide larg și lasă loc primelor semne de civilizație. După kilometri întregi de păduri mistice, reintrarea în Sasca Română se simte ca o victorie a întregii echipe.

Trecem de primele gospodării și abandonăm definitiv potecile accidentate de pământ și piatră. Drumul devine asfaltat și curat, flancat de garduri de sârmă și livezi liniștite de pomi fructiferi.

Nicio tură adevărată prin satele bănățene nu este completă fără o întâlnire de gradul trei cu patrupezii locali. Cei trei câini ne-au tăiat calea hotărâți, analizându-ne suspicioși bicicletele și echipamentul strident. Deși inițial au părut dispuși să accepte o negociere amicală, când am pus roțile în mișcare au declanșat asaltul, lătrând fioros în spatele nostru până ne-am îndepărtat de teritoriul lor.

Localitatea Sasca Română are chiar un centru de informare turistică și educație ecologică. Este locul ideal unde călătorii pot consulta hărți, obține detalii actualizate despre starea potecilor și descoperi alte secrete ascunse ale Parcului Național. Pentru noi, acest punct marchează finalul oficial al unei expediții MTB absolut memorabile prin Banatul Montan.

Tura noastră nu se termină însă aici. Rulăm mai departe în șir indian pe asfaltul neted, savurând ultimele sute de metri de mișcare în amurg, până la locul de parcare.

Accelerăm ușor pe finalul de traseu, încărcați cu amintirile și imaginile spectaculoase strânse de-a lungul întregului circuit Sasca Tour.

Continuăm pedalatul pe ulițele asfaltate până la locul unde avem lăsate mașinile, pentru a pune punct acestei expediții de mountain bike.

Trecem pe lângă indicatorul de lemn care trimite spre „Cheile Nerei - Tunele” și ne încolonăm pe drumul ce ne scoate la capătul traseului. 

Ultimul metru de asfalt se termină în dreptul mașinilor noastre. Aici punem capăt oficial acestui parcurs intens de toamnă. Tragem bicicletele pe dreapta, desfacem căștile și ne lăsăm cuprinși de acea oboseală plăcută după o zi întreagă de pedalat. În timp ce montăm bicicletele pe suporturi și ne schimbăm hainele jilave, tragem linie: o zi plină, o căzătură pe bolovani scoasă rapid la socoteală și un traseu memorabil. În sezonul următor voi încerca și alte incursiuni prin zona Cărbunari, mi s-a părut destul de interesantă zona, iar până la următoarea tură vă doresc numai bine!

Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Prin Munții Poiana Ruscă

Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

„Povestea unui nou început”

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Poiana Mărului - O noapte la cort