Valea lui Liman, Vf. Chicera, Batrâna, Tabara Scolara Poieni Strâmbu

TOAMNĂ SUPERBĂ PRIN MUNȚII POIANA RUSCĂ
Nici nu s-a așezat bine ecoul turei de acum o săptămână din Munții Zărandului, că gândurile noastre zboară deja spre o nouă aventură. Profităm din plin de încă o zi superbă de octombrie, sperând în sinea noastră să nu fie ultima din acest sezon, și plecăm sâmbătă dimineața, la ora 7:00, din parcarea Hotelului Baron din Timișoara. Suntem nouă entuziaști împărțiți în mașini, rulând întins pe ruta Margina – Coșava – Curtea – Românești – Tomești, având ca destinație finală Complexul Turistic Valea lui Liman. De aici urmează să înceapă adevărata distracție pe două roți, o evadare spectaculoasă ce ne va purta direct spre creasta Munților Poiana Ruscă.

Pornim pe biciclete urmând un drum bătătorit de pietriș de-a lungul Văii lui Liman spre Valea Șesica, până la un podeț peste pârâul Șasa pe care îl traversăm hotărâți. Continuăm pe drumul forestier Obârșia Văii Mici, loc în care urcușul începe să se asprească tot mai tare, înainte de a coti stânga spre culmea care desparte județele Timiș și Hunedoara. Menținând această linie a crestelor, planul nostru este să atingem Vârful Chicera, la 1160 de metri altitudine, și să trecem prin satul Bătrâna din județul Hunedoara.

Plecăm la drum fără nicio informație din teren și fără să cunoaștem pe cineva care să mai fi parcurs acest traseu cu bicicleta. Știam doar că marcajele sunt aproape inexistente (deși mai sus aveam să dăm peste banda roșie și crucea albastră) și estimam o lungime de vreo 60 de kilometri, cu posibilități de scurtare sau lungire. Singurele noastre repere sigure erau cele de pe drumul de întoarcere, locuri dragi pe care le mai vizitasem în alte ture: Valea Mare, Tabăra Școlară Poieni-Strâmbu, Valea Șasa și, în final, punctul de plecare de pe Valea lui Liman. Chiar dacă ziua scurtă de octombrie ne-a obligat să ne adaptăm planurile din mers, decizia de a porni în această perioadă a fost una excelentă. Toamna ne-a oferit un spectacol de culori nemaipomenit, amintindu-ne că fiecare obiectiv are o poveste ce merită trăită. Bucurați-vă de natură!

Toamna este, fără îndoială, cel mai generos artist al naturii. Este anotimpul care ne invită să încetinim ritmul, să respirăm aerul curat al munților și să ne bucurăm de liniștea profundă a codrului. Bucurați-vă de natură și de spectacolul ei nemaipomenit!

Traseul pleacă de la Complexul Turistic Valea lui Liman şi tot aici se şi termină. Lăsăm mașinile în parcare și ne pregătim echipamentul chiar la intrarea pe drumul forestier ce se adâncește în munte, conștienți că el se prezintă sub forma unui circuit a cărui parcurgere durează undeva între nouă - zece ore, în funcție de ritmul de mers. Aerul curat al dimineții și liniștea văii ne dau semnalul că aventura prin munții Poiana Ruscă a început oficial.

În parcarea complexului, agitația de dinaintea plecării ne încarcă cu energie în timp ce ne strângem rucsacurile și ne potrivim căștile. Suntem gata de drum şi pornim pe drumul forestier Valea lui Liman, pe pantă nu foarte înclinată ce urmează prin pădure.

Pe marginea drumului forestier întâlnim și primul izvor de unde luăm apă, un loc perfect pentru a ne asigura că bidoanele sunt pline înainte de urcările mari. Izvorul, amenajat simplu din piatră și beton, curge liniștit în mijlocul unui covor bogat de frunze uscate, oferindu-ne o apă rece și curată, direct din inima muntelui.

Ceva mai sus pe vale, pe marginea drumului presărat cu frunze ruginii, întâlnim un mic loc de odihnă amenajat de ocolul silvic. Cu o masă și două băncuțe din lemn ce par complet înghițite de culorile calde ale toamnei, acest popas solitar ne poftește preț de un minut la o gură de aer, înainte ca forestierul să înceapă să urce tot mai hotărât.

Drumul forestier ne scoate într-o zonă mai deschisă și luminoasă, unde facem o scurtă regrupare pentru a ne asigura că toată lumea menține un ritm bun. 

Drumul de pietriș șerpuiește adânc printre versanții decupați, oferindu-ne un spectacol vizual incredibil pe măsură ce înaintăm.

Razele soarelui sparg puternic linia crestelor, inundând poteca cu o lumină aurie și punând în valoare contrastul aprins dintre verdele intens al lăstărișului și arămiul profund al pădurii de foioase.

Aici întâlnim indicatorul verde din munte care ne anunță că se termină drumul forestier Valea lui Liman, încheindu-se practic o primă parte a urcării. Întreg grupul profită de această zonă deschisă pentru a trage aer în piept, iar după ce ne punem din nou în mișcare, în urma unei scurte regrupări, coborâm pe Valea Șesuța până ajungem la un pod care ne va trece peste cursul de apă.

Drumul coboară domol în vale și ne scoate în dreptul unei gospodării solitare din munte, un colț de rai de unde relieful se deschide spectaculos. Privind peisajul cunoscut, eu și încă vreo doi ne putem lăuda că am mai bătut aceste cărări cu vreo doi ani în urmă, dar în sens invers, un sentiment tare plăcut de regăsire ce adaugă un farmec deosebit acestei zile lungi în șa.

Valea se strânge înconjurată de versanți abrupți, iar culorile toamnei devin de o intensitate copleșitoare, trecând de la galben aprins la tonuri adânci de cupru. 

Lăsăm în urmă ultima cabană de lemn cuibărită la lizieră și ne concentrăm privirea spre culmile împădurite din față, pregătindu-ne psihic pentru pantele aspre care urmează să ne testeze rezistența.

Aici ne-am regrupat pentru a coti la dreapta peste pod, în dreptul uneia dintre multele răscruci la care a trebuit să stau cu nasul în GPS pentru a nu rata direcția corectă spre creastă. 

Pârâul Șasa...Drumul până aici era un amestec de pietriş cu nisip foarte bine netezit şi foarte bun la rulaj, așa că cei 11 kilometri până în acest punct au fost parcurşi repejor, lăsându-ne timp să ne tragem sufletul la soare înainte de a schimba din nou panta.

Cum ziceam, din Valea Șasa am traversat apa și am ținut cursul văii către dreapta, în amonte pe un drum forestier, Obârșia Văii Mici. Trecem rând pe rând podul vechi cu balustrade metalice, lăsând în urmă porțiunea rapidă de rulaj pentru a ne adânci și mai mult în inima muntelui, unde umbra deasă a pădurii începe să schimbe treptat atmosfera.

Înaintăm în șir indian pe drumul forestier Obârșia Văii Mici, iar peisajul este încântător. Covorul de frunze uscate foșnește plăcut sub roțile noastre, în timp ce pereții abrupți ai muntelui, îmbrăcați în nuanțe aprinse de galben și cupru, ne strâng din ambele părți și ne ghidează spre inima sălbatică a masivului.
 Ajungem în dreptul indicatorului pentru drumul forestier Obârșia Văii Mici, un punct de reper important în inima masivului. De aici se face un drum forestier proaspăt amenajat, un drum nou care urcă șerpuind pe o pantă destul de solicitantă, însă nu pe o distanță foarte lungă. Ne grupăm la baza lui pentru a ne trage sufletul și a ne alege treptele de viteză potrivite, privind spre serpentinele abrupte care ne vor scoate în scurt timp pe creastă.
Pe marginea noului drum forestier, peisajul este completat de clipocitul unui pârâu de munte care își croiește calea printre stânci. O mică cascadă se prăvălește spectaculos pe sub o stâncă uriașă ce pare suspendată pe versant, oferindu-ne un moment perfect de respiro în care să ascultăm glasul apei înainte de a ataca serpentinele strânse ale urcării.

Chiar la baza pantei, pe o stâncă masivă de pe marginea drumului, zărim în sfârșit și primul marcaj proaspăt cu bandă roșie. În ciuda temerilor noastre inițiale legate de lipsa totală de semnalizare, acest punct ne confirmă că suntem pe calea cea bună, în timp ce noul forestier continuă să taie versantul abrupt și să urce în serpentine strânse printre fagii aurii

Privind în sus spre versant, se vede clar spectacolul serpentinelor noului drum care taie muntele de la un capăt la altul. Panta își arată acum adevărata înclinație, dar lumina caldă a soarelui care străpunge coronamentul des și culorile vii ale toamnei de pe creastă ne dau energia necesară pentru fiecare metru de urcare.

Am poposit din nou timp de doar câteva secunde, pentru că de aici urma partea “mai sălbatică” a turei și trebuia să ne pregătim sufletește chiar și pentru eventualitatea unei "rătăciri". Strânși la baza pantei abrupte ce deschide drumul spre creastă, ne aruncăm ultimele priviri peste hărți și ne strângem rucsacurile, conștienți că lăsăm în urmă orice zonă familiară pentru a ne aventura în inima necunoscută a masivului.

Privit de la înălțime, drumul forestier pe care tocmai l-am parcurs se micșorează, lăsând să se vadă serpentina strânsă ce deschide calea către necunoscut. De aici, de sus, relieful își arată întreaga măreție, iar panta abruptă, tăiată adânc în versantul muntos și îmbrăcată în mantia arămie a toamnei, ne confirmă că efortul nostru ne apropie cu fiecare pedală de linia crestelor.
Drumul cel nou continuă să urce impunător de-a lungul versantului, fiind consolidat pe partea stângă cu ziduri masive din gabioane de piatră.

Urcarea ne scoate treptat din desișul văii, iar drumul forestier începe să urmărească linia crestei, fiind acoperit de un strat generos de frunze ruginii. 

Pedalăm concentrați pe panta constantă, în timp ce în partea stângă pădurea se retrage pentru a ne oferi, în sfârșit, prima perspectivă largă asupra culmilor muntoase din depărtare.

Mai sus, după aproximativ 1,5 km în care am urcat 100 m diferență de nivel, am intrat în pădure cotind la stânga. Am lăsat în urmă drumul proaspăt amenajat care mai mergea puțin și se termina într-un ogaș sau pârâu — o variantă de urcare pe care se poate ajunge spre Vârful Rusca. În schimb, noi apucăm pe un forestier din pământ, care se poate observa în partea stângă a traseului, lăsându-ne din nou îmbrățișați de umbra deasă a codrului. Deși marcajul nu l-am observat imediat, ci abia după ce am mai înaintat puțin prin pădure, direcția era cea corectă.

De aici am mers pe panta înclinată, urcăm drumul de pământ cu multă atenție la aderență. Acest sector, după ce că îți scotea sufletul încercând să o cucerești, avea și grohotiș alunecos pe ea, obligându-ne să dozăm cu precizie fiecare apăsare în pedale. Însă tot efortul a meritat pe deplin, deoarece spectacolul dimineții din fața noastră era... uau!, lumina blândă și culorile aprinse ale toamnei îmbrăcând perfect versantul pe care îl escaladam.

Grohotișul alunecos și înclinația puternică ne fac să coborâm din șa, așa că o luăm în pași mărunți către primul obiectiv: Vârful Chicera 1160m. Împingem cu răbdare bicicletele prin covorul gros și foșnitor de frunze uscate, urcând în șir indian printre trunchiurile înalte ale fagilor, cu privirea ațintită spre creasta luminoasă unde muntele începe în sfârșit să se domolească.

Drumul prin pădure este unul foarte frumos, peste tot erau copaci, iar frunzele multicolore formau un peisaj din care nu am mai fi dorit să plecăm.

Aici e locul unde ne-am oprit pentru o pauză mai lungă să luăm masa. Și pentru că nu era amenajat cu mese și băncuțe, și de altfel era păcat să nu profităm de soare, ne-am așezat pe jos. E tare plăcut să lenevești pe iarbă, pe frunze sau pe câte un trunchi de copac pe o așa căţărare, împărțind mâncarea din rucsac și povești, în timp ce ne recăpătăm energia pentru ultima parte a ascensiunii

După acel popas binemeritat, ne-am continuat traseul și menținem marcajul bandă roșie - cruce albastră, cu scurte opriri de admirat peisajul. Semnele turistice vopsite proaspăt pe trunchiul unui fag masiv ne ghidează pașii de-a lungul acestei poteci solitare de culme, unde drumul acoperit de frunze se pierde blând printre copacii rari, oferindu-ne o navigare mult mai liniștită.

Continuăm să împingem bicicletele prin acest tunel natural acoperit de un covor ruginiu, convinși că oricine reușește să parcurgă traseul în perioada de toamnă va fi recompensat cu peisaje foarte frumoase și cu o liniște profundă pe care doar codrul o poate oferi.

Poteca ne poartă mai adânc printre trunchiurile înalte și cenușii ale fagilor, unde ajungem la o altă bifurcație de drum.

 În acest colț sălbatic de pădure, marcat din loc în loc cu triunghiul roșu și crucea albastră, analizăm cu atenție hărțile și urmele lăsate pe covorul gros de frunze arămii pentru a alege varianta corectă care ne menține pe linia crestei.

Atmosfera devine tot mai densă pe măsură ce copacii tineri și deși strâng poteca, însă rucsacul său albastru și jacheta reflectorizantă rămân un reper excelent pentru restul grupului în această liniște profundă a muntelui.

După aproximativ 2:20 ore de împins bicicleta, se ajunge la unul dintre punctele principale ale traseului: Vârful Chicera (1160 m). Bucuria cuceririi culmii este completată de peisajul sălbatic de aici, unde o veche structură geodezică din lemn se înalță printre brazi și fagi. Un marcaj cu bandă roșie aplicat pe un trunchi din apropiere ne confirmă că efortul nostru pe pantele aspre cu grohotiș a fost răsplătit cu succes.

Chiar la baza vechii structuri de lemn se află și borna din Vârful Chicera (1160 m). Această bornă topografică din beton, marcată discret cu vopsea roșie, este dovada clară că am atins cel mai înalt punct al expediției noastre de astăzi, un loc încărcat de liniște în care umbrele lungi ale brazilor desenează dungi paralele peste covorul nesfârșit de frunze uscate.

Profit de moment și eu stau la poză chiar în inima acestui punct principal al traseului. Cu brațele larg deschise între grinzile masive din lemn ale vechii structuri geodezice și cu borna de ciment în spate, marchez victoria acestei urcări solicitante ce ne-a scos sufletul, dar care ne-a răsplătit din plin cu energia pură a muntelui.

Lăsăm în urmă borna geodezică și, de pe vârf, urmărim drumul de culme acoperit de frunze spre Bătrâna, următorul obiectiv. Poteca montană devine mult mai lină și mai aerisită, șerpuind discret printre trunchiurile drepte ale pădurii, unde un hrănitor albastru pentru animale sălbatice, suspendat pe un stâlp de lemn, marchează latura izolată și neatinsă a acestor codri.

În drumul nostru de culme, ajungem la un observator de care nu putem trece până ce nu aruncăm o privire. Structura înaltă din lemn se ridică impunător la lizieră, iar curiozitatea ne împinge să urcăm treptele abrupte ale scării pentru a vedea ce perspectivă se ascunde deasupra coronamentului, profitând de încă un moment frumos în mijlocul naturii.

Coborâm din observator și ne adâncim într-o zonă mai sălbatică, unde poteca pare complet înghițită de trunchiuri masive de copaci prăbușiți la pământ. Împingem bicicletele cu răbdare printre aceste obstacole naturale și crengi uscate, căutând cea mai bună trasă prin covorul arămiu de frunze, într-un veritabil exercițiu de orientare prin inima codrilor Poiana Ruscă.

Pe trunchiul unui fag bătrân descoperim o iască uriașă, un detaliu sălbatic ce dă farmec acestui sector neatins de pădure. Facem o scurtă pauză foto pentru a imortaliza această sculptură naturală, înainte ca roțile noastre să reia drumul de culme spre satul Bătrâna.

Ne oprim preț de câteva minute într-o mică poiană plină de vreascuri și frunze uscate. Rezemăm bicicletele de trunchiurile copacilor și profităm de liniștea codrului pentru a bea puțină apă, înainte de a continua înaintarea pe linia de culme.

Poteca se lărgește și ne scoate în sfârșit pe un drum de culme mai deschis.

Facem o scurtă pauză de orientare în grup, înconjurați de tufe arămii și brazi tineri, pregătindu-ne să încălecăm din nou pe biciclete pentru porțiunea rapidă ce urmează.

Pe măsură ce înaintăm, pădurea se râmifică și se deschide brusc într-o parchetă exploatată, unde găsim și aici pomi doborâți și cioturi rămase printre tufele de munte. Din acest punct mai înalt și golaș, privirea ne scapă preț de câteva clipe spre culmile îndepărtate ale masivului, care se profilează discret sub cerul tomnatic.
Lăsăm în urmă zona defrișată și reintrăm în șa pe un drum de pământ ce ne conduce înapoi spre liziera pădurii de conifere. Unul câte unul, ne urmăm colegii care s-au regrupat deja în față, sub umbra brazilor înalți, bucurându-ne de porțiunea lină de rulaj pe pământul uscat și bătătorit.

Noroiul nu a lipsit de pe drumul de culme. Erau porțiuni mai joase sau urme de mașină acoperite cu frunze sub care pământul mustea de umezeală, în care se cam scufundau roțile. Rulăm cu atenție sporită prin acest covor înșelător, însă din fericire am reușit să trecem destul de repede de porțiunea critică și să ne menținem direcția spre satul Bătrâna, fără incidente neplăcute.

Ne adunăm din nou la marginea unei zone mlăștinoase pentru a alege traserul cel mai sigur prin noroi. Roțile pline de pământ și bălțile din făgașe ne amintesc că suntem pe un sector veritabil de aventură, însă entuziasmul grupului rămâne sus pe măsură ce lăsăm în urmă pădurea deasă de conifere.

Continuăm pe linia crestelor și ajungem la o bifurcație de drum, unde covorul gros de frunze uscate pare să șteargă orice urmă clară de potecă. Ne oprim preț de câteva secunde în șa pentru a verifica marcajul cu bandă roșie de pe fagi și pentru a ne asigura că întreaga echipă apucă pe varianta corectă.

Drumul se așază din nou pe un făgaș mai curat, permițându-ne să rulăm întins și grupați. Trecem pe lângă silueta spectaculoasă a unui brad bătrân și uscat, ale cărui ramuri desfrunzite contrastează puternic cu nuanțele vii de toamnă ale pădurii ce ne mărginește înaintarea spre sat.

Drumul de culme continuă printr-un tunel arămiu, fiind complet acoperit de un strat gros și foșnitor de frunze. Înaintăm pe această potecă spectaculoasă ce șerpuiește printre tufele și fagi tineri, lăsându-ne purtați de culorile calde ale toamnei care par să îmbrace tot muntele în haine de sărbătoare.
La marginea potecii întâlnim un hrănitor tradițional pentru animale sălbatice, ridicat direct în inima pădurii.
 
Drumul se deschide larg într-o poiană montană superbă, mărginită de ierburi înalte și uscate. Înaintăm pe acest sector luminos și acoperit cu frunze ruginii, sub cerul de toamnă ce începe să se mai domolească.

Pădurea se retrage complet și ne lasă în față o panoramă spectaculoasă asupra culmilor domoale ale Munților Poiana Ruscă. În depărtare, pe culmea din stânga, încep să se zărească primele case răsfirate și acoperișurile din satul Bătrâna, mărginit de pajiști întinse de munte și de văi adânci îmbrăcate în straie ruginii.

Ne oprim câteva clipe pe creastă pentru a respira aerul curat și pentru a admira succesiunea nesfârșită de văi adânci și culmi muntoase ce se întind până la orizont.

Pe platoul deschis din apropierea satului întâlnim un grup de cai lăsați liberi pe pajiște, un detaliu care sporește farmecul sălbatic al locului. 

Intrăm în perimetrul satului Bătrâna, unde peisajul este marcat de garduri vechi din lemn și căpițe de fân risipite pe pante. Atmosfera de așezare montană izolată se simte la fiecare pas, oferindu-ne o imagine pitorească a vieții simple de la înălțime, sub crengile desfrunzite ale copacilor.

Panta lină ne conduce spre primele case din Bătrâna, în timp ce stâlpii de electricitate din depărtare ne confirmă că ne apropiem de vatra acestei așezări liniștite de pe creastă.

Un gard vechi cu uluci ascuțite ne deschide privirea spre o vale adâncă, unde cromaticii de toamnă i se alătură câteva căpițe tradiționale de fân. Peisajul rural respiră o liniște profundă, arătându-ne viața aspră și frumoasă a satului Bătrâna, suspendat parcă deasupra crestelor împădurite.

Pajiștile terasate ale satului se prăvălesc blând spre văile adânci, fiind tăiate de linii lungi de garduri ce urmăresc fidel relieful. Câteva căpițe singuratice completează decorul de poveste, oferindu-ne o ultimă privire panoramică asupra acestor înălțimi spectaculoase din Poiana Ruscă înainte de a ne pregăti pentru coborâre.

Traversăm ultimele pajiști deschise de la marginea așezării, unde panta lină urcă ușor spre linia zării tivită de garduri și tufe uscate. Zărim în depărtare un acoperiș roșu de casă pitit printre pomi, un ultim semn cald de viață rurală ce ne rămâne întipărit în minte înainte de a părăsi platoul înalt din Bătrâna.

Gardul masiv din bârne și drumul de pământ bătătorit ce șerpuiește pe culme ne anunță că abia acum intrăm în satul Bătrâna. Lăsăm în urmă potecile strâmte din codru și pătrundem în vatra acestei așezări izolate de munte, curioși să îi descoperim gospodăriile și să ne bucurăm de ulițele ei liniștite, suspendate la peste 1000 de metri altitudine.

În cel mai înalt punct al dealului se ridică și pilonul unei antene de telecomunicații, un semn clar de tehnologie modernă ce contrastează puternic cu peisajul rural și arhaic al acestei așezări izolate.

Trecem pe lângă o gospodărie unde un gard vechi, cu uluci așezate pe diagonală, adăpostește două căpițe mari de fân ridicate în mod tradițional. Dincolo de ele, printre trunchiurile subțiri ale copacilor, se deschide o vedere superbă spre pădurile colorate ale masivului, amintindu-ne cât de neatinsă este viața în acest colț de munte.

Liniștea ulițelor este deplină, iar viața își urmează ritmul neschimbat de generații. Într-o ogradă delimitată de garduri din lemn, o văcuță paște liniștită pe panta înverzită, păzită parcă de o căpiță țuguiată de fân, pe fundalul aceleiași panorame spectaculoase spre văile împădurite.

Continuăm înaintarea de-a lungul uliței lungi, mărginite de garduri vechi de lemn care par să poarte amprenta timpului și a iernilor aspre de munte. 

Drumul principal de pământ și pietriș se lărgește și ne conduce direct printre primele gospodării închegate din sat. Satul ne întâmpină cu o liniște patriarhală, specifică așezărilor de munte amorțite în prag de iarnă.

Pedalăm pe ulița principală și descoperim farmecul caselor vechi, cu obloane și tâmplărie vopsite într-un albastru viu, tradițional. 

Pereții din scândură bătută și acoperișurile din țiglă solzoasă, mărginiți de garduri simple din uluci de lemn, dau uliței din Bătrâna un aer de muzeu în aer liber, încremenit în timp.

Ulița principală ne poartă printre curțile liniștite, deschizându-ne calea cu porți de lemn lăsate primitor de o parte și de alta. 

Casele bătrânești cu acoperișuri țuguiate din țiglă și pridvoare verzi par complet adormite sub cerul blând de toamnă, transformând traversarea satului într-o călătorie relaxantă și plină de nostalgie.

Grilajele subțiri ale ferestrelor și poarta mică din uluci cenușii, păstrează neatins farmecul de odinioară al gospodăriilor din Bătrâna.

Ulița pietruită coboară ușor pe lângă o altă gospodărie superbă, remarcabilă prin fațada îmbrăcată în draniță măruntă de lemn. Ferestrele cu tâmplărie verde și decorațiuni sculptate discret adaugă un plus de personalitate acestei case bătrânești, așezată cuminte în spatele gardului lung din uluci gri ce urmărește linia drumului.

Trecem pe lângă o șură masivă din bârne groase de lemn, acoperită cu un acoperiș foarte înalt și țuguiat din plăci ondulate.

Ulița trece și prin dreptul unei șuri vechi cu un acoperiș uriaș din paie sau stuf, realizat după o tehnică tradițională care astăzi aproape că a dispărut. Panta abruptă a acoperișului, prelungită deasupra pereților din bârne înnegrite de vreme, oferă așezării din Bătrâna un aer de legendă autentică, neatinsă de modernitate.

Ajungem în dreptul clădirii proaspăt renovate a Căminului Cultural din comuna Bătrâna. 

Lăsăm pentru câteva clipe bicicletele sprijinite la gardul metalic și observăm arhitectura simplă a instituției, un punct central de adunare pentru comunitatea locală, dotat cu o mică terasă cu scaune la intrare și un panou informativ din lemn pentru turiști.

Arunăm o privire pe uliță și observam un indicator albastru, montat pe un stâlp de beton, care ne arată că Primăria se află la doar 50 de metri distanță.

Mai aruncăm câte o privire spre străzile lăturalnice care se deschid îmbietor printre gospodării. Aceste ulițe înguste de pământ pierd rapid din altitudine și coboară șerpuind pe lângă garduri vechi și livezi de pomi fructiferi, oferind o perspectivă superbă spre văile adânci ale masivului.

Acesta este locul unde ne doream să fie locul nostru de popas. Este unicul magazin din sat de unde putem cumpăra ceva, dacă este deschis. Clădirea simplă, cu o curte mică cu iarbă unde am aliniat bicicletele, reprezintă un punct de salvare pentru orice călător care ajunge pe creastă, oferindu-ne șansa unui moment de relaxare și a unei gustări rapide înainte de drumul lung ce ne așteaptă la întoarcere

Privim dezamăgiți spre obloanele verzi trase bine peste ferestrele magazinului. Locul unde ne oprim să cumpărăm câte ceva de fiecare dată când ajungem aici însă acum îl găsim închis, pentru că domnul care vinde era plecat la o nuntă în Deva. Rezemăm spatele de bârnele vechi din lemn ale clădirii și zâmbim în fața acestei surprize tipice de munte, mulțumiți măcar că băncuțele din față ne oferă un loc bun unde să ne terminăm ultimele provizii din rucsac.

Ne adăpostim preț de câteva minute sub acoperișul foișorului din lemn de lângă Căminul Cultural. Aici popasul este scurt, doar cât ne mai tragem sufletul la umbră și mai și gustăm câte ceva de prin rucsacuri, punând la bătaie ultimele batoane energizante înainte de a lua în primire drumul lung de întoarcere spre casă.

Mai aruncăm o ultimă privire prin curtea magazinului, unde băncuțele lungi și masa din lemn, stau complet pustii în fața gardului înalt din uluci gri. Lăsăm în urmă această curte liniștită, un adevărat punct de refugiu pe creastă, pregătiți să ne luăm rămas-bun de la satul Bătrâna.

Înainte de a încăleca din nou pe biciclete, strângem rucsacurile, ne aranjăm căștile și ne punem din nou în mișcare chiar din fața căminului cultural. 

Ne grupăm cu toții pe ulița asfaltată a satului pentru ultimele detalii înainte de start, lăsând în urmă casele bătrânești și liniștea din Bătrâna pentru a ataca lungul drum de întoarcere ce ne va coborî de pe creastă.

O luăm din loc înapoi pe unde am venit până la pădure, și pe forestier prin dreapta coborâm pe Valea Mare spre tabăra școlară Poieni Strâmbu. Pedalam în ritm alert pe ulița satului, direct spre lumina caldă a soarelui care începe să coboare spre linia crestelor, conștienți că timpul este prețios și că trebuie să profităm de ultimele ore de lumină din această zi lungă de octombrie.

Coborând în viteză de pe creastă, întâlnim pe marginea drumului forestier și clădirea solitară cunoscută drept Casa pădurarului. O construcție pitorească așezată la poalele versantului arămiu ce adaugă un strop de farmec sălbatic drumului nostru de întoarcere spre vale.

Prindem un ritm excelent pe drumul forestier lat și pietruit ce șerpuiește de-a lungul Văii Mari. În timp ce câțiva colegi înaintează în viteză în fața noastră, soarele de octombrie începe să se ascundă treptat după brazii înalți de pe versant, îmbrăcând întreaga vale într-o lumină blândă de amurg și amintindu-ne că finalul circuitului este tot mai aproape.

Pe măsură ce coborâm prin pădurea deasă, trecem și pe lângă un loc mic de popas cu o masă și două bănci vopsite în verde praz, complet înconjurate de covorul bogat de frunze arămii. Un marcaj turistic discret, cu bandă roșie pe un copac de pe versant, veghează acest refugiu liniștit ce pare desprins dintr-o poveste de toamnă.

Drumul de pământ alb șerpuiește lin printr-o galerie spectaculoasă de fagi, unde toamna își arată întreaga paletă de nuanțe. De la galbenul aprins al lăstărișului din stânga, până la arămiul profund al versantului din dreapta, fiecare curbă ne oferă un tablou cromatic minunat, făcând ultimele porțiuni ale traseului extrem de plăcute la rulare.

Pe măsură ce valea se deschide, trecem pe lângă o căsuță solitară de lemn ce amintește de vechile cantoane sau adăposturi pastorale. Cuibărită în mijlocul unei pajiști verzi și protejată de un gard simplu, gospodăria pare complet izolată sub versantul impunător, unde brazii verzi sparg dramatic marea de fagi colorați în tonuri aprinse de galben și aramă.

Drumul forestier șerpuiește lin de-a lungul Văii Mari, oferindu-ne un rulaj rapid și confortabil. Coborâm în viteză pe pietrișul alb, încadrați de pajiști verzi pe ambele părți și dominați de versanții înalți ai munților, care își etalează ultimele nuanțe arămii sub cerul tot mai acoperit de nori.

Pe marginea drumului de coborâre, privirea ne este atrasă de ruinele din piatră ale unei vechi construcții părăsite, ale cărei ziduri și stâlpi solitari par acum complet înghițiți de vegetație.

Ajungem în dreptul clădirilor ce alcătuiesc Tabăra școlară Poieni Strâmbu.

Aruncăm o privire mai largă peste curtea de la Poieni Strâmbu, unde se observă și vechiul bazin de înot, acum golit, alături de o mică anexă albă de utilități. 

Trecem pe lângă panoul oficial de la intrare care ne confirmă locația: Centrul de agrement Tabăra Poieni Strâmbu. Pentru mine, acest loc este plin de nostalgie, deoarece pe la tabăra școlară am bătut de nu mai țin minte câte ori potecile astea, fiecare colț de pădure și fiecare drum forestier fiindu-mi extrem de familiare din nenumăratele aventuri din trecut.

Chiar în dreptul taberei, facem un scurt popas foto unde o surprind în imagine pe Roxana, fiica mea. Echipată complet pentru aventură, s-a descurcat de minune pe acest traseu solicitant, dovedind că pasiunea pentru explorare și munte se transmite cu mândrie în familie.

Chiar înainte de final, drumul ne scoate în dreptul unui ochi de apă liniștit, unde un deversor amenajat creează o mică cascadă artificială ce curge zgomotos printre pietre.

Un ultim cadru spectaculos și relaxant înainte de a încheia oficial circuitul.

Trecem pe lângă o cabană cu arhitectură inedită, marcând o zonă de o importanță geografică deosebită. Ne aflăm la confluența unde apele Văii Mari se unesc cu cele ale Șasei pentru a da naștere râului Bega Poieni — cel care, mai jos, va forma brațul principal al Begăi ce traversează Timișoara, oferindu-ne un final de traseu încărcat de semnificație.
Lăsăm în urmă tabăra școlară Poieni Strâmbu, traversăm podul și pe vale la stânga, reluând rulajul rapid pe drumul forestier principal. Intrăm pe ultima linie dreaptă a traseului, ghidați de linia curată a drumului cu gândul la satisfacția unui circuit montan reușit din toate punctele de vedere

Ne oprim o clipă în fața unui panou mare de la Romsilva, care prezintă harta detaliată pentru Fond Pescuit Apă de Munte Bega Poieni. Instalat pe structura sa verde lângă un gard de lemn, panoul ne arată clar limitele zonelor libere și ale celor interzise pentru pescuit, reconfirmându-ne că rulăm chiar de-a lungul brațului proaspăt format al Begăi.

Chiar lângă panoul Romsilva descoperim un stâlp cu două săgeți din lemn frumos sculptate. Săgeata superioară ne indică direcția spre Valea Șasa, în timp ce indicatorul de dedesubt ne arată că mai sunt 3,5 km până la Cascada Șopot, marcată cu o cruce roșie. În fundal se zărește un foișor primitor din care iese fum, un semn cald că civilizația și odihna binemeritată sunt acum la doar câteva pedale distanță.

Ne îndreptăm pe un urcuș ușor prin valea Șasa spre Valea lui Liman, dar și spre finalul turei. Noaptea și frigul începeau să ne prindă din urmă! Așa cum s-a întâmplat și la turele anterioare, finalul a fost tot la lumina farului. Am avut o tură și o zi însorită splendidă, cu un vânticel plăcut pe culme care nu ne-a deranjat. Să sperăm că și următoarele ieșiri din octombrie vor fi cel puțin la fel de reușite.

Concluzia unei toamne perfecte în Poiana Ruscă

Această zi de octombrie rămâne o poveste reușită de aventură pe două roți. De la urcarea aspră cu grohotiș care ne-a scos sufletul, până la popasul pe iarbă și cucerirea Vârfului Chicera (1160 m), efortul ne-a fost răsplătit din plin de peisajele multicolore.
Hoinăreala pe ulițele liniștite din satul Bătrâna și magazinul găsit închis pentru o nuntă în Deva au dat un farmec autentic turei. Coborârea rapidă de-a lungul Văii Mari, pe lângă tabăra școlară și confluența unde se naște râul Bega, a fost o cursă superbă contra cronometru cu amurgul. Deși frigul ne-a obligat să aprindem farurile pe ultima porțiune din valea Șasa, finalul în nocturnă a pus o notă de magie peste o zi splendidă de munte și camaraderie.

Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

Prin Munții Poiana Ruscă

La inaltimile Varfului Rusca

„Povestea unui nou început”

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

Poiana Mărului - O noapte la cort