Play la idei Vine o vreme când a lăsa pe mai târziu, pe „data viitoare” devine un risc pe care cu greu ni-l mai asumăm. Uneori n-o mai facem, că prea am amânat o viaţă timp de o viaţă, așa că m-am abonat la Lunca Timișului în această toamnă 🙂, și am făcut plimbări frumoase cu bicicleta cercetând anumite cotloane, locuri care pot spune că, s-au strecurat în sufletul meu și se cuibăresc acolo pentru mult timp. În timp ce mie îmi place să merg pe trasee, alții poate preferă șoseaua. O bicicletă de munte poate să te ducă unde una cursieră nu ajunge – în pădure. Am pedalat printre pomii plini de culoare și am trecut prin mai multe sate, precum și alte locuri mai vechi sau mai noi, neștiind când ajung acasă. Încerc să trag de mine zi de zi pentru a merge mai departe, altă alternativă neavând. După cum am mai menționat, fac ieșiri pentru că „îmi place să merg cu bicicleta, și revin constant pentru a trăi iar si iar același vis de care nu mă satur, pentru că îmi amintește de copilărie, pentr
ÎN SFÂRȘIT MI-AM FĂCUT TIMP SĂ VĂ POVESTESC DESPRE ACEASTĂ NEPLANIFICATĂ TURĂ, CE A AVUT LOC A DOUA ZI DE ,,SFINTELE PAȘTI"
Ce am făcut mai exact : ca să fiu sincer m-a prins două noaptea desenând un traseu pentru o tură cu bicicleta la Muntele Mic. Optam pentru un circuit care să ne ducă pe la Cuntu, apoi spre sud-vest prin Poiana Strigoniu, Poiana Cucuiul Fântânelor, Culmea Mare și Borlova... Asta după ce în prealabil am vorbit cu Eugen și cu Mely. Până să le cunosc parerea, eram decis să merg cu trenul până la Caransebeș și... împreună cu Roxana și Cristi (cei doi copii ai mei) să urcăm sus la Muntele Mic din Borlova pe drumul militar, apoi să coborâm pe asfalt spre Caransebeș. Până la Borlova deplasarea în acest caz ar fi fost în șa, pe asfalt, trecând prin satele Zervesti și Turnu Ruieni. Pentru că panurile s-au schimbat, și vom merge cu mașina cu Mely și Eugen până la Borlova, nu vom mai fi nevoiti să străbatem acele sate pe bicicletă. De vre-o doi ani mă muncește gândul să urc pe drumul militar până pe Muntele Mic. Mă întrebam tot timpul dacă drumul o fi accesibil până sus. La urma urmei nu e decât un drum forestier care necesită o tehnică mai specială din cauza pantei foarte mari. Majoritatea folosesc acest traseu doar pentru enduro și down-hill.
Dimineaţa era clar că am întârziat la întâlnire, nu foarte mult însă suficient cât să-i determin pe cei cu care așteptau, să mă sune. Am ajuns întrt-un final, urcăm bicicletele pe mașini și pornim la drum.
Ne oprim la Borlova unde am ajuns toți cu bine (un sat situat la poalele Muntelui Mic), pe la 9:30, lăsând mașinile undeva în parcarea de lângă școală, mai la dos de drumul ce traversa satul.
La 9:50 pornim la drum spre Muntele Mic pe o vreme cenușie amenințați de o ploaie care abia astepta să înceapă. Depinde ce privești. Eu am văzut și cer senin. Și verde. Am studiat prognoza meteo și părea ca va fi vreme bună, numai că aici nu a fost să fie așa. Eugen se tot amuza pe tema asta. În fine, plecăm fie ce o fi.
Ne îndreptăm către sud-est pe strada principală, iar la primul magazin găsit deschis facem un popas pentru a cumpăra cele necesare.
După circa 800 m drumul cotește la stânga, ieșim din sat și ajungem la o răspîntie.
În timp ce șoseaua urcă în munte către telescaunul de la Valea Craiului, drumul nostru se îndreaptă la stânga pe valea larga a Sebeșului. Părăsim drumul principal și ne încadrăm pe acest drum secundar (NE), pietruit cu bolovani de râu, fără existența vre-unui indicator sau marcaj turistic. Am GPS-ul la mine, așa că nu vor fi probleme de orientare.
Traseul urcă pe o culme adiacentă (Priporul Rău) și ajunge în poiana Fântâna Voinii, după aproximativ 9 kilometri. De acolo pe sub poarta pădurii ne conduce spre est, la complexul turistic. Una din experientele cele mai interesante ar fi coborârea de pe Muntele Mic pe acest traseu.
După câteva sute de metri traversăm Sebeșul și continuăm traseul pe drumul înscris pe coastele împădurite ale muntelui, Cucuiul lui Mateș.
Întâlnim în traseul nostru mai multe ramificati de drum.Urmează o zonă de pădure de foioase, apoi pădurea devine mixtă, apoi coniferele câștigă o data cu altitudinea.
Câțiva stropi au început să cadă încă de la începutul intrării noastre pe Valea Sebeșului, însă nu ne-a speriat. Nu-i nimic, pe aici nu am mai fost, așa că-i dăm mai departe!
Am început primii 5 - 6 km perfect uscat, după care am ajuns într-un loc cu exploatare foretieră unde a apărut și noroiul măcinat de roțile mașinilor.
Ne întrebam, dacă, la un moment dat, drumul nu va fi blocat sau și mai palpitant, dacă va fi ok la urcare și nu va veni vreun potop cât suntem sus. Circulația norilor și prognoza de pe net lăsau șanse mari acestei variante. Dar, curajosi cum suntem, continuăm drumul că de aia am venit.
Loc de popas în drumul spre Muntele Mic
Marcajul este deteriorat și poteca nu este clară, de multe ori intersectează sau însoțește câte un drum forestier.
Timp de vre-o 2 km alternăm mersul pe bicicletă cu push bike, după care nu ne mai descurcăm și împingem la ele! panta este la limita la care se poate urca pe bicicletă, dar dacă insiști se poate urca (nu si în cazul meu), însă nu panta este problema, drumul în sine este acoperit cu bolovani cât capul ieșiți din pământ și pe care nu poţi înainta.
Mergem o vreme prin pădure, urcând permanent. Obosim ușor, transpirăm abundent și ni se pare greu traseul. Suntem mulțumiți că măcar nu ne bate soarele în cap.
Veneu zgomote puternice din spate, ne-am oprit și ne-am dat pe margine lăsându-i să treacă. Când ajung în dreptul nostru vedem că sunt un grup mare de motocicliști, am numărat vre-o 10... unii au încetinit salutând, pe când alții treceau glonț pe lângă noi.
Pe măsură ce înaintăm parcă se făcea tot mai frig iar vântul șuera tot mai puternic deasupra copacilor.
În câteva locuri izolate mai nimerim noroi, bălți, dar se poate înainta fără mari probleme, ocolind pe margine.
Am trecut la push bike! Nu prea ai cum să scapi de acest lucru ori cât de bun ai fi. Nu se pune problema să trebuiască să cari bicicleta în spate nici măcar un metru, este suficient să o împingi.
De aici aveam speranța că vom continua pe biciclete până sus. În curând vom fi pe platoul stațiunii de schii Muntele Mic.
Poiana Fântâna Voinii
Nu a fost sa fie așa, mai împingem vre-o 500 m până când ieșim pe un platou
Se termină pădurea și ieșim în gol alpin pe același drum bolovănos.
După acest obstacol, traseul urcă mai lejer trecând peste bolovani mici.
Urcarea nu e cu mult mai abruptă decât alte urcări similare, în schimb e mai tehnică.
Cam frig și bate alizeul. Dacă prin pădure am avut scut, acum vântul ne lovește nemilos, trecând parcă prin noi.
Cu risipă mare de energie și fără pic de randament, reușim să ne târâm până sus pe Muntele Mic. De aici strângem un pic din dinți și mergem în șa până în stațiune.
Stațiunea Muntele Mic arată dezolant, deși este amplasată într-o zonă pitorească.
Hotelul Sebeș cu opt etaje, apoape stă să cadă. Cred ca este și periculos să pășești în proximitatea lui. Nu ne-am apropiat de el mai mult decât permitea poteca pentru ca nu aveam motive. Nici geamurile nu mai erau întregi.
După un urcuș susținut de 4 ore, cu mult push bike - 14 kilometrii și o diferență de nivel de vre-o 1400 m altitudine, atingem cota maximă a acestui circuit, de unde avem vedere spre vârful Muntele Mic (1802 m) și spre imensa cruce albă metalică, de circa 25 metri înălțime. Întreg traseul este în urcare, iar orientarea destul de dificilă mai ales în primii kilometrii, până ce se ajunge pe cracul principal!
Unde să mâncăm și noi o ciorbiță caldă după atâta efort ? Îndrăznim la Cabana Cerbul, vila de langa noi. Aici luăm binemeritata pauză și locul unde o să luăm prânzul.
Era deschis, avem noroc. Ne-am parcat bicicletele câteva trepte mai jos, chiar la intrarea în cabană, lăsându-le zic eu în siguranță.
Ne instalăm la o masă cu vedere spre stațiune. Mâncarea de la cabană ne prinde bine și parcă ne mai revenim.
Astăzi a fost fără bere, doar am mâncat și am plecat cu forțe proaspete mai departe. E vremea să trecem la următoarea etapă.
Reluăm plimbarea noastră cu un mic urcuș.
Îmi doream să urcăm și până la cruce și să coborăm spre valea Sucului, apoi spre Șaua Jigorea, însă calculele făcute nu ne permiteau (o să vedeți l-a sfârsit și de ce). Cotim mai departe pe asfalt, mai urcăm puțin și traversăm șaua Muntele Mic, șerpuind pe DJ608A spre Șaua Jigorea.
Stațiunea Muntele Mic.
Suntem la circa 1500 metri altitudine, pe un platou, aproape de vârful cu același nume. Suntem la munte cu bicicleta, și asta este frumos!
Încă un moment de admirat de jur împrejur și de respirat aer curat și răcoros de munte, Masivul Țarcu încă cu zăpadă. De aici sunt și traseele de culme, către Vf. Țarcu, dar și drumuri care coboară la Poaina Mărului
Deși spectacolul nu se terminase, plecăm la vale, spre Saua Jigoria, si apoi urcăm spre Cuntu.
Norii începeau să danseze pe cer tot mai mult după o muzică numai de ei auzită, noi auzeam doar șuietul vântului.
Un punct de belvedere luat în considerare de mulți turiști este Șaua Jigoriei ( 1242m) Este un punct de pornire pentru multe alte trasee și mai usoare si mai grele. De aici se desprind două alte drumuri, și o potecă către altitudinile mai mari ale Munților Țarcu, și anume către cabana Cuntu și ulterior spre Vârful Țarcu (2190 m alt), unde este și o stație meteo, urmând poteca marcată cu banda roșie, dar și un drum forestier spre stânga nord-est, care coboară, intrând în curând în zona împădurită și care conduce pe Valea Suculețului și apoi pe Valea Sucului, până în statiunea Poiana Mărului, un drum presărat cu câteva cascade frumoase.
Un indicator turistic, arată că suntem pe marcajul banda roșie, care într-un sens conduce în 1,5 h la Muntele Mic și în sens opus, cum deja am spus la Cabana Cuntu în 2 h.
Reluăm plimbarea noastră prin poieni și prin pădure banda roșie, trecând și prin Poiana Șeroni de unde avem o vedere superbă spre Vârfurile Țarcu și Căleanu 2196 m altitudine, dar pentru aceasta este nevoie de încă un efort pentru a urca.
Ne îndreptăm în continuare spre miazăzi şi urmărind liziera pădurii pe culmea ce urcă către Cuntu.
Începem să urcăm prin pădure și vom ajunge după câteva sute de metri la o urcare ce ne conduce spre vârful și Poiana Seroni.
Poiana Șeroni 1399 m altitudine, excelent loc de belvedere spre Masivul Țarcu-Bodea-Căleanu-Brusturu și Căldarea Oltenia.
Din Poiana Șeroni porneşte spre dreapta (spre vest - marcaj banda albastră) o potecă ce străbate în lung Culmea Văratica, și coboară la șosea la Podul Craiului, dar care nu are nimic comun cu traseul nostru.
Noi coborâm urmând drumul forestier spre sud și întâlnim marcajul bandă roșie.
La un moment dat, auzim din fața noastră alte sunete de motoare și ne dăm la o parte. Iarăși ne-am întâlnit cu ei în timp ce coborau dinspre Cuntu. Cred că erau aceiași care ne-au depășit și pe drumul militar.
Mai departe culmea se îndreaptă ușor spre sud-est, și după o porțiune mai plată, urmează o ultimă urcare domoală, printre brazii falnici.
Curând se ajunge la cabana meteorologică Cuntu unde se poate înnopta.
Ieșim din drumul de pădure și zărim cabana Cuntu (1460 m altitudine)
La marginea pădurii, în lungul potecii, se remarcă efectele vîntului de nord-vest
Cabana meteorologică Cuntu.
Un vânt năprasnic și foarte rece (aproape că ne-a doboât de pe biciclete), ne-a grăbit plecarea, așa că ne luăm rămas bun și de la acest loc minunat și plecăm la "vale", dar nu pentru mult timp că mai avem multe urcușuri.
Coborâm spre sud-vest pe un drum enervant de bolovănos (marcaj punct albastru) spre Poiana Strigoniu (1020m), spre "Valea Timișului" dar nu ajungem acolo. Lăsând în stânga culmea Pleașa, ajungem în Poiana Vârciorova, până la izvorul cu jgheab.
Am reușit să cobor printre bolovani cu mult efort deoarece pietrele fug de sub roți mai repede decât poți anticipa. Fără o bicicletă potrivită mai bine pe lângă.
Ne pregătim pentru un traseu care urcă și coboară în altitudine, într-un bogat peisaj rustic.
Tocmai când am inceput să prindem curaj se termină coborârea, iar un drum de padure începe o urcare susținută și lungă, încât te întrebi cum naiba ajungem la vale dacă urcăm atât. Sigur va fi una f abruptă, în cap...
De aici începe coborârea, nu foarte lungă, doar până dăm de un izvor, după care iarăși o urcare nu foarte lungă.
Ne oprim la izvor! Iau apă în bidonașul primit de la Cristi și plecăm mai departe.
Pe traseul, Cuntu - Poiana Strigoniu - Poiana Goledcu - Poiana Fântânele - Poana Padeșu - Vârciorova - Bolvașnița și Valea Timișului, am mai fost. Această porțiune până la izvorul cu jgheab, de unde vom părăsi acest traseu spre vf. Cucuielor, ne este cunoscut din această tură (aici poze).
Aici este izvorul cu jgheab, iar drumul din stânga este drumul pe care am venit. În timp ce drumul continuă spre Vârciorova, o potecă se face la dreapta pe o pantă deloc plăcută la vedere, abruptă ce urcă spre vf. Cucuiu Fântânelor.
Urcăm panta și continuăm spre poiana Cucuiul Fântânelor, Dobreasca, Culmea Mare și Borlova.
Funcție de locurile în care ne opream, puteam admira peisajul către diferite direcții.
Ajungem la o stână părăsită unde aruncăm o privire după care continuăm mai departe.
De pe aici începe coborarea nebună și foarte abruptă incât ne obligă să ne dam jos din șa și să continuăm la pas.
Oare ce să fi fost aici ? nimic grav, număra Eugen frunzele căzute pe jos.Din culme coborârea ne duce spre comuna Borlova destul de tehnică, ultimii 5 kilometri dificili chiar și pe lângă biciclete.
Momente în care dăm de copaci căzuți în urma unei furtuni care ne obligă la muncă în echipă, plimbând bicicleta din mână în mână, deasupra lor.
Ne-a prins noaptea mai repede decât am estimat, dar a fost pe coborârea de final.
Pe porțiunea asta îmi vine și mie rândul și am reișit să mă dau peste cap, însă nu a fost nimic grav.
Muntele creează dependență! Cel puțin în teorie suntem niște cățărători desăvârșiți. Dacă o dată ai fost la o tură reușită, vei merge din nou pentru că muntele te recheamă mereu. Potentialul zonei este foarte mare în rute de cicloturism montan.
Zi de vineri, evident însorită pentru a face în ciudă celor care se duc la muncă... Mely vine și de data asta cu ideea să mergem cu cortu peste noapte, că știe el un loc frumos și liniștit unde a mai fost. Printre aceste locuri se găsește și Poiana Mărului, locul unde se spune că se respiră cel mai curat aer. Eu am preferat mereu locurile liniștite în care mă pot bucura cu adevărat de timpul petrecut acolo, iar ideea unei excursii cu cortul, în aer liber, este întotdeauna binevenită, pentru că vreau să mă bucur de vremea de afară, de soare. Vreau să mă bucur de lucrurile spontane și nu programate. Nu te-ntâlnești prea des cu șansa să te poți deconecta de freamătul cotidianității. Nu toata lumea se dă în vânt după contactul apropiat cu natura. Mulți nu și le permit. Iar și mai mulți nu le considera o prioritate, sau nu le vad ca pe un obiectiv de bifat pe lista lucrurilor de făcut până la o anumită vârstă. Alteori, motivele sunt dintre cele mai neașteptate. Toate se concentrează în jur
Unul dintre aceste locuri de vis se află la doar două ore de mers cu mașina de Timișoara, în apropiere de oraşul Anina, Caraș-Severin. Vorbim despre Cheile Gârliștei, de departe aceste chei sunt cele mai sălbatice din câte am avut privilegiul să străbat până acum. Ele impresionează datorită unor porțiuni cu Versanții foarte abrupți care se ridică din apa râului cu acelaşi nume şi au o lungime de aproximativ nouă kilometri. Încep de la ieșirea din orașul Anina, și se termină cu aproximativ un kilometru înainte de a intra în satul Gârliște. Pot fi accesate din orașul Anina sau din satul Gârliște. Cheile Gârliştei, de-o frumuseţe aparte cu locuri mirifice și peisaje unice. Mely, cel care mă pune în temă cu vreo trei-patru zile înainte că ar fi veme frumoasă de o drumeție. Întrucât nu am alte planuri iar vremea se arată a fi una frumoasă chiar şi pentru bicicletă, accept şi mă gândesc la un traseu inedit în Munții Aninei. Ce altceva poate fi mai frumos în această perioadă a anului
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.