Cu bicicleta printre cătunele Cornerevei

Cine n-are dor pe vale, nu-mi cunoaște dorul.

"Azi e ceva nou!" imi zic în fiecare dimineață după o noapte luungă. Despre oameni, inspirație și fapte bune ca să nu te lovească soarele în cap fix pe drum. Să începem cu începutul...Locul de întâlnire-plecare este în parcare la Baron. În dimineața asta de sâmbătă, orașul parcă-i gol. Lumea doarme. Am pornit la drum dis-de-dimineață cum se obișnuiește când e gașca mare și pericol maxim de moșmondire, plini de zâmbete şi voie bună că urmează o zi fumoasă, departe de zarva din Timişoara. Plecarea am programat-o la 6 şi am reuşit-o la 6:20. Bine şi aşa! Am plecat şase maşini, obișnuiți deja cu asfaltul și drumul lung, convişi că vom da piept cu trasee frumoase. Am auzit sau am citit de-atâtea ori despre aceste trasee încât puteam avea senzația că știu ce mă așteaptă, dar cu atât mai mult emoțiile creșteau pentru că în sfârșit, venise și rândul meu.
Drumul a durat circa 3 ore, astfel că la ora 9.30 am ajuns la Herculane, urmând să ne întâlnim şi cu Eugen care a plecat din Timișoara singur. Ne-am oprit şi parcat mașinile în zona gării la marginea drumului DN6 într-o așa zisă parcare, iar Eugen ne aștepta. Înainte de orice altceva ne-am mobilizat rapid la un Han din apropiere servind micul dejun - o cafea, o omletă, după preferinte fiecare. Pe lângă partea de natură, traseul ăsta de bicicletă are și câteva obiective; așa cum reiese și din titlu, plecăm prin munții Cernei să cucerim zona Cătunelor: Dobraia, Prisăcina, Ineleţ. Locul unde viața nu este ușoară, locul unde oamenii se pierd în mirajul unui trai mai bun. Mulți se îndepărtează tot mai mult de glia strămoșească, își pierd originea și originalitatea în imensitatea unei lumi moderne. Copiii și nepoții lor își vor aduce aminte de strămoși din ce în ce mai rar, vor uita că au avut bunici și străbunici la țară, vor uita murmurul apelor cristaline.
Traseu pleacă din Herculane prin Mehadia, Valea Bolvasnita, Poiana Lunga, Dobraia, Prisacina, Cracu Mare, Inelet, Scărişoara, Valea Cernei.

Povestea în imagini – unele fotografii au descrieri vizibile.

Fapte reale care depăşesc imaginaţia. Ceva care să conteze, pentru mine și pentru cei din jurul meu.

Timișoara în parcare la hotel Baron pregătiți de plecare.

Băile Herculane

Începutul pare promițător... Urează-mi succes! Maine o să fie altfel!

După ce am pus gadjetele GPS în funcțiune... plecăm pe drumul european E70, pe care vom pedala spre nord (în direcţia Caransebeş) 4 km până în Mehadia, plini de entuziasm căci prognoza anunţa vreme frumoasă. Era bine să începem tura cât mai devreme, pentru a face un circuit mai amplu şi mai interesant.

Lumea se mai dezmorțește. Diminețile nu sunt toate însorite așa cum ne dorim să ne întâmpine după fiecare vis nedorit, unele sunt umede, cu ploi cum a fost şi în această dimineţă de la Caransebeș până aproape de Herculane. 

Trenu ce vine de la Timișoara

În următorul sfert de oră trecem de Mehadia și după alți trei-patru km ajungem la intersecţia cu Valea Bolvaşniţa, unde părăsim şoseaua principală şi o luăm la dreapta spre satul Valea Bolvaşniţa.

Nu după mult timp ne-am dat seama că este mult prea cald pentru cum eram îmbrăcaţi. 

Primul popas a fost aici înainte de Valea Bolvașnița - ne-am oprit să mai dăm jos câte ceva după noi. 

Mers pe șosea, lejer, printre sate, fără trafic, cum ne place nouă (prin Valea Bolvașnița).

Pe poteci și drumuri de pădure, drumuri verzi, printre sate și păduri. 

Intrăm în sat şi curând dam și de apă. Puţini știu de acest sat şi de faptul că oferă acces mai lejer spre creasta  Cernei, numai bun pentru MTB

Ne oprim să luăm apă căci de la ieșirea din sat nu o să mai găsim izvoare până spre poalele Arjanei. Umplem sticlele şi plecăm fără a pierde prea mult timp

Mi-as fi dorit să scriu cu nici un nor la orizont însă cerul era gri de ei.

Drumul de căruţe pe care mergem de acum urcă spre cătunele de la poalele Arjanei: Poiana Lunga, Dobraia, Prisacina, Cracu Mare, Ineleţ, Scărişoara, şi spre satele dinspre Cornereva: Globurău, Bogâltin şi Topla.

Pe drum dăm nas în nas un camion ce cobora cu lemne...

În câteva minute de mers ajungem la pârâul Belareca. Îl traversăm şi mergem în continuare pe acelaşi drum. 

Aici intrăm prin stânga ca să nu trecem prin apă.

Poteca se afundă în munte şi păduri, spre poalele celor mai înalte vârfuri.

Am trecut un pârau şi am început urcușul prin pădure.

Urcăm lejer, ne oprim la poze şi schimburi de impresii, n-ai zice că suntem puşi pe o treabă atât de serioasă.

Mergem în continuare pe acelaşi drum care începe să urce şi la prima răscruce facem dreapta. Nu mergem înainte căci ne duce spre Plugova-Globurău.

De fiecare dată când mă opream la poze încercam să lungesc momentul, să anulez cumva senzaţia de grabă interioară.

Popas scurt, primele identificări ale drumului. Aci facem la dreapta spre Bogăltin.

Ca sa vezi muntele e nevoie să-l urci…tocmai de aceea urcăm, urcăm si după ceva timp ieşim în loc deschis.

Curând ajungem într-o poieniță de unde ne tragem sufletul şi admirăm frumoasele creste ale munților Cernei, bucuroși că avem parte de o priveliște către toate culmile îndepărtate.

Pădure, răcoare, iarbă verde să te odihnești !

Drumul nostru trebuia să meargă mai departe și am desfăcut gardul, apol l-am legat la loc.

Cui îi e drag muntele, îi sunt dragi și aceste îmbinări naturale ale muntelui cu omul: adăposturi, sălaşe şi grădini, stâne, cătune, pe care le vom întâlni mereu.

Pe culme totul începe să se rezume la două chestii: wow ce fain e în stânga, wow ce fain e în dreapta.

Am urmat potecile mergând printre livezi, sălaşe şi grădini... mai pe o culme descoperită, mai prin pădure și tot așa.

Pe aici...sau pe aici...

Ajungem la o stână însă n-a fost şansă de apă căci de cum ne-au simţit câinii ne-au lătrat şi înconjurat cu alaiul lor în toată traversarea poienii.

 

Uite-o rază de Soare, prima pe ziua de azi, încercând să mă împace pentru că nu mi-a oferit atâtea zile însorite câte aveam nevoie.

Am continuat mai departe pe o culme descoperită, bucurandu-ne de soarele ce stralucea bucuros, ieșit de printre nori. 

Suntem pe un traseu care se cere la vale...însă nu după foarte mult timp va trebui sa cotim la dreapta.

Destul de cald, dar cu adieri salvatoare de vânt.

Mai privim şi-n urmă

Suntem multi și avem ritmuri de mers diferite, ceea ce a făcut să ne împrăștiem foarte mult și astfel doi dintre noi să rateze bifurcația la dreapta.

Asteptăm, așteptăm, așteptăm...

Am inventariat apa şi părea să mai fie ceva dar nu suficientă, așa că îmi umplu bidonasele de aici.

Urcăm pentru o vedere mai bună.

Cu privirea mereu înapoi, pentru că nu ne mai aflam la locul unde s-au bifurcat drumurile - poate îi zărim venind

Fără semnal la telefon și fără a putea lua legătura cu ei așteptam să-și dea seama că au greșit drumul și să se întoarcă. 

Pauza de contemplat natura. Apoi am mâncat, alune, fructe confiate, ne-am răsfăţat tălpile şi am lăsat odihna să decidă dacă mergem mai departe sau mai așteptăm.

Nu eram chiar în cea mai bună stare, dar mi-am mai revenit. Pauza a fost cam lungă - am așteptat vre-o 40 minute, sau chiar mai mult. Sunt întârzieri care ne-ar putea prinde întunericul înainte de a ajunge la un drum asfaltat.

Priveliştea e şi mai spectaculoasă...

Aici facem o scurtă pauză. Cineva și-a înțepat roata, timp în care mâncăm una-alta şi pornim la drum.

Mai privim şi-n urmă

Mai departe se coboară spre Dobraia chiar dacă mai şi alternează sus-jos.

Acolo sus trebuie sa ajungem. Ne gândim dacă să o luăm de-a dreptul prin pădure sau să ocolim frumos pe poteca. Alegem într-un final poteca.

Când moralul nostru dădea semne de depresie,  fiind deja ora 5, după ce am trecut de pajiştile cu iarbă mare dinspre Poiana Lungă, ajungem la bisericuța de la Dobraia. 

Biserica din Dobraia și locuri de veci în cel mai idilic sens cu putință.

La bisericuța din Dobraia ne-am așezat la băncuțe, admirând în depărtare Munţii Mehedinţi. Prânzul, l-am luat mai devreme, când așteptam să repare roata înțepată. 

Gospodăriile sunt rare, le numeri pe degete, dar sunt îngrijite și foarte curate. Totul e rânduit, nimic nu e la voia întâmplării, sunt mici grădini acolo unde pământul are o înclinare care să permită munca, în rest livezi și pășuni.

Școala din Dobraia. Stâlpi de iluminat la biserică și la școală pe bază de panouri solare.

Oamenii folosesc căruțele și caii pentru deplasare sau pentru transport și mai mult ca sigur iarna folosesc sănii, dar tocmai am văzut și o mașină în curtea unei gospodării

Toate cătunele din Cernei, apartin de comuna Cornereva.

Treptat m-a furat peisajul – nici nu era greu să se întâmple asta.

Traversăm un podeț.

O moară veche care nu mai funcționează.

Pe principiul că nu prinde rău să înveţi trasee noi, am dat-o la vale pe aici...

Părea să fie un fel de potecă, cert e că nu prea aveam obstacole.

Pe aici...sau pe aici...

Peste gard. Poteca ducea undeva prin stânga

Munții Cernei, vedere spre Munții Mehedinți. 

După sus-jos-uri caracteristice, de aici poteca coboară în Valea Cernei.

Cascada Vânturătoarea cu cea mai mare cădere liberă apei din Romania – aproximativ 40 de metri.

Cascada are două căderi succesive – e împărțită în două, înainte de a atinge solul, firul de apă este întrerupt de un prag de stâncă unde apa este vânturată, de aici și denumirea, un adevarat duș, în mijlocul pădurii și al muntelui.

La cascadă se ajunge fix de pe Valea Cernei, din amonte de Baile Herculane, de la coada lacului Prisaca. 

Aici se trece podul peste Cerna și se iese la asfalt.

Privire înapoi.

Suntem pe Valea Cernei, între Munții Cernei și Munții Mehedinți.

Era deja seară şi de-acum mai aveam doar de mărşăluit la vale, chiar dacă mai şi alternează sus-jos. Uşor de zis, dar nu şi de făcut.

Rulăm pe asfalt urcând şi coborând de mai multe ori pe un drum cu trafic redus, dar cu atenţie la curbe pentru a nu avea surpriza totuşi a unei maşini care vine din sens opus.

Ajungem pe lumină până la primul bar. Aici ne lăfăim cu bere, și înghețată. 

Am pornit noi mai departe spre mașini şi cum era inevitabilă terminarea turei pe întuneric, am decis să mergem pe traseul cel mai drept.

Filmul

Ca drumeție poteca este una cât se poate pitorească cu multe sus-jos-uri, dar accesibilă oricui. Dacă ar fi după punctele de belvedere ar trebui făcute pauze la fiecare jumătate de oră dacă nu mai des. Nu doar că m-a impresionat simpla trecere prin aceste cătune, izolați de restul lumii, dar m-a făcut să-mi doresc să mă reîntorc pentru o cunoaștere amănunțită a vieții de acolo. Profitând de ziua asta frumoasă, am făcut și noi, pauză de masă, pauză de soare, pauză de cireșe, pauză de vorbă. Pauze de reparat camera înțepată au fost și ele vre-o două… Deși veneam după alte două săptămîni de ture de munte, una de pe Transfăgărășan și alta de prin Cheile Carașului, eram încă în formă la finalul acestei ture, nici urmă de oboseală, cu o energie ce mă făcea să mă simt foarte bine.