Cu Colindu la Preveciori

Ultima mea excursie preferată a fost la Preveciori, într-o zonă de o rară frumuseţe cu pășuni și peisaje de poveste.

Povestea începe cu vreo 5 ani în urmă  (aici), când visam la locuri noi, pe care să le descoperim de pe bicicletă. Pornind dinspre Băuțari, o comună situată în extremitatea nord-estică a meleagurilor cărăşene, pe cursul superior al Văii Bistrei, ne doream o urcare prin partea de est a munților Poiana Ruscă către Negoiu. Detalii despre aceste locuri sălbatice și izolate au fost destul de greu de găsit. Internetul nu părea să conţină prea multe informaţii despre această zonă, așa că era nevoie doar de un moment potrivit. Mașinile le-am lăsat în satul Voislova, parcurgând distanța până la Băuțari pe biciclete. La indicatorul din localitate către Cornișoru, am cotit la stânga, am traversat satul, apoi am ținut un drum forestier/de căruță (marcat cu banda roșie) ce urcă treptat și în serpentine (către o antenă GSM), până la altitudinea de peste 1000 m. Pentru a ajunge în cătunul Preveciori, a trebuit să mai parcurgem o distanță mică ținând culmea spre dreapta. Atunci l-am întâlnit și cunoscut pentru prima dată pe nea Gheorghe, singurul locuitor pe atunci în cătunul uitat de lume. Între timp s-au mai construit câteva case prin apropierea antenei, sunt vreo 5-6 familii care care vin din când în când să se relaxeze...nu cred că stau toată perioada anului. Și uite aşa se face că de atunci revenim prin aceste ţinuturi (ori de câte ori ne e dor) în vizită la nea Gheorghe. Semn că ne-a plăcut extrem de mult aceste locuri. Nici nu prea are cum să nu-ţi placă pentru că e unul dintre cele mai frumoase şi spectaculoase locuri la limita județului Caraș-Severin cu județul Hunedoara.

Am ținut  neapărat să fac o ultimă drumetie pe final de an, după sarmalele și prăjiturile multe pe care le-am mâncat de Crăciun, așa că semnalul de start este tras. Decizia am luat-o cu vre-o două zile înainte, după ce am vorbit cu Mely. Așadar, sâmbătă 29.12.2022, ne urnim din loc pe la 7:00 și plecăm doar cu o mașină, şi pe la 10 şi ceva intrăm în traseu. E o zonă cu un potenţial incredibil pentru activităţi în toate anotimpurile 

O zonă care merită aprofundată pentru că e extrem de frumoasă şi de pitorească. Pornind de la Cornișoru, există există o gamă largă de trasee de drumeții pe care să le încerci spre culmile munţilor Poiana Ruscă. Le-am urcat cam pe toate. Acum am urmat drumul cu mașina tot drept, până aproape de capătul văii, locul de pornire al drumeției. Despre drumul forestier aș spune că nu este asfaltat și e plin de gropi, dar se poate parcurge cu grijă.. dacă ai o mașină cu garda sus și mergi cu mare atenție.

De la locul de parcare, cu rucsacurile făcute, pornim spre stânga şi luăm din start urcarea susținută. Alt traseu destul de des abordat de noi cu MTB, este cel marcat cu banda roșie. Acesta pornește pe un drum forestier, lung de 9-10 km, urmând firul văii din stânga, și duce la Preveciori. Este cam lung pentru a fi făcut la pas. Distanța trebuie luată în calcul și la dus și la întoarcere în plus se mai adaugă și timpul petrecut pe munte, apoi calculezi în asa fel încât să nu te prindă noaptea pe munte. 

Traseul pe care urcăm nu este marcat, este mai mult intuitiv, folosit se pare, tot mai mult de localnici sau ciobanii ce au stânele pe sus. E varianta ce-a mai scurtă ce poate fi făcută la pas spre Preveciori. 

Am distins cu greu cărarea acestei urcări prima dată, atunci când am ales să coborâm pe bicicletă (MTB) prin acest loc. Este deosebit de frumos. Cu bicicleta poate fi parcurs mai rapid. De atunci am urcat și coborât de mai multe ori pe aici, și de fiecare dată e tot mai umblat, călcat de rotile mașinilor 4×4. 

Noi (eu Mely, Florin și Daciana). E un traseu destul de interesant şi poate fi parcurs atât vara cât și iarna. Înaintăm relativ uşor peste frunzele care au renunțat la perspectiva de pe creangă, fără grabă, cu pauze foto dese.

Ajungem și trecem pe lângă un sălaș părăsit. Probabil că mai e folosită vara dar e absolut clar că tinerii nu mai sunt interesaţi de crescut vite şi stat la sălaşe. 

Zăbovim câteva minute aici iar mai apoi după o urcare de aproximativ 40-50 de minute prin stânga (șerpuit cum duce drumul), ajungem pe culme. 

Ne așteaptă o urcare urâțică…nu părea, însă s-a dezghețat și s-au creeat porțiuni cu noroi, ceea ce știam că va fi extenuant, astfel bețele de trekking ne-au fost foarte utile.

Ca să nu ne înnoroim și murdări ca niște porci, o tăiem pieptiș prin iarbă. Urcarea a fost susţinută dar... extrem de plăcută având în vedere vremea frumoasă. 

Așa am urcat noi fără să ne jegoşim câtuşi de puțin, până când…Aflați înapoi pe drum, avem de ales: ori o tăiem, din nou pieptiș (!), spre culme, ori ne mai “odihnim” pe drumul forestier. Ne tragem sufletul pentru doar cinci minute, apoi continuăm. 

Privire în spate. Impresia pe care mi-o lasă aceste urme, mă lasă cu o tristețe

Alegem drumul forestier, deoarece nu mai e noroi, plus că ne doream o plimbare mai lejeră nu epuizantă.

Ne întoarcem acum privirea spre Sud-Est (spre dreapta, în sensul acelor de ceasornic, și vedem câteva vârfuri ascuțite ce ajung obraznic spre cer. Sunt munții Retezat, și totodată (în partea dreaptă), și o bună parte din Țarcu. Panorama este specială. Ne-am oprit să ne bucurăm.

Cu orașul departe, liniștea pădurii e ușor neobișnuită și augumentată ireal de o pală de vânt care poate mișca doar vârfurile copacilor, căci n-are vlagă să ajungă până jos.

Prin pădure și până pe culme, este cald. Lipsa zăpezii ne inspiră o atmosferă de toamnă. După ieșirea din pădure, ca un bonus pentru oboseala cumulată, peisajul care se dezvăluie privirii este foarte frumos. 

Eram undeva pe la 1000 de metri şi în jurul orei 12:00 când am ajuns sus. Am ajuns după apoximativ 2 ore de mers prin pădure. Timpii aceștia au constat într-un ritm ușor de urcare și cu multe pauze de odihnă, fotografii, pauze de hidratare, etc... Un loc în care mă reîntorc de fiecare dată cu drag și care mă atrage de fiecare dată, indiferent de anotimp. 

Am mai mers vreo 10 minute și într-un final zărim căsuțele din lemn. Cătunul Preveciori este atât de bine ascuns, încât dacă nu ști, poți trece liniștit pe lângă el. Se află, puțin ferit privirii de pe drumul de culme, care este undeva mai la stânga.

Vedem casa lui nea Gheorghe

 ...iar imediat lângă vedem o casa nouă, construită recent.

Tăcuți, mergem înainte și în curând ajungem la capătul căreia e satul Preveciori și un singur om, călcând pe urmele fostelor ulițe.

Am ajuns la capăt de drum, în aşezarea izolată Preveciori, de pe culmile munţilor Poiana Ruscă. Să tot vii şi să tot stai. Mai ales că nu vezi absolut nici un fel de turist pe aceste plaiuri, doar urme, și alea tot mai multe de ATV-uri...

Îl găsim pe nea Gheorghe sănătos, singur pe un munte, și ca de fiecare dată bucuros că ne revede.

Nici câinii nu ne-au mai lătrat, deja ne cunosc.

Ne aștepta cu ciaunul care încă era la foc. 

Mai aruncăm un lemn pe foc așteptând vedeta mesei, pregătită pe îndelete. Plăcerea gătitului în natură, la foc, ne trezește amintiri când bunicii preparau mâncăruri gustoase la ceaunul din curte. 

Verificăm în permanență și amestecăm la intervale scurte de timp cu o lingură de lemn. Focul trebuie să fie mediu – în acest fel ingredientele se gătesc lent și au timp să-și împrumute aromele. Când totul este gata, e luată de pe foc și ne punem la masă. Din fericire nu s-a lăsat prea mult așteptată și-am avut parte de un dezmăț culinar pe cinste, încununat de gustul special pe care-l capătă mâncarea preparată la ciaun. Mămăliga și gogoșarii acri au mers de minune și conversaţia şi-a lăsat locul pentru “Mmmm”, “Foarte bun”, “Delicios”. 

Pauza aceasta mai lungă a fost și un prilej perfect pentru a sta la povești cu nea Gheorghe.

Aici sunt casele împrăştiate. Cele mai multe sunt sălașuri vechi, case bătrânești. Nu poți să nu te gândești că a fost cândva aici o lume, cu 40 de case şi şcoală, și copii la scoală. Acum e amintirea celor care nu mai sunt, a lumii care a dispărut. Doar nea Gheorghe se încăpățânează să mai trăiască pe aici, în vârf de munte. 

 ☀️ Soare și curenți prielnici...sus , mai aproape de cer! Cu toate astea, ne ia frigul până la urmă și ne gândim să o luăm din loc. Un lucru știu sigur: aș mai fi zăbovit acolo, dacă era după mine. 

Ne luăm rămas bun de la nea Gheorghe, ne strângem lucrurile și pe la 14:20 ne pornim din loc. Facem cale întoarsă pe aproximativ acelaşi traseu pe care am venit.

Ce ar fi o plimbare fără acel mic moment de răgaz ? Cel în care oprești totul pentru câteva minute și te bucuri de lucrurile pe care natura ți le oferă: cântecul păsărilor, cerul mult prea senin, mirosul ierbii și aerul proaspăt.

Am coborât mai direct, prin altă parte, și a fost bine așa că am evitat zona cu noroi, și nu ne mai oprim, până jos.

 Cu atenție se poate zări Antena GSM. Am început să vedem alte detalii pe care nu le observasem când am urcat. Pe acolo am urcat prima dată (traseul marcat banda roșie).

Privire în spate

Am admirat cu alți ochi peisajele.

Este mult mai ușoară vizita pe două roți, motivul este că nu tot drumul trebuie să-l străbați pe jos.

Atunci când îmbini frumosul cu mişcarea atât de necesară pentru o sănătate înfloritoare, ştii că ai găsit combinaţia câştigătoare. Și uite așa în ultima sâmbătă din an, am avut și ultima ieșire din acest an 😆 Mi-a părut bine să revăd aceste locuri. Panoramele văzute de pe traseu, ne-au bucurat sufletele, acesta fiind cu certitudine un motiv pentru care merită făcută drumeția.