„Muntele Mic Vertical Race” într-un decor de iarnă epic.
Iată-ne pe final de an, când pașii timpului ne duc tot mai aproape de 2022. Idei simple însă de efect! După o toamnă lungă şi călduroasă, tânjeam după o tură în care să avem zăpadă. Am aşteptat-o foarte mult, iar acum este aici, și uite așa fără planuri anume, doar cu ceva idei revenim în una dintre zonele unde am bătut – nu o dată – cele mai importante trasee de aici. Este un munte frumos și accesibil în orice anotimp, și iți oferă o mulțime de trasee accesibile... Un loc în care și o simplă plimbare se transformă într-o experiență de poveste. Prin urmare plecăm sâmbătă în zori de zi la drum, pentru o nouă și frumoasă mişcarea ce porneşte de la baza fostului Telescaun din Valea Craiului, şi se termină sus în stațiunea de pe Muntele Mic... Ultima dată când am urcat prin acest loc (aici) a fost in februarie 2019, aşa că mă bucur de revedere, sperând să iasă ceva fain și de data asta. În drum spre locul unde lăsăm mașina, singura oprire am făcut-o în Borlova, e un magazin unde ne oprim de fiecare dată pentru a mai cumpăra cele necesare.
...la mișcare de weekend în orice anotimp
Temperaturile s-au înăsprit, iar soarele chiar dacă își face apariția nu mai are putere să încălzească.
Așa cum se vede a sosit iarna! Asfaltul negru al străzilor nu se mai zărea de sub stratul de omăt - se circulă în condiţii de iarnă în zona montană a judeţului Caraş-Severin. Chiar dacă drumul este accesibil, majoritatea mașinilor au întâmpinat probleme încă de la prima urcare mai susținută fiind necesar montarea lanțurilor din dotarea mașinii. Mai multe mașini au rămas la marginea drumului.
Aici ne echipăm repede și la or 10 pornim pe banda roșie. Șoseaua care urcă până sus în stațiunea Muntele Mic (pe care mergem doar foarte putin), oferă una din cele mai frumoase căţărări pe timpul verii pentru pasionații de ciclism.
Neștiind cât de mare va fi zăpada mai sus, pornim la drum fără lăsând rachetele de zăpadă la mașină, sperând că nu va fi totuşi aşa rău și nu vom avea nevoie de ele.
Începem un urcuş lin pe Valea Craiului, marcaj bandă roşie.
Aici drumurile se despart, iar noi ne desprindem pe forestierul (nemarcat) ce urcă către stânga.
Prima parte a urcării, cea prin pădure, este plăcută și pitorească, cu perspective asupra asupra vârfurilor munților Țarcu.
Temperaturile s-au înăsprit, iar soarele nu mai are putere să încălzească. Tot ce mai poate să facă este să lumineze câteva ore pe zi.
Soarele trece prin liziera de copaci dezgoliți și lasă niște umbre faine pe zăpadă.
De acum urmăm deci chiar linia matematică a Muntelui Mic pe una din cele mai frumoase căţărări pe sub telefric. Stratul de zăpadă e tot mai generos cum luăm altitudine.
O succesiune de pante alternează pădurile cu luminişuri oferind minunatele priveliști
Picioarele știu prea bine mișcarea, stâng-drept-stâng și după o urcare mai susținută, zările s-au deschis spre creste.
Până una-alta trecem de cracul dealului Șes, ieșind în zona despădurită
Când codrul rar se termină, dăm de o stână unde facem un scurt popas culinar, apoi continuăm prin golul alpin până sus.
De îndată ce am ajuns în zona de gol alpin, simțurile îmi spun că trebuie să îmbrac ceva gros luând o geacă căci, în ciuda prognozei unei zile frumoase, ne cam spulberă vântul... Soarele nu are nici o putere să încălzească - de aici, și frigul acesta istovitor.
Urmează o urcare mai abruptă, lipsită de poteci, acoperită de un covor gros de zăpadă; e solicitantă şi pentru genunchi, şi pentru psihic. Nebunia se termină sus, când ajungem la drum.
Zăpada e tot mai întărită, uneori se afundă piciorul, iar eu mă gândesc ce frumos stau rachetele mele în mașină… Cam asta se întâmplă, dar zic că, atent fiind, merge şi aşa.
Iată ceva ce surprinde pe toată lumea. Cerul albastru ne permite panorame generoase în toate direcţiile, dar cea mai frumoasă imagine este cea către Ţarcu.
Aici priveliștea se deschide către sud, iar în fața noastră se desfășoară munții Țarcu tare bine conturat. Peisajul este superb, cu atâtea înălțimi, zăpadă din abundență și fuioare de nori ce oferă dinamism cerului.
Îi dăm la deal într-un urcuș susținut, pe alocuri brutal și lipsit de potecă, croind drum prin zăpadă și brăduți și la al cărei final vom ajunge în stațiunea Muntele Mic.
Nu putem să ne abţinem să nu întoarcem capul din când în când, pentru a mai arunca o privire. Este momentul când ne amintim de turele din Poiana Mărului spre Nedeea, sau prin Șaua Iepei pana la Țarcu, una dintre turele memorabile, cu bicicletele, nenumărate urcări şi coborâri.
Purtând aceste amintiri şi nostalgii, revenim la ale noastre şi urcăm cu ele ultima porțiune care ne-a mai rămas până în stațiunea Muntele Mic (1572 m)
Ajunși sus "deasupra norilor", a meritat tot efortul.
Majoritatea celor sosiți la Muntele Mic, au venit pentru schi…..Aici sunt puține localuri unde să pierzi vremea.
Știind deja cât mai avem până jos, decidem să nu mai urcăm la cruce și nici dincolo de ea, chiar dacă inițial aveam ca plan. Bătea vântul prea rece și nu merita efortul.
Iarna lucrurile capătă altă înfăţişare aici sus, așa că ne bucurăm cu toţii de priveliştea oferită de o superba zi de iarnă.
Ajunși în stațiune, ne permitem o pauză mai lungă înainte de a ne întoarce, dacă tot nu mai urcăm până la vârf, care defapt este un platou.
Ne-am oprit la Cabana Cerbul unde facem un popas să luăm prânzul. Avem de gând că, dacă tot suntem în zonă, să stăm cuminti la masă să mâncăm o ciorbă caldă și să bem o cafea.
Durează ceva să reuşim să ne urnim din nou, mai ales că e cald şi ne îmbie la lene.
Zilele sunt din ce în ce mai scurte. Am luat prânzul apoi facem cale-ntoarsă și coborâm pe unde am urcat, de data aceasta folosindu-ne de urmele lăsate la urcare! Poate că am mai fi stat, dar timpul se scurge cu repeziciune și preferabil ar fi să ajungem jos pe lumină.
Odată cu noi coboară și soarele, iar cerul tot mai posomorât. În spatele nostru platoul ușor, ușor a început să adune nori, aşa că ne grăbim la vale.
Ei bine, nu-i deloc amuzant, căci avem momente când nu vedem nici la zece metri în față și nu avem ca reper nimic înafară de ceață.
Într-un slalom pe zăpadă, dar, cu atenţie, părea că ne apropiam de pădure. Coborârea are destule părți abrupte, așa că încă de sus am pierdut repede altitudine și abia finalul se mai îmblânzește. Nu prea oprim, ci preferăm să grăbim pasul pe unde am venit de dimineaţă, pentru a ajunge în Valea Craiului însoţiți de ultimele gene de lumină.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.