Răsărit de soare peste munții Cernei. Puțină aventură și mult frumos la înălțime.
M-am mai îndepărtat de social-fb în ultimul timp, dar am avut zile minunate între munți, alături de prieteni, oameni cu aceeași pasiune, așa cum ne cunoaștem, parcă din veacuri.
Toamna abia începe pe vf Olanelor. Echinocțiul de toamnă ce marchează sfârșitul verii astronomice și ziua în care începe sezonul de toamnă este pe aproape. Câteva zile ne desparte până ce ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ.
În această toamnă, septembrie este de nerecunoscut! Nici nu îţi vine să crezi că este prima lună a toamnei, cred că s-a înţeles cu august, să mai oprească vara pe la noi, să ne bucurăm de soare şi căldură, de lumină şi dorinţe neîmplinite. Lunile septembrie și octombrie sunt perfecte pentru o astfel de aventură, iar dacă e cald și dacă de pe munți au dispărut oile și câinii oare unde e bine de mers? Plecăm din Timișoara vineri după program, având ca destinaţie barajul Poiana Rusca, exact în aceeași componență ca pe Țarcu: Eu Mely și Liviu.
Ca o paranteză, traseul din aceste două zile, l-am mai făcut și cu bicicletele în urmă cu vre-o trei ani, deci știm ce ne așteaptă (
aici).
Primele semne de toamnă! Spre stânga drumul urmăreşte conturul lacului de acumulare până la capătul din amonte. Ne oprim în apropierea barajului lângă un loc de popas de unde admiram panorama ce se deschide deasupra văii și a lacului.
Apa albastră a lacului este încreţită de adierea de vânt. Barajul a fost finalizat şi inaugurat acum 13 ani, în 2007, dar are 75 m înălţime, în loc de 95 m, cât prevedea planul iniţial. Pornim pe drumul de contur într-o scurtă recunoaştere până după coada lacului.
Fiind lămurită şi această problemă, ne întoarcem la locul de campare, unde ne întâmpină un localnic binevoitor, spunând că putem campa în acel loc... Planul nostru a fost așa: ne petrecem noaptea de vineri la cort pentru a porni, a doua zi, cat mai devreme, in traseu spre înălțimi
Nu se face fum fără foc, nici grătar fără bere. Așa din când în când ar fi frumos să te poți bucura de o noapte dormită într-un astfel de loc. Ferit de drum și de zgomot, locul e chiar fain pentru o seară liniștită.
Dacă nu e muzică, poți auzi natura...
Sub geana serii, stăm pe lângă foc cu câte o bere în mână, așteptând să se îmbine ziua cu noaptea. Ai tot timpul să ”savurezi” din plin această clipa.
S-au aprins pe cer primele stele. Şopteşte septembrie, e toamna cu noi! Stăm la taclale până pe la miezul nopţii, apoi ne refugiem în căldura sacilor de dormit pentru un somn profund.
O nouă zi cu soare ☀️ Dimineața ne prinde cu corturile pe o pajiște, în locul în care ne-a biruit oboseala. Apele lacului reflectă cu fidelitate albastrul profund al cerului, și ne mai distrage atenția câte o barcă ce plutește pe apă.
Imediat după răsăritul soarelui, am luat micul dejun... ne aşteaptă un traseu lung, de nouă-zece ceasuri. Soarele a invadat între timp tabăra şi cu greu ne dăm duşi, abia pe la ora 09:30 după ce strângem calabalâcul, iar Mely duce mașina într-un loc mai protejat și mai aproape pentru când ne întoarcem, reuşim să ne urnim din loc.
De la lacul de acumulare Rusca nu avem nici un drum marcat, dar sunt ceva drumuri forestiere care duc înspre creasta Cernei.
Începem să urcăm spre Culmea Cernei, cu roua pe bocanci, încălziți de razele călduțe ale soarelui matinal. Pornim deci de la capătul lacului și urmăm îndeaproape ruta plănuită de acasă. Dintr-o precedentă excursie cu bicicletele (ride&hike) ştiam care este drumul pe care trebuia să-l apucăm.
În coada lacului drumul trece prin râu, dar pare să existe un pod care să te facă să eviți descălțarea așa că mai mergem o distanță scurtă și ajungem la el. Din păcate acel pod duce la un teren privat unde accesul nu e permis.
Un anotimp plin de culoare !
Am trecut puntea de lemn si am ajuns în fața unei porți. Cineva si-a trântit curtea pe fostul drum. Nu renunțăm și continuăm pe lângă gard traversând un teren de fotbal, până la drumul ce ne duce spre Valea Hidegelului.
Înainte de a începe "urcarea zilei", am savurat zările. Lacul Rusca pe care l-am tot admirat în această dimineață a rămas destul de repede tot mai în spate, pe fundal.
Ne angajăm spre dreapta, pe drumul forestier prin pădure, apoi tot stânga pentru a ajunge pe culmea principala.
Noi am început să ne încălzim mușchii cu lungul drum forestier Hidegel, având în dreapta noastră apa ce se auzea căzând peste și printre pietre...Kilometrii se înșiră pe vale, însă nu cu foarte mult spor, căci drumul urcă, urcă și iar urcă.
Privire înapoi.
Din traseu se desprind diverse alte drumuri spre creste... Ajungem la o bifurcație cu încă un drum ce duce spre vârful Pietele Albe, 1404 m, pe care noi deja am fost. Urcarea a fost dinspre Cornereva și am coborât pe aici. Tura a fost tare faină și plină de peripeții. Parcă mi-as dori o repetare a ei. Aici am făcut un popas scurt.
Drumul este secondat de un pârâu. Urmând linia acestuia o să ne intersectăm cu creasta principală.
Nu lipseau florile colorate de pe marginea drumului și nici firele de apă de pe stâncile înalte.
Valea Hidegelului e o vale incredibil de lungă și de sălbatică. Pe această bucată de drum încă se mai văd traversele din lemn unei linii de tren. E vorba despre mocănița care a existat în perioada comunistă în această zonă
Deranjat de prezenta noastră se retrage în iarbă. Cred ca este un șarpe de alun dar nu sunt sigur. Până la părăsirea văii Hidegelului, aș zice că-i mai mult o plimbare decât un traseu montan, dar chiar și așa bocancii sau o încălțăminte cu talpă aderentă nu ar trebui să-ți lipsească din picioare.
Zona e știută și pentru aparițiile neașteptate ale ursuleților, așa că a trebuit să fim vigilenți. Clar, ne-am mișcat mai repede după ce era să călcăm pe niște caca de urs… Dovada e chiar pe drum.
Ultima sursă de apă am avut-o pe valea Hdegelului din pârâu. Asigurați-vă că aveți apă suficientă, nu mai sunt surse de apă până la Cracul Olanului (următorii 8 km). Acolo e un izvor și traversează poteca, ce merge pe o curbă de nivel sub vârful Olanelor, nu ai cum să îl ratezi.
E vremea perfectă de toamna. Temperatura este chiar un pic mai ridicata decât ne așteptam noi. Având soare pe întreg parcursul zilei are o parte pozitivă, dar și una negativă. Pe de o parte te bucuri de vreme frumoasă, pe de alta consumi foarte multă apă și e foarte probabil să rămâi fără apă.
Poteca se conturează clar prin pădure şi alternează urcuşurile susţinute cu cele mai blânde. Și asta a fost doar încălzirea, urcușul adevărat de-abia de-acum începe. Puțină odihnă este necesară înainte de a ieși în golul alpin, poate chiar și un pui de somn. Dar mai întâi să luăm masa.
În depărtare distingem munții Țarcu cu al său vârf
Iată ce este în curtea noastră! Munții Cernei ♥️ a căror culme se vede începând vârful Cailor 1856 m şi Dobrii 1928 m alăturat şi se impune prin Vârful Olanelor 1990 m.
Pauza ne-a luat vre-o 40 de minute! Ieșim în golul alpin și ne reluăm drumul uşor descendent printr-o șa. Încă din capătul superior al poienii ne dăm seama cam care va fi perspectiva, iar când ieşim efectiv din pădure vedem cum zările devin tot mai largi.
Munții Cernei reprezintă o zonă perfectă pentru plimbări și drumeții. Trecem pe lângă o stână. Nu aș zice că e părăsită căci de acolo ne latră constant un câine.
Ieșim rapid din pădure și atacăm direct panta înnierbată. Urmele care se vad în poză sunt de la mașinile ciobanilor. Priveliștea se schimbă minut cu minut datorită contrastului spectaculos dintre văi și vârfuri. Măcar de-acum au început și peisajele, căci am lăsat pădurea în urmă, chiar de la stână.
Liviu bagă la deal hotărât
Două picioare deja obosite...Nu-i bai, hai la drum!
Eram puțin obosiți, dar ne simțeam în largul nostru. Urcuș care cere câteva pauze de tras sufletul - până la urmă fiecare kilogram pe care îl cari în plus contează. Ne pregăteam să înfruntăm câțiva dulăi, după ce unul dintre ei a simțit prezența noastră. Veneau de jos, cumva să ne surprindă din lateral dar, s-au domolit repede după ce am strigat și ne-am dat la ei. Ciobanilor nu prea le pasă, am vazut cum stau pasivi în astfel de cazuri.
Urcușul ne-a dus repede la frumoasa panoramă din zona vârfului Dobrii 1940 m. Înainte de a începe "urcarea zilei", până în puncul maxim de altitudine 1990 m, zona vârfului Olanelor, am savurat zările.
Suntem deja pe creste înierbate spre care se îmbulzesc şi sutele de oi mânate de ciobanii lor. Nici un loc de luat apă, nici un copac, nici un pic de umbră. Setea cea mare a apărut abia după ce am mâncat. Soarele ne-a luat în primire, dar cu fiecare metru câștigat priveliștile noi ne-au răsplătit eforturile. Ceea ce te acaparează cu totul este priveliştea desfăşurată în toate direcţiile.
Din când în când ne fixam pe umeri greutatea rucsacului și căscam gura la tufele cu afine de la marginea drumului.
Vârful Dobrii 1928 m și vârful Cailor 1856 m pe fundal. Drumul urmează o curbă de nivel ce ne ține adesea sub vârfurile propriu-zise ale culmii principale
Curmătura Olanelor 1679 m
Pe culmi şi-n piept de dealuri, iarba se-arată tot mai îngândurată, începe a se resemna. Mai aveam destul de mult de mers.
Apusul ne prinde în apropiere de vârf. Sunt câteva locuri ok de cort pe aici, dar neavând apă, trebuie să continuăm până dăm de o sursă de apă. După pustietatea de până acum, nu ne mai așteptam să dăm de cineva pe aici, dar... vedem totuși pe cineva venind din față. Un drumeț! După ce ne despărțim, ne continuăm ascensiunea mergând pe drumul ce ocoleşte vârful prin dreapta. Această parte a drumului şi a muntelui este ferită de razele soarelui, fapt pentru care și răcoarea s-a lăsat brusc peste noi... Ne pregătim pentru o noapte friguroasă, căci încă de la ora 19:30 simțeam că tremur. Ne oprim într-un final în apropiere de Cracul Olanului, unde dăm de un izvor. Poate singurul moment fain al zilei e acela în care găsim și apă și un loc de cort. Nu îmi mai arde să fac poze căci e frig și trebuie să mă mișc să fac supă pentru seara asta. Corturile se ridică, primusurile duduie, poveștile curg și până am fiert apa pentru supă s-a lăsat și întunericul...!Înserarea ne cuprinde într-a ei îmbrățișare, invitându-ne la somn. A fost o zi plină iar oboseala și frigul, ne bagă repede la adăpost, în căldura sacilor de dormit. Mâncarea caldă ajută și ea, și întinși, cu burta plină, încercăm să adormim. Cred că nici n-am apucat să ne zicem noapte bună. Apa de la izvor ne-a fost din nou utilă. Fără ea nu puteam face supa. Nu plec de obicei pe traseu fără 2 litri de apă, dar astăzi am băut chiar multă, aproape 5 litri.
Mult a fost până aici. Dormim deja pe creste, sub vârful Olanelor, ne bucurăm de apusuri şi răsărituri, de privelişti impunătoare, nesfărşite, de linişte.
Dimineaţa încercăm să ne trezim devreme. La ora răsăritului, deja mișunam pe afară pentru a întâmpina soarele care, în cele din urmă, s-a arătat printr-o fereastră de nori. Dimineața ne prinde cu corturile pe o pajiște umedă (pe alocuri chiar înghețată) locul în care ne-a biruit oboseala după cele 9 ore de urcat. M-am trezit într-un aer încă zgribulit, căci peste noapte am simțit rece, zero grade, poate chiar -1!
Pe creastă nu trebuie să fii atent decât la trei chestii majore: la peisaj, apoi unde pui piciorul. Nu de alta dar nu e recomandat să deranjezi vreo viperă care leneveşte la soare, iar cel mai important, la vreme. Dacă sunt şanse de ploaie şi descărcări electrice, situaţia se cam complică pentru că întreaga creastă este expusă şi nu prea ai locuri de adăpost.
Cracul Olanului. Culmi domoale care coboară spre valea Cernei...
Dimineaţa ultimei zile ne oferă un soare strălucitor a cărui raze jucăuşe se strecoară peste corturi. Răsărit spectaculos la 1990 m. O adevărată încântare pentru ochi.
Apartamentele de weekend...
Lanţul munților continuă în Godeanu ce taie zarea cu vârful omonim, Piatra Iorgovanului cea calcaroasă. Ceva mai aproape, vedem cum Vâlcanul spune prezent prin Oslea, dar ne e greu să identificăm „lipitura” cu Mehedinţii.
Ne plimbăm în voie cercetând locul încă de dimineață. Mai problematic cu roua e că încălțările se udă instantaneu pe măsură ce ne mișcăm. Așa că, de la locul de campare urcăm spre partea mai înaltă a culmii şi ne luăm rămas bun de la vârfurile Olanelor
Tabloul este completat cu o deschiderea generoasă către culmea munților Cernei. Contrastul cu plaiurile înierbate ce o înconjoară şi perspectivele de 360 de grade spre munţii Țarcu şi Godeanu sau spre sud-est, în lungul Văii Cernei, fac din munții Cernei o creastă cu adevărat spectaculoasă.
Mai facem câţiva paşi, mai suim nişte dâmburi cu vegetaţie şi iată-ne în vârful Olanelor. Suntem la altitudinea de 1990 m.
De jur-împrejur admirăm munții încercând să distingem masivele calcaroase
Prim plan cu Munții Godeanu
Apoi Munții Țarcu. Parcă nu mă săturasem încă de stat așa cu privirea pierdută în zare...
După ce ne potolim foamea cu imaginile frumoase din vârful Olanelor, este timpul să ne hrănim şi trupul. Revin la corturi şi mă alătur celorlalţi în pregătirile micului dejun. Am făcut o tură dus întors până pe vârful Olanelor
Dimineața se scurge încet și totuși destul de reprede, cu un ultim mic dejun. Încep cu o cafea și cu priveliștea spre masivul Godeanu unde chiar mi-aș dori să ajung cândva. E ultima cafea de dimineață pentru ceva vreme.
”Un strop de cafea și-o rază de soare mă fac fericit!”
După atâtea privelişti e timpul să împachetăm şi să pornim spre vale. Nici coborârea nu este una pe care să o uiţi uşor, mai ales că o să-ţi intre picioarele în fund de atâta mers. O să descoperi că este una extreeeem de lungă.
Nu mai mergem pe drumul pe care am urcat, și coborâm spre stânga ocolind vârful, ţinându-ne aproape de poalele muntelui. Vara aici colcăie turmele de oi însoțite de cei mai, uriași câini. Chiar la prima pantă de coborâre în spatele nostru se strecoară mai mulți câini. Ne-am cam speriat, căci nu îl auzisem venind doar când erau destul de aproape. Cu doar câteva felii de pâine, câinii par să-și domolească glasul, reușind repede să ne împrietenim cu ei. Un lucru pe care îl recomand... nu dați cu pietre sau altceva către ei, aruncându-le o felie de pâine veți avea liniște.
Nu-mi place deloc ideea de a urca din nou. E doar un hop. Ah: în zona vârfului Olanelor, există trei izvoare. Primul este în apropiere de Cracul Olanului, unde noi am campat, încă unul iar aici tocmai am traversat peste ultimul.
Drumul de întoarcere, spre poalele munților, era perfect pentru o călătorie în briza înviorătoare a vântului. Mergem în pas rapid, cu pauze scurte, dar cel mai adesea ne oprim pentru a ne bucura de frumusețile acestui loc.
Varful Gugu
Încă suntem sus, în culme, iar versanții spre vale sunt abrupți bine de tot
Deschiderea generoasă spre stânga, drumul și șaua din care am venit. De acum chiar avem numai de coborât. Pădure, pădure și iar pădure. Cobor și mă întreb cum pe aici poate să treacă vreo mașină, drumul e plin de pietre alunecoase. Sfârsesc de câteva ori să-mi fugă piciorul și implicit să cad și să-mi sparg genunchiul. Aventura cere sânge, printr-o căzătură inofensivă... Nimic grav...
Am trecut treptat de la golul alpin spre liziera pădurii, apoi prin câteva poieni și tot pierzând altitudine am ajuns pe valea Bărănelu, când în sfârșit drumul se mai îmbunează.
Când te aștepți mai puțin... când credeai că ți-ai ”rodat” îndeajuns picioarele, te trezești că durerea degetelor începuse să devină insuportabilă. Disconfortul, și alte senzații dureroase au legătură cu încălțările incomode! De obicei mi se întâmplă pe coborâre după drumeții lungi și obositoare cauzate de suprasolicitare și atât.
Un panou interzice enduro și atv-urile pin aceste locuri. Oare de ce nu vedem acest lucru și în urcările către Țarcu, care este invadată în ultima vreme de atv-uri enduriști.
Se pare că traversăm o zonă în care sunt urși
Într-un final aici cotim la stânga şi şontâc-şontâc închidem circuitul prin valea Hidegului... parcurgem ultimi kilometri de forestier și din când în când mai facem câte o pauză să ne mai tragem odihnim picioarele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.