Toamna abia începe pe vf Olanelor

Răsărit de soare peste munții Cernei. Puțină aventură și mult frumos la înălțime. M-am mai îndepărtat de social-media în ultimul timp, dar am avut zile minunate între munți, alături de prieteni – oameni cu aceeași pasiune, pe care îi cunoști parcă din veacuri.

Toamna abia începe pe Vârful Olanelor. Echinocțiul de toamnă, ce marchează sfârșitul verii astronomice și ziua în care noaptea devine egală cu ziua în orice loc de pe Pământ, este pe aproape. Însă în această toamnă, septembrie a fost de nerecunoscut! Nici nu-ți vine să crezi că este prima lună a sezonului; cred că s-a înțeles cu august să mai oprească vara pe la noi, să ne lase să ne bucurăm de soare, căldură, lumină și dorințe neîmplinite. Lunile septembrie și octombrie sunt perfecte pentru o astfel de aventură. Iar când e cald, iar de pe munți au dispărut oile și câinii ciobănești, oare unde e cel mai bine de mers?

Plecăm din Timișoara vineri, imediat după program, având ca destinație barajul Poiana Ruscă, de lângă Teregova. Formula de echipă este ideală, fiind exact în aceeași componență ca pe Țarcu: eu, Mely și Liviu. Ca o paranteză, traseul din aceste două zile l-am mai făcut și cu bicicletele în urmă cu vreo trei ani, deci știm teoretic ce ne așteaptă (aici).  Totuși, muntele luat la pas, cu rucsacul tehnic în spate, se simte complet diferit față de cel de pe două roți. Deși ziua era caldă ca în mijlocul verii, am împachetat hardshell-uri rezistente la vânt, lanterne frontale cu baterii pline pentru zilele care încep să se scurteze și o rezervă generoasă de apă, știind că izvoarele de pe creastă sunt o adevărată loterie toamna.

Urcarea ne-a testat rezistența pe măsură ce lăsam în urmă ultimele păduri de foioase și intram în golul alpin. Aici, unde marcajele clasice lipsesc, orientarea a devenit o mică aventură în sine, ghidați de vechile momâi de piatră și de track-ul GPS. Când am atins în sfârșit creasta, la aproape 2000 de metri altitudine, aerul tăios ne-a amintit instantaneu de caracterul sălbatic al masivului Godeanu. Însă oboseala a dispărut într-o secundă. Munții Cernei se desfășurau sub noi ca niște valuri împietrite, iar lumina blândă a soarelui transforma versanții într-un peisaj de revistă. Am cucerit Vârful Olanelor în liniște deplină, departe de orice potecă comercială, bucurându-ne de libertate pe un traseu curat și solicitant, care ne-a reîncărcat bateriile exact așa cum aveam nevoie.

Uneori, tot ce ai nevoie pentru o poveste de neuitat este o zi blândă de septembrie, prieteni care simt muntele la fel ca tine și un drum care te duce dincolo de nori.

Primele semne de toamnă! Spre stânga, drumul urmărește conturul lacului de acumulare până la capătul din amonte. Ne oprim în apropierea barajului, lângă un loc de popas de unde admiram panorama ce se deschide deasupra văii și a lacului. O primă oprire care îți amintește cât de spectaculoasă este natura atunci când își schimbă straiele și cât de mult contează să ai alături prietenii potriviți pentru a împărtăși o asemenea priveliște.

Apa albastră a lacului este încrețită de adierea de vânt. Barajul a fost finalizat și inaugurat acum 13 ani, în 2007, dar are 75 m înălțime, în loc de 95 m, cât prevedea planul inițial. Această amprentă a ingineriei umane ascunsă între munți dă locului o măreție aparte, un sentiment de respect în fața văii adânci. Cu această imagine în minte și cu aerul curat de munte care ne umple plămânii, pornim pe drumul de contur într-o scurtă recunoaștere până după coada lacului. Fiecare pas ne apropie mai mult de liniștea sălbatică pe care am venit să o căutăm.

Fiind lămurită și această problemă, ne întoarcem la locul de campare, unde ne întâmpină un localnic binevoitor, spunând că putem campa în acel loc fără nicio grijă. Întâlnirile acestea simple cu oamenii muntelui adaugă mereu un farmec aparte întregii experiențe. Planul nostru a fost așa: ne petrecem noaptea de vineri la cort pentru a porni, a doua zi, cât mai devreme, în traseu spre înălțimi. 

Nu se face fum fără foc, nici grătar fără bere. Așa, din când în când, ar fi frumos să te poți bucura de o noapte dormită într-un astfel de loc. Ferit de drum și de zgomot, locul e chiar fain pentru o seară liniștită.

Dacă nu e muzică, poți auzi natura... O liniște deplină se așterne peste vale, tulburată doar de foșnetul serii și de crestele din depărtare care se pierd în penumbră. Este momentul acela perfect în care stingi orice zgomot și începi să asculți cu adevărat muntele.

Sub geana serii, stăm pe lângă foc cu câte o bere în mână, așteptând să se îmbine ziua cu noaptea. Ai tot timpul să ”savurezi” din plin această clipă. Lemnele trosnesc în vatră, lacul reflectă ultimele sclipiri ale amurgului, iar munții din jur par că adorm odată cu noi. Căldura focului și liniștea locului fac ca orice gând legat de agitația orașului să dispară complet.

S-au aprins pe cer primele stele. Șoptește septembrie, e toamna cu noi! Stăm la taclale până pe la miezul nopții, apoi ne refugiem în căldura sacilor de dormit pentru un somn profund. Întunericul deplin al muntelui ne înconjoară, iar scânteile focului se pierd încet în noapte, lăsându-ne să visăm la crestele ce ne așteaptă în zori.

O nouă zi cu soare ☀️ Dimineața ne prinde cu corturile pe o pajiște, în locul în care ne-a biruit oboseala. Apele lacului reflectă cu fidelitate albastrul profund al cerului, și ne mai distrage atenția câte o barcă ce plutește pe apă. Răcoarea dimineții ne activează rapid simțurile, iar imaginea oglinzii de apă perfect liniștită este cel mai bun imbold pentru a strânge tabăra și a porni, în sfârșit, la drum spre creste.

Imediat după răsăritul soarelui, am luat micul dejun... ne așteaptă un traseu lung, de nouă-zece ceasuri. Soarele a invadat între timp tabăra și cu greu ne dăm duși. Abia pe la ora 09:30, după ce strângem calabalâcul, iar Mely duce mașina într-un loc mai protejat și mai aproape pentru când ne întoarcem, reușim să ne urnim din loc. Cu rucsacii în spate și bocancii strânși, lăsăm în urmă poiana caldă și pășim oficial pe potecă, gata să înfruntăm muntele și cele zece ore de aventură ce ni se aștern în față.

De la lacul de acumulare Rusca nu avem niciun drum marcat, dar sunt ceva drumuri forestiere care duc înspre creasta Cernei. Pornim la intuiție, lăsând în urmă oglinda apei și ghidați doar de experiență și hărți. Lipsa marcajelor ne confirmă că am intrat pe un teritoriu cu adevărat sălbatic, unde fiecare bifurcație de drum forestier devine o mică provocare de orientare în drumul nostru spre înălțimi.

Peisajul rural și idilic ne însoțește la început de drum. Câteva văcuțe pasc liniștite la umbra copacilor, chiar deasupra lacului. Trecem pe lângă ele în liniște, bucurându-ne de această atmosferă caldă de septembrie, înainte ca drumul forestier să înceapă să urce tot mai accentuat spre creastă.

Începem să urcăm spre Culmea Cernei, cu roua pe bocanci, încălziți de razele călduțe ale soarelui matinal. Pornim deci de la capătul lacului și urmăm îndeaproape ruta plănuită de acasă. Dintr-o precedentă excursie cu bicicletele (ride&hike) știam care este drumul pe care trebuia să-l apucăm. Această familiaritate cu terenul ne dă un plus de încredere, chiar dacă panta începe deja să ne ceară un alt ritm la mers, amintindu-ne că muntele cucerit la pas are propriile reguli.

În coada lacului drumul trece prin râu, dar pare să existe un pod care să te facă să eviți descălțarea așa că mai mergem o distanță scurtă și ajungem la el. Din păcate acel pod duce la un teren privat unde accesul nu e permis. Ne vedem nevoiți să ne regândim planul pe moment și să căutăm o altă modalitate de a traversa apa, amintindu-ne că muntele nemarcat îți oferă mereu surprize chiar de unde te aștepți mai puțin.

Un anotimp plin de culoare ! Privim albia râului încadrată de copacii care încep să prindă nuanțe arămii, în timp ce lumina dimineții pune în valoare limpezimea apei. Dincolo de frumusețea peisajului, realitatea de pe teren ne readuce la planul nostru: trebuie să găsim locul potrivit pentru a traversa cursul de apă și a ne continua drumul spre creastă.

Am trecut puntea de lemn și am ajuns în fața unei porți. Cineva și-a trântit curtea pe fostul drum. Nu renunțăm și continuăm pe lângă gard, traversând un teren de fotbal, până la drumul ce ne duce spre Valea Hidegelului. Această mică improvizație ne readuce pe trasul corect, lăsând în urmă obstacolele neprevăzute și pregătindu-ne pentru urcarea pe vale.

Înainte de a începe "urcarea zilei", am savurat zările. Lacul Rusca pe care l-am tot admirat în această dimineață a rămas destul de repede tot mai în spate, pe fundal, în timp ce poteca începe să se schimbe sub bocancii noștri. Această ultimă privire aruncată spre valea de unde am plecat ne încarcă cu energie, fiindcă de aici înainte privirea ne va rămâne ațintită doar spre crestele înalte pe care urmează să le cucerim.

Ne angajăm spre dreapta, pe drumul forestier prin pădure, apoi tot stânga pentru a ajunge pe culmea principală, în timp ce panta începe să ne solicite din plin picioarele și respirația.

Noi am început să ne încălzim mușchii cu lungul drum forestier Hidegel, având în dreapta noastră apa ce se auzea căzând peste și printre pietre... Kilometrii se înșiră pe vale, însă nu cu foarte mult spor, căci drumul urcă, urcă și iar urcă, scoțându-ne treptat din zona de confort și adâncindu-ne în inima muntelui.

Privire înapoi. Din traseu se desprind diverse alte drumuri spre creste... Ajungem la o bifurcație cu încă un drum ce duce spre vârful Piețele Albe, 1404 m, pe care noi deja am fost. Urcarea a fost dinspre Cornereva și am coborât pe aici. Tura a fost tare faină și plină de peripeții. Parcă mi-aș dori o repetare a ei, însă acum gândurile ne revin la drumul nostru și la urcușul care încă ne așteaptă în față.

Aici am făcut un popas scurt. Pereții de stâncă se înalță brusc în dreapta drumului forestier, oferindu-ne un moment de respiro la umbra pădurii dese înainte de a ne relua pașii pe panta ce continuă să se strecoare printre versanți.

Drumul este secondat de un pârâu. Urmând linia acestuia o să ne intersectăm cu creasta principală, ascultând susurul apei care curge în sens invers și ne ghidează pașii spre înălțimile unde pădurea se va deschide în sfârșit spre golul alpin.

Nu lipseau florile colorate de pe marginea drumului și nici firele de apă de pe stâncile înalte, detalii discrete care ne făceau urcarea mai ușoară și ne arătau că muntele ascunde viață la fiecare pas.

Valea Hidegelului e o vale incredibil de lungă și de sălbatică. Pe această bucată de drum încă se mai văd traversele din lemn ale unei linii de tren. E vorba despre mocănița care a existat în perioada comunistă în această zonă, o dovadă stranie a trecutului care acum este înghițită încet de natură pe măsură ce înaintăm spre creastă.

Deranjat de prezența noastră se retrage în iarbă. Cred că este un șarpe de alun, dar nu sunt sigur. Până la părăsirea văii Hidegelului, aș zice că-i mai mult o plimbare decât un traseu montan, dar chiar și așa bocancii sau o încălțăminte cu talpă aderentă nu ar trebui să-ți lipsească din picioare, mai ales că terenul lejer e pe sfârșite.

Zona e știută și pentru aparițiile neașteptate ale ursuleților, așa că a trebuit să fim vigilenți. Clar, ne-am mișcat mai repede după ce era să călcăm pe niște caca de urs… Dovada e chiar pe drum, un avertisment clar că muntele e plin de viață și că ritmul nostru trebuie să rămână unul alert.

Ultima sursă de apă am avut-o pe valea Hidegelului, din pârâu. Asigurați-vă că aveți apă suficientă, nu mai sunt surse de apă până la Cracul Olanului (următorii 8 km). Acolo e un izvor și traversează poteca, ce merge pe o curbă de nivel sub vârful Olanelor, nu ai cum să îl ratezi, dar până acolo ai de înfruntat o lungă porțiune complet uscată.

Septembrie ne răsfață cu o vreme de toamnă absolut perfectă, deși soarele este considerabil mai arzător decât am fi anticipat pentru această altitudine. Având soare pe întreg parcursul zilei are o parte pozitivă, dar și una negativă. Pe de o parte te bucuri de vreme frumoasă, pe de alta consumi foarte multă apă și e foarte probabil să rămâi fără apă, transformând fiecare înghițitură într-o resursă prețioasă pe pantele deschise.

Poteca se conturează clar prin pădure și alternează urcușurile susținute cu cele mai blânde. Și asta a fost doar încălzirea, urcușul adevărat de-abia de-acum începe. Puțină odihnă este necesară înainte de a ieși în golul alpin, poate chiar și un pui de somn. Dar mai întâi să luăm masa, lăsând rucsacii jos pentru a ne reîncărca bateriile înainte ca panta să devină cu adevărat nemiloasă.

Odată ce pădurea începe să se rărească, orizontul explodează într-o panoramă spectaculoasă: în depărtare distingem munții Țarcu cu al său vârf legendar, desenat clar pe albastrul profund al cerului. Să privești de la distanță uriașul pe care l-ai cucerit în trecut îți dă o stranie senzație de putere și respect; muntele îți arată cât de mic ești în fața imensității, dar și cât de departe te pot purta proprii tăi pași atunci când ai alături echipa potrivită.

Ieșirea din pădure ne aduce, în sfârșit, față în față cu adevărata noastră „curte”! Munții Cernei își desfășoară creasta masivă direct sub ochii noștri, într-un joc copleșitor de linii și nuanțe arămii. Linia orizontului începe curajos cu Vârful Cailor (1856 m), continuă flancată de Vârful Dobrii (1928 m) și culminează, impunător și sălbatic, cu profilul inconfundabil al Vârfului Olanelor (1990 m). Un spectacol de creste golașe și culori de toamnă care ne cheamă tot mai sus, spre ținta noastră finală.

Cele 40 de minute de pauză au zburat nesimțite, dar au fost exact combustibilul de care aveam nevoie pentru ce urmează. Ieșim în golul alpin și ne reluăm drumul ușor descendent printr-o șa. Încă din capătul superior al poienii ne dăm seama cam care va fi perspectiva, iar când ieșim efectiv din pădure vedem cum zările devin tot mai largi, deschizând în fața noastră un labirint de creste ce pare să nu se mai termine.

Munții Cernei își dovedesc încă o dată reputația de paradis neatins pentru drumeții, oferindu-ne kilometri întregi de libertate pură pe pajiștile alpine. Trecem pe lângă o stână. Nu aș zice că e părăsită căci de acolo ne latră constant un câine, amintindu-ne că, deși oile au coborât spre văi, muntele își păstrează încă micii lui paznici vigilenți pe poziții.

Lăsăm în urmă umbra copacilor și atacăm frontal panta abruptă și înierbată, acolo unde urmele adânci lăsate de mașinile ciobanilor brăzdează muntele ca niște cicatrici de pământ. Priveliștea se schimbă minut cu minut datorită contrastului spectaculos dintre văi și vârfuri. Măcar de-acum au început și peisajele, căci am lăsat pădurea în urmă, chiar de la stână, urcând cu ochii ațintiți spre imensitatea care ni se deschide în față.

Pe o pantă unde grohotișul se îmbină cu iarba arsă de soare, Liviu bagă la deal hotărât, devenind imaginea pură a determinării montane. Cu rucsacul mare în spate și un ritm constant care înghite metru cu metru din panta pietroasă, în timp ce zările continuă să se deschidă spectaculos în spatele lui.  Ne pregăteam să înfruntăm câțiva dulăi, după ce unul dintre ei a simțit prezența noastră. Veneau de jos, cumva să ne surprindă din lateral dar, s-au domolit repede după ce am strigat și ne-am dat la ei. Ciobanilor nu prea le pasă, am văzut cum stau pasivi în astfel de cazuri, așa că ne-am bazat doar pe noi și ne-am văzut mai departe de drum pe poteca de creastă.

Două picioare deja obosite... erau ale mele. Nu-i bai, hai la drum! Strângem din dinți, lăsăm oboseala deoparte și reluăm marșul pe grohotișul instabil, cu gândul doar la bornele de pe vârf care ne așteaptă. Eram puțin obosiți, dar ne simțeam în largul nostru. Urcuș care cere câteva pauze de tras sufletul - până la urmă fiecare kilogram pe care îl cari în plus contează.

Efortul intens își primește răsplata cu vârf și îndesat când poteca ne scoate rapid în zona Vârfului Dobrii (1940 m), deschizând sub noi o panoramă absolut copleșitoare. Suntem la un pas de acoperișul acestei aventuri. Înainte de a declanșa marea "urcare a zilei" către punctul maxim de altitudine – cei 1990 de metri din zona Vârfului Olanelor –, ne oprim în loc și savurăm zările în liniște, lăsând privirea să alerge peste marea de munți înainte de a ne aduna forțele pentru ultimul efort.

Pășim pe crestele lungi și înierbate, unde sute de oi mânate de ciobanii lor se îmbulzesc pe pante, transformând muntele într-un tablou viu. Însă idila alpină vine la pachet cu asprimea Godeanului: niciun loc de luat apă, niciun copac și nicio palmă de umbră sub care să te ascunzi. Setea cea mare a apărut abia după ce am mâncat. Soarele ne-a luat în primire, dar cu fiecare metru câștigat priveliștile noi ne-au răsplătit eforturile. Ceea ce te acaparează cu totul este priveliștea desfășurată în toate direcțiile, o imensitate care ne face să uităm de arșiță și ne împinge tot mai aproape de borna vârfului.

Urcușul lung ne obligă la o rutină aspră: din când în când ne fixam pe umeri greutatea rucsacului, potrivind chingile care apasă tot mai greu, și căscam gura la tufele bogate cu afine de la marginea drumului, lăsându-ne furați de dulceața lor neagră care ne dădea un plus de energie pentru pașii următori.

Orizontul devine de-a dreptul impunător cu profilurile Vârfului Dobrii (1928 m) și Vârfului Cailor (1856 m) lăsate undeva pe fundal, ca niște străjeri de piatră în urma noastră. În loc să urce matematic pe fiecare proeminență, drumul se agață inteligent de versant, urmând o curbă de nivel ce ne ține adesea chiar sub vârfurile propriu-zise ale culmii principale, oferindu-ne un avans constant și o perspectivă unică asupra uriașilor pe care tocmai i-am lăsat în urmă.

Curmătura Olanelor 1679 m, un punct de răscruce important unde pajiștile alpine îngălbenite par să respire sub cerul senin, deschizându-ne calea spre ultima etapă a urcușului nostru spre creasta înaltă.

O liniște profundă apasă peste peisaj; pe culmi și-n piept de dealuri, iarba se-arată tot mai îngândurată, începe a se resemna sub atingerea discretă, dar sigură, a noului anotimp. În fața acestei mări infinite de fire aurii și uscate, conștientizăm că mai aveam destul de mult de mers. Distanțele pe munte se măsoară altfel când ești pe creastă, iar această perspectivă uriașă, care pare să nu se mai termine.

Lumina aurie a apusului ne prinde vulnerabili, chiar în apropierea vârfului, pe o creastă unde locurile bune de campare sunt inutile fără nicio picătură de apă. Când pustietatea Godeanului părea absolută, muntele ne oferă o surpriză de proporții: vedem pe cineva venind din sens opus, o scurtă intersectare înainte de a ne relua marșul pe drumul ce ocolește vârful prin dreapta. Această parte a drumului și a muntelui este ferită de razele soarelui, fapt pentru care și răcoarea s-a lăsat brusc peste noi... Ne pregătim pentru o noapte friguroasă, căci încă de la ora 19:30 simțeam că tremur. Ne oprim într-un final în apropiere de Cracul Olanului, unde dăm de un izvor. Poate singurul moment fain al zilei e acela în care găsim și apă și un loc de cort. Nu îmi mai arde să fac poze căci e frig și trebuie să mă mișc să fac supă pentru seara asta. Corturile se ridică, primusurile duduie, poveștile curg și până am fiert apa pentru supă s-a lăsat și întunericul...! Înserarea ne cuprinde într-a ei îmbrățișare, invitându-ne la somn. A fost o zi plină, iar oboseala și frigul ne bagă repede la adăpost, în căldura sacilor de dormit. Mâncarea caldă ajută și ea, și întinși, cu burta plină, încercăm să adormim. Cred că nici n-am apucat să ne zicem noapte bună. Apa de la izvor ne-a fost din nou utilă. Fără ea nu puteam face supa. Nu plec de obicei pe traseu fără 2 litri de apă, dar astăzi am băut chiar multă, aproape 5 litri, dar efortul a meritat din plin pentru a ajunge în siguranță aici.

Mult a fost până aici, dar efortul palmează în fața absolutului. Dormim deja pe creste, suspendați undeva între pământ și cer, chiar sub Vârful Olanelor, într-un loc unde timpul își pierde complet rostul. Să te trezești și să adormi înconjurat de apusuri și răsărituri care dau foc orizontului, să privești priveliști impunătoare, nesfârșite, și să fii absorbit de o liniște atât de deplină încât îți poți auzi gândurile – aceasta este adevărata bogăție a muntelui.

Alarma de pe creastă nu are nevoie de sunet: frigul pătrunzător ne scoate din corturi. Dimineața încercăm să ne trezim devreme și, la ora răsăritului, deja mișunam pe afară, zgribuliți, dar cu ochii ațintiți spre orizont pentru a întâmpina soarele care, într-un final spectaculos, își croiește drum printr-o fereastră strâmtă de nori. Tabăra noastră este ancorată pe o pajiște umedă și complet înghețată pe alocuri – locul exact în care ne-a biruit oboseala după cele 9 ore epuizante de urcat continuu. M-am trezit încremenit într-un aer tăios; termometrul a coborât fără milă peste noapte spre zero grade, poate chiar -1! Însă când lumina aceea timpurie începe să mângâie creasta și să topească promoroaca de pe corturi, înțelegi că asprimea nopții a fost doar un test pe care l-ai trecut cu brio.

Dincolo de frumusețea ei hipnotizantă, creasta îți cere un respect total și o atenție distributivă ascuțită la doar trei chestii majore. În primul rând, te furișezi cu privirea la peisajul uriaș, apoi, instantaneu, cobori ochii la unde pui piciorul – nu de alta, dar în Godeanu nu e deloc recomandat să calci din greșeală și să deranjezi vreo viperă cu corn care lenevește amorțită la soare pe stâncile calde. Iar cel mai important detaliu, care îți dictează supraviețuirea, este vremea. Dacă apar primele semne de ploaie și descărcări electrice, situația se complică dramatic; întreaga creastă este complet expusă, un paratrăsnet natural uriaș unde nu există nicio palmă de adăpost, transformând orice retragere într-o cursă contra cronometru cu furia naturii.

Cracul Olanului. Culmi domoale care coboară spre valea Cernei... o succesiune liniștitoare de creste în nuanțe albăstrui care par să curgă unele din altele și care ne arată toată complexitatea și frumusețea sălbatică a acestui masiv.

Orice urmă de frig și tremur din timpul nopții se dizolvă instantaneu când dimineața ultimei zile ne oferă un soare strălucitor, a cărui raze jucăușe se strecoară calde peste corturile noastre înghețate. Să fii martorul unui răsărit spectaculos la 1990 m este o experiență și o adevărată încântare pentru ochi, oferindu-ne cel mai frumos și mai intens cadru de rămas-bun de pe acoperișul masivului.

Apartamentele de weekend... aliniate frumos pe panta înierbată și aspră a muntelui, oferindu-ne cel mai spectaculos confort pe care ți-l poți dori: o vedere directă către nemărginirea crestelor, chiar de la ușa cortului. Nicio cameră de hotel de cinci stele nu va putea concura vreodată cu aceste corturi instalate la aproape 2000 de metri altitudine.

De la această altitudine, muntele îți oferă o lecție spectaculoasă de geografie vie. Lanțul munților continuă în Godeanu ce taie zarea cu vârful omonim și cu silueta inconfundabilă, calcaroasă, a Pietrei Iorgovanului. Ceva mai aproape, vedem cum Vâlcanul spune prezent prin profilul zimțat al Oslei, într-o succesiune de uriași de piatră care îți taie respirația. În fața acestei imensități, unde granițele naturale se topesc unele în altele, ne e greu să identificăm cu precizie „lipitura” cu Mehedinții. Este acel moment fascinant în care hărțile devin inutile, iar tot ce contează este bucuria pură de a privi cum munții își strâng mâinile la orizont, sub ochii tăi.

Nu ne grăbim să plecăm; ne plimbăm în voie cercetând locul încă de dimineață, savurând ultimele clipe de libertate deplină. Singurul detaliu problematic este roua densă a toamnei, care ne udă instantaneu încălțările pe măsură ce urcăm spre partea mai înaltă a culmii și ne luăm rămas-bun de la vârfurile Olanelor.

Înainte ca poteca să ne tragă definitiv la vale, tabloul este completat cu o deschidere generoasă și copleșitoare către întreaga culme a munților Cernei. Contrastul izbitor dintre asprimea stâncilor și plaiurile înierbate, ce o înconjoară, alături de acele perspective nebune la 360 de grade spre munții Țarcu și Godeanu, sau spre sud-est, în lungul infinit al Văii Cernei, transformă această creastă într-un spectacol total. 

O ultimă privire aruncată spre borna discretă de piatră ce marchează Vârful Olanelor, o momâie ridicată parca din veacuri în cel mai înalt punct, care rămâne în urmă să păzească această imensitate de creste până la următoarea noastră întâlnire cu muntele.

Fiecare pas devine o victorie asumată pe final de traseu. Mai facem câțiva pași, mai suim niște dâmburi cu vegetație și iată-ne în vârful Olanelor. Suntem la altitudinea de 1990 m, un loc unde pământul se termină și începe cerul, iar toată oboseala drumului lung dispare într-o secundă, lăsând loc unei bucurii pure și depline.

De pe această platformă uriașă de la 1990 m, orizontul devine un spectacol complet. De jur-împrejur admirăm munții încercând să distingem masivele calcaroase care sparg monotonia pajiștilor alpine, unde Godeanul, Retezatul și Cernei își unesc destinele de piatră sub o singură privire.

Prim plan cu Munții Godeanu, ale căror creste masive și aspre se profilează impunător direct în fața noastră, arătându-ne toată sălbăticia unui masiv neatins, pe care îl admirăm în tăcere de la înălțimea celor 1990 de metri.

Apoi privirea alunecă hipnotic spre Munții Țarcu, desenându-le conturul familiar pe pânza curată a cerului. Parcă nu mă săturasem încă de stat așa, cu privirea pierdută în zare, lăsând timpul să curgă în ritmul crestelor și amânând cât mai mult momentul în care rucsacul trebuia pus din nou pe umeri pentru coborâre.

După ce ne potolim foamea cu imaginile frumoase din vârful Olanelor, este timpul să ne hrănim și trupul. Revin la corturi și mă alătur celorlalți în pregătirile micului dejun. Am făcut o tură dus-întors până pe vârful Olanelor, iar acum, cu bateriile reîncărcate și calabalâcul strâns, suntem pregătiți să lăsăm în urmă această pajiște înghețată și să începem coborârea.

Soarele se ridică palid și impunător peste marea de munți, trimițându-și razele timpurii să mângâie creasta golașă și să alunge încet penumbra din văile adânci, oferindu-ne un spectacol de lumină care ne face să uităm complet de frigul de peste noapte.

Orele par suspendate, dar ceasul nu iartă: dimineața se scurge încet și totuși destul de repede, în ritualul strângerii taberei și cu un ultim mic dejun savurat direct pe iarbă. Încep cu o cafea și cu priveliștea spre masivul Godeanu unde chiar mi-aș dori să ajung cândva. E ultima cafea de dimineață pentru ceva vreme, așa că o savurez până la ultima picătură, cu ochii ațintiți spre crestele vecine, înainte de a pune rucsacul în spate pentru coborârea finală.

Cortul meu tehnic, o adevărată fortăreață portocalie care m-a adăpostit în siguranță pe parcursul nopții înghețate, își deschide larg intrările în razele calde ale soarelui matinal, invitându-ne să ne strângem calabalâcul răspândit pe pajiște. Fiecare își vede de tabăra lui în timp ce soarele începe să încălzească pajiștea alpină.

O cană ridicată spre nemărginirea crestelor. Această ultimă cafea băută în fața hăului adânc ne oferă un moment perfect de reculegere, privind lung spre văile adânci ce curg spre sud-est înainte de a face primii pași pe drumul de întoarcere. După atâtea priveliști e timpul să împachetăm și să pornim spre vale. Nici coborârea nu este una pe care să o uiți ușor, mai ales că o să-ți intre picioarele în fund de atâta mers. O să descoperi că este una extreeeem de lungă, un adevărat test de rezistență pentru genunchi și glezne pe măsură ce lăsăm în urmă creasta și ne apropiem de pădure.

Pentru a schimba perspectiva, decidem să nu mai mergem pe drumul pe care am urcat, și coborâm spre stânga ocolind vârful, ținându-ne aproape de poalele muntelui. Vara aici colcăie turmele de oi însoțite de cei mai uriași câini. Chiar la prima pantă de coborâre, în spatele nostru se strecoară mai mulți câini. Ne-am cam speriat, căci nu îi auzisem venind, doar când erau destul de aproape. Cu doar câteva felii de pâine, câinii par să-și domolească glasul, reușind repede să ne împrietenim cu ei. Un lucru pe care îl recomand... nu dați cu pietre sau altceva către ei, aruncându-le o felie de pâine veți avea liniște și vă veți putea continua drumul în siguranță.

După atâtea ore de coborâre, corpul intră într-un ritm mecanic, așa că recunosc: nu-mi place deloc ideea de a urca din nou, chiar dacă muntele ne scoate în față doar un hop scurt, o ultimă tresărire de pantă înainte de marea coborâre. Dincolo de efort, această zonă își dezvăluie secretele vitale; e bine de știut că în zona Vârfului Olanelor există trei izvoare salvatoare. Primul este cel din apropiere de Cracul Olanului, unde noi am campat la adăpostul nopții, al doilea apare discret pe traseu, iar aici tocmai am traversat peste ultimul din ele. Înghițim o ultimă gură de apă proaspătă și rece ca gheața, conștienți că am lăsat în urmă ultimele resurse ale crestei și că de acum înainte ne așteaptă doar lungul marș spre pădure.

Pășim pe ultima linie dreaptă a acestei expediții. Drumul de întoarcere, spre poalele munților, era perfect pentru o călătorie în briza înviorătoare a vântului de creastă, care pare că vrea să ne șteargă de pe fețe toată oboseala adunată. Mergem în pas rapid, cu pauze scurte, dar cel mai adesea ne oprim pentru a ne bucura de frumusețile acestui loc, lăsând fiecare peisaj să ni se întipărească adânc în memorie înainte ca civilizația să ne primească înapoi.

O nouă privire aruncată de la înălțime peste cărările fine ce brăzdează pajiștea alpină în marea ei de galben stins. Această deschidere uriașă ne amintește cât de mult am mers, în timp ce briza ne însoțește pașii rapizi spre adăpostul văilor adânci.

Privirea ne este atrasă inevitabil spre Vârful Gugu, care își ridică silueta piramidală și misterioasă deasupra crestelor domoale din jur, amintindu-ne încă o dată de măreția ascunsă a acestor munți în timp ce ne continuăm coborârea.

Zările par să se mărească cu fiecare pas, lăsându-ne să cuprindem cu privirea ultimele creste golașe și drumurile șterse ce taie pantele aride de toamnă, o dovadă vie a vastității acestor locuri înainte de a părăsi definitiv golul alpin.

Încă suntem sus, în culme, iar versanții spre vale sunt abrupți bine de tot, o muchie îngustă suspendată între cer și pământ care ne cere pași calculați și multă atenție în timp ce briza continuă să ne poarte spre casă.

O oprire plină de semnificație la crucea ce veghează creasta, unde lăsăm pentru câteva clipe rucsacul greu la pământ și ne bucurăm de un soare blând, primind binecuvântarea muntelui înainte de a relua coborârea abruptă spre văi.

Încă suntem sus, în culme, iar versanții spre vale sunt abrupți bine de tot. Lăsăm în urmă crucea mare de metal, un punct de reper deosebit de pe creastă, privind lung spre poteca pietroasă ce șerpuiește înainte și ne poartă în pas rapid spre poalele muntelui.

Lăsăm în urmă înălțimile golașe și continuăm pe lungul drum forestier ce șerpuiește de-a lungul versantului abrupt, în timp ce pădurea deasă din vale ne dă de înțeles că ne apropiem cu fiecare pas de sfârșitul acestei lungi călătorii.

Privim înapoi spre drumul albicios și prăfos care șerpuiește de-a lungul crestelor înierbate, o ultimă privire aruncată peste această imensitate aridă de toamnă înainte ca poteca să ne coboare definitiv spre poalele muntelui.

Lăsăm în urmă uriașii de piatră și coborâm de-a lungul pantei înierbate, privind cum pădurea deasă de foioase urcă curajoasă din văi până la poalele crestelor golașe, indicându-ne clar locul în care muntele își schimbă din nou fața sub pașii noștri.

Tranziția este acum completă, iar muntele își schimbă fața pentru ultima oară. Privind înapoi din marginea pădurii ce îmbracă versanții în mantia ei deasă de verde intens, întreaga creastă a munților Cernei se desfășoară într-o panoramă monumentală de rămas-bun.

Deschiderea generoasă spre stânga, drumul și șaua din care am venit. De acum chiar avem numai de coborât. Pădure, pădure și iar pădure. Cobor și mă întreb cum pe aici poate să treacă vreo mașină, drumul e plin de pietre alunecoase. Sfârșesc de câteva ori să-mi fugă piciorul și implicit să cad și să-mi sparg genunchiul. Aventura cere sânge, printr-o căzătură inofensivă... Nimic grav, dar destul cât să ne amintească să rămânem extrem de atenți până la ultimul pas, când vom zări în sfârșit mașina parcată la baraj.

Am trecut treptat de la golul alpin spre liziera pădurii, apoi prin câteva poieni și tot pierzând altitudine am ajuns pe valea Bărănelu, când în sfârșit drumul se mai îmbunează, lăsându-ne să ne relaxăm gleznele și să mergem într-un ritm mult mai așezat pe ultimul sector al traseului.

Muntele își păstrează testele până la ultimul metru de traseu. Când te aștepți mai puțin... când credeai că ți-ai ”rodat” îndeajuns picioarele, te trezești că durerea degetelor începuse să devină insuportabilă. Disconfortul, și alte senzații dureroase au legătură cu încălțările incomode! De obicei mi se întâmplă pe coborâre după drumeții lungi și obositoare cauzate de suprasolicitare și atât, dar strângem din dinți și continuăm marșul pe vale, știind că fiecare pas ne aduce mai aproape de binemeritata odihnă de la mașină.

Lăsăm în urmă potecile sălbatice și zărim primele semne ale civilizației, câteva căsuțe și cabane din lemn cu acoperișuri colorate ce se odihnesc la marginea pădurii dese, un indiciu clar că lungul și obositorul nostru marș de coborâre se apropie în sfârșit de capăt.

Reintrarea în civilizație ne lovește cu o realitate dură și un contrast izbitor. Un panou oficial interzice strict accesul vehiculelor enduro și al atv-urilor prin aceste locuri, o măsură firească pentru a proteja fragilitatea naturii. Oare de ce nu vedem acest lucru și în urcările către Țarcu, care este invadată în ultima vreme de atv-uri și enduriști, distrugând potecile și liniștea crestelor pe care noi le căutăm cu atâta drag de fiecare dată când evadăm din oraș.

Se pare că traversăm o zonă în care sunt urși, un detaliu care ne readuce instantaneu vigilența la maximum chiar și aici, la poalele muntelui, amintindu-ne că în sălbăticia acestor văi noi suntem doar niște oaspeți în casa animalelor.

Drumul ne scoate în cele din urmă la un vechi pod masiv de beton, acoperit parțial de vegetație și încadrat de pădurea deasă, pe sub care curge grăbit firul apei, un ultim reper important care ne confirmă că suntem foarte aproape de locul de unde am pornit vineri seară.

Într-un final aici cotim la stânga și șontâc-şontâc închidem circuitul prin valea Hidegului... parcurgem ultimii kilometri de forestier și din când în când mai facem câte o pauză să ne mai odihnim picioarele, zărind în sfârșit mașina parcată la baraj ca pe o adevărată salvare după cele zece ore de aventură pură.

Revedem foișorul vechi din lemn de la marginea drumului, cu acoperișul lui din șindrilă ros de vreme, un loc familiar care vineri seară ne primea cu speranțe, iar acum ne confirmă că am închis complet cercul și că mașina se află la doar câțiva pași distanță.

O imagine care pune punct, într-un mod simplu și onest, unui traseu de-a dreptul legendar, din cel mai înalt punct de la 1990 m, aproape 21 de kilometri lungi și istovitori de coborâre continuă până în Valea Hidegului. Ceea ce a început ca un vis vechi de a dormi la cort sub cerul nopții din munții Cernei s-a transformat, prin ambiție și un plan bine pus la punct, într-o realitate de neuitat. Deși este un circuit dus-întors ce poate fi bifat și într-o singură zi de cei cu o condiție fizică de fier și care pornesc la drum odată cu mijirea zorilor, noi am ales să-i savurăm fiecare clipă.

A fost o drumeție incredibil de frumoasă, dar aspră și lungă, iar pe final oboseala ne-a făcut ceva mai lenți decât estimasem acasă. Deja simțim cum ne vor lipsi acele dimineți înghețate, cafeaua aburindă băută la ușa cortului și mesele tihnite luate pe iarbă, sub privirile munților. Din punct de vedere tehnic, traseul nu implică dificultăți majore pe timp de vară și vreme stabilă, însă devine o capcană periculoasă și imposibil de urmat în siguranță pe timp de iarnă sau viscol, când golul alpin își arată colții. Istoviți și cu picioarele terminate, dar cu sufletele pline de mândrie, punem punct acestei epopei montane în trei la Caransebeș. O ciorbă fierbinte, o mâncare excelentă și o bere rece savurate la  Pizzeria Roberto, au fost recompensa perfectă, gustul divin care a pecetluit o aventură memorabilă ce va rămâne vie în poveștile noastre pentru foarte mult timp de acum încolo.