Lacul Bucura

„Niște orășeni la munte!” – așa ar putea începe, în mod realist, orice poveste care te scoate din confortul asfaltului din Timișoara și te aruncă direct pe crestele stâncoase ale Retezatului. Totul a pornit într-o zi de miercuri, acel punct de inflexiune al săptămânii când weekendul trecut e deja istorie, iar cel care vine începe să-ți dea fiori de ducă. Ne mâncau grav tălpile, așa că nu am stat pe gânduri. Când a venit dimineața plecării, dorul de ducă mă sâcâia mai tare decât durerile de spate. Am strâns rândurile într-o formulă de trei – eu, Mely și soția lui, Ștefania – și am pornit într-o nouă tură fulger. Destinația? Lacul Bucura, o dorință mai veche de-a mea care era pe cale să devină realitate.

De regulă, excursiile noastre de o zi sunt lejere: un rucsac aproape gol, o gustare, o sticlă cu apă și o foiță impermeabilă aruncată deasupra. De data aceasta, însă, miza a fost mult mai mare. Retezatul nu iartă greșelile de începător, așa că nu am făcut nici doi pași în natură fără rucsaci de drumeție de 50 de litri, încărcați până la refuz. Deși stăteau să se reverse, îi purtam cu mândrie. Aveam la noi tot echipamentul de supraviețuire: cortul, sacii de dormit, rezervele de hrană și tot ce ne trebuia ca să încropim o supă caldă la primus.

Trecuți prin destule pățanii montane și unși cu toate alifiile, am învățat că pe munte paza bună trece primejdia rea. Din bagajul nostru nu au lipsit elementele esențiale pentru siguranță: un kit de purificare a apei (esențial când campezi la altitudine), frontalele, cuțitul de camping, coarda și harta fizică a traseului. Drumețiile au devenit pentru noi provocări din ce în ce mai serioase, iar Bucura urma să fie testul suprem de rezistență.

Citiți povestea de mai jos, priviți minunățiile de poze pe care le-am surprins și decideți voi: merită sau nu să-ți pui spatele la încercare pentru cel mai mare lac glaciar din România? :)

Până la urmă, muntele este cel mai bun profesor. Poți hoinări prin toată lumea, însă până și o excursie de o jumătate de zi la munte te poate schimba complet. Te ajută să descoperi cum gândesc alți oameni, te forțează să fii mai descurcăreț în situații limită și îți deblochează creativitatea atunci când planul de acasă nu se mai potrivește cu realitatea din teren. Pe creastă, fiecare pas devine o lecție de adaptare.

Aventura noastră pe roți a început cu prima oprire administrativă la Gura Apelor, unde am plătit taxa de intrare în Parcul Național Retezat. De acolo, am lăsat în urmă asfaltul și am intrat pe drumul forestier care șerpuiește spre mânăstirea munților. Am rulat încet, atenți la gropi, până la capătul drumului, aproape de Poiana Pelegii, locul unde mașina cedează oficial controlul în favoarea bocancilor. 

Deși eram în mijlocul săptămânii, o lungă dâră de mașini parcate de-a lungul drumului – unele chiar mult mai jos – ne-a confirmat că Retezatul nu duce niciodată lipsă de fani. Totuși, un detaliu practic important pentru oricine vrea să vină aici: zona este considerabil mai liberă în cursul săptămânii decât în weekend, oferindu-ți acea liniște deplină pe care o cauți în sălbăticie. Am oprit motorul, am coborât din mașină și am tras în piept primul aer tare de munte. Era momentul să ne luăm „monștrii” de 50 de litri în spate.

Drumul forestier ne-a adus, așadar, până la acest loc de refugiu și poartă de intrare în munte. Când am deschis portierele, am avut parte de prima mare surpriză a zilei: vremea. Deși calendarul ne spunea clar că suntem în plină toamnă, muntele ne-a întâmpinat cu o atmosferă caldă, care semăna mai degrabă cu o primăvară timpurie. Soarele blând și lipsa vântului tăios de altitudine erau semnele perfecte că Retezatul voia să fie generos cu noi în acea zi.

Nu am stat prea mult pe gânduri. Am trecut rapid la echipare, ne-am reglat chingile rucsacilor pe umeri și am purces pe poteca ce continuă dincolo de parcare, traversând valea. Pe măsură ce avansam și lăsam în urmă ultimele zgomote ale mașinilor, muntele a început să își intre în drepturi. Treptat, treptat, agitația a dispărut complet. S-a făcut tot mai liniște, poteca s-a golit, iar noi am rămas singuri cu pașii noștri, respirația tot mai deasă și sunetul naturii. Era exact acea deconectare totală pe care o căutam după fuga din oraș.

În timp ce Mely și Ștefania, deja echipați și nerăbdători, au pornit la drum înaintea mea, eu am rămas în urmă câteva minute pentru ultimele retușuri. Când cari un „monstru” de 50 de litri în spate, fiecare chingă strânsă greșit sau obiect care se mișcă îți poate distruge spatele pe urcare. Mi-am rearanjat rucsacul, m-am asigurat că totul este perfect echilibrat și am pornit în grabă pe urmele lor, încercând să recuperez decalajul.

Dar până să mă bucur pe deplin de liniștea potecii, a apărut și prima mică provocare a traseului. Accesul propriu-zis dincolo de parcare se face traversând apa pe o bârnă de lemn. Cu un rucsac de 50 de litri în spate, care îți schimbă complet centrul de greutate, o simplă bârnă umedă devine un veritabil test de echilibru și atenție. Am pășit cu grijă, concentrat la fiecare mișcare, iar odată trecut pe malul celălalt, muntele a început cu adevărat să își intre în drepturi.

După doar câțiva pași pe potecă, muntele ne-a oferit prima dovadă vie a modului în care o drumeție te ajută să descoperi oameni absolut fascinanți. Am întâlnit o tânără singură, cu un rucsac imens în spate, a cărei poveste ne-a lăsat mască. Ne-a povestit, cu o seninătate incredibilă, că se afla deja de 18 zile pe munte. Veneau pe creste tocmai de la Brașov. Primele două săptămâni le parcursese alături de mama ei, care însă fusese nevoită să renunțe pe parcurs din cauza efortului.

Tânăra nu se lăsase bătută și își continua aventura de una singură. Din calculele ei, mai avea mâncare exact pentru încă 3 zile, ceea ce însemna că tot atâta timp avea să mai colinde crestele înainte de a reveni la civilizație. Destinația ei din acea zi era Refugiul Buta. Am privit-o cu o admirație profundă; iată genul de descurcăreala și determinare pe care doar muntele ți le poate insufla. Ne-am urat „Cărare însorită!” și am continuat să urcăm, purtând cu noi energia acelei întâlniri uimitoare.

Abia acum, însă, a început cu adevărat testul nostru de rezistență. Introducerea se terminase, iar muntele ne punea în față cifrele brute: urma o urcare abruptă, cu o diferență de nivel de aproape 470 de metri, înghesuită pe o distanță destul de scurtă. Cu cei 50 de litri din spate, fiecare pas a devenit brusc un exercițiu de respirație și control. Pentru a face totul și mai misterios, poteca ne-a înghițit rapid într-o pădure deasă. Copacii mari ne ascundeau complet imaginea de ansamblu și crestele, lăsându-ne doar pe noi, panta abruptă și gândul la ceea ce ne aștepta dincolo de vegetație.

Pe măsură ce câștigam altitudine, poteca a început să se subțieze tot mai mult, transformându-se într-o urmă îngustă de pași printre rădăcini și pietre. Cu toate acestea, pădurea refuza să ne lase din brațe; continuam să urcăm prin același decor dens și verde, fără nicio perspectivă asupra crestelor. Ritmul ni s-a așezat pe bătaia inimii, iar fiecare pas ne amintea de ce muntele cere respect și pregătire.

Din când în când, pădurea ne dădea câte un scurt răgaz. Am profitat de o deschidere destul de bună spre dreapta, fiind foarte aproape de vale, pentru a ne clăti ochii cu peisajul sălbatic. Câțiva metri mai sus, am dat peste o bancă din lemn montată pe marginea potecii. A fost locul perfect pentru prima noastră oprire oficială. Totuși, conștienți de urcarea care ne aștepta, nu am zăbovit prea mult și ne-am repus rapid în mișcare.

În timp ce ne strângeam rucsacii, un alt grup de turiști ne-a ajuns din urmă. Veneau tocmai din București și erau însoțiți de un ghid local. Am schimbat câteva vorbe rapide și ne-am dat seama că, deși eram la mijlocul săptămânii, muntele reușește mereu să aducă oamenii împreună.

Pas după pas, luptând cu panta și cu greutatea din spate, am ieșit în sfârșit din strânsoarea pădurii și am pășit în măreția golului alpin. Această primă parte a traseului – trecerea de la umbra deasă a copacilor la spațiul deschis al crestelor – s-a dovedit a fi pe cât de solicitantă, pe atât de plăcută și pitorească. Peisajul s-a schimbat radical. Poteca a început să fie asezonată cu blocuri uriașe de stâncă, iar fiecare metru câștigat ne dăruia perspective complet noi asupra culmilor din jur. 

Privind în jur, pe potecile care convergeau spre aceeași destinație, am realizat cât de diferiți și totuși cât de asemănători suntem toți cei care alegem muntele. Zăreai grupuri zgomotoase, adevărate alaiuri de voie bună și culoare, care umpleau creasta de energie. În contrast puternic cu ei, zăreai și drumeți solitari, ursuzi în aparență, adânciți în propriile gânduri sau privind uneori nedumeriți spre stânci, căutând pe unde s-o apuce. Însă, dincolo de aceste măști, un lucru ne unea pe toți: o nerăbdare uriașă de a parcurge cu propriii pași minunatul spectacol adăpostit de Retezat. Iar noi nu făceam excepție.

Panta nu iartă pe nimeni, iar pe ultima sută de metri înainte de lac, diferențele au început să se vadă. Fiecare dintre noi are ritmul lui propriu; unii rezistă mai bine, alții mai greu, totul în funcție de pregătirea fizică și de greutatea din spate. Important nu a fost să ajungem primii, ci să urcăm constant, ascultându-ne corpul și bucurându-ne de drum. Până la urmă, muntele te învață să îți respecți limitele, iar satisfacția de a cuceri creasta este la fel de mare pentru toată lumea, indiferent de viteză.

Până la urmă, despre asta este vorba pe munte: să încetinim ritmul cotidian și să ne bucurăm de natură în starea ei cea mai pură. Să simți vântul, să atingi stânca caldă și să privești zările fără graba de la oraș. Cu această stare de spirit și cu ultima fărâmă de energie, am trecut de ultimele obstacole de piatră. 

Pe măsură ce urcam, perspectiva spre marea căldare glaciară începea să se deschidă, însă noi am decis să mai amânăm puțin întâlnirea cu destinația finală. Am părăsit traseul principal și am urmat o potecă nemarcată care se desprindea spre stânga. Aceasta ne-a condus direct către Lacul Lia, situat la 1910 metri altitudine.

Peisajul era de o sălbăticie spectaculoasă, iar această deviere neplanificată a fost testul perfect pentru spiritul nostru de aventură. Când ești pe munte, curiozitatea te împinge mereu să mergi mai departe și să explorezi fiecare colț ascuns. Rucsacul de 50 de litri se simțea excelent în spate, iar pofta pură de ducă ne dădea un avânt grozav pe această potecă nemarcată.

În jurul nostru, Munții Retezat își arătau adevărata măreție prin pantele abrupte acoperite de jnepeniș și uriașele limbi de grohotiș care se prăvăleau dramatic de pe creste. Te uitai în sus spre pereții masivi de granit și realizai că, deși oboseala te strivea, frumusețea brută a acestor locuri era exact motivul pentru care fugiseși din oraș.

Cu fiecare pas făcut dincolo de Lacul Lia, simțeam cum lăsăm complet în urmă lumea cunoscută. Nu mai eram doar niște orășeni plecați la plimbare; eram, în sfârșit, în inima munților. Înconjurați de uriașii de granit ai Retezatului, am strâns din dinți, am reajustat curelele rucsacilor și am început ultimul asalt către locul unde aveam să ne punem tabăra.

La un moment dat, am făcut o scurtă oprire pentru o privire în spate. Valea adâncă prin care urcasem se întindea acum departe sub noi, flancată de versanți imenși și jnepeniș, în timp ce platoul din jur era presărat cu blocuri mari de granit. În depărtare, zările se deschideau în straturi succesive de creste albăstrui, sub un cer cu nori care proiectau umbre dinamice peste munți. Această panoramă superbă nu m-a lăsat deloc obosit; dimpotrivă, mi-a dat o descărcare pură de energie. Cu o astfel de priveliște în spate, eram gata să las în urmă ultimele stânci și să văd ce ne rezervă destinația finală.

Din loc în loc, poteca este punctată de stâlpi cu indicatoare rutiere montane, adevărate busole într-o mare de granit. Am oprit câteva secunde în fața unuia dintre ele ca să studiem opțiunile: săgețile albe trimiteau spre Pietrele, Buta sau Culmea Slăveiului, amintindu-ne câte trasee spectaculoase ascunde acest masiv. Însă privirea mi-a fost furată instantaneu de marginea din dreapta a peisajului. Chiar acolo, dincolo de jnepeniș, începea să sclipească o fâșie albastră din luciul apei. Gata cu hărțile, destinația era la doar câțiva pași!

Între fotografii, glume, povești și bucuria pură a peisajului, timpul a zburat neașteptat de repede, așa că aproape nici nu ne-am dat seama când am ajuns sus. Muntele s-a deschis brusc în fața noastră într-un amfiteatru de piatră absolut impresionant. Aveam în față o perspectivă superbă spre Vârful Bucura (2433 m), flancat de Curmătura Bucurei și creasta zimțată a Custurii Bucurei. Am lăsat în urmă stâlpul indicator și am început să coborâm ușor spre zona de camping. Câțiva pași mai jos, am pus oficial piciorul pe malul Lacului Bucura, cel mai mare lac glaciar din România.

Ne aflăm, așadar, pe malul măreț al Lacului Bucura, la 2040 de metri altitudine, unde prioritatea numărul unu a devenit găsirea locului ideal pentru cort. Într-o căldare glaciară atât de deschisă, vremea se poate schimba într-o clipă, așa că am început să inspectăm terenul cu atenție. 

Planul nostru era clar: să găsim o poziție bună în interiorul uneia dintre cazematele din piatră deja ridicate de alți drumeți pe malul apei. Aceste ziduri improvizate sunt adevărate fortărețe pe timp de noapte, fiind esențiale ca să ne ferim de vânturile tăioase care încep de regulă să măture lacul imediat ce apune soarele.

Chiar deasupra zonei de campare, veghează silueta inconfundabilă a Refugiului Salvamont Bucura. Construit să reziste celor mai aspre ierni, refugiul este un punct de reper esențial pentru oricine ajunge aici. Știam că, în caz de vreme rea sau vreo urgență majoră, băieții de la Salvamont sunt la doar câteva zeci de metri distanță, gata să sară în ajutor. Cu acest gând confortabil în minte și cu refugiul pe fundal, am ales cazemata potrivită și ne-am apucat serios de treabă.

Privit de aproape, refugiul își arată adevărata structură solidă, perfect integrată în peisajul aspru de granit. Câțiva drumeți se mișcau deja în jurul lui, confirmând că locul este inima vie a întregii căldări glaciare. 

Retezatul este ca o pânză de păianjen când vine vorba de poteci, iar din acest punct se despart și alte trasee spectaculoase. Săgețile indicatoare îți amintesc că ești într-un nod central al masivului, de unde poți alege să urci spre crestele înalte sau să cobori spre alte văi glaciare adânci. Pe culmea din stânga se pot zări chiar și câțiva drumeți siluete pe fundalul cerului, semn că fiecare potecă își are exploratorii ei. Pentru noi, însă, busola rămânea fixată pe tabăra noastră de la Bucura, locul care începea să devină „acasă”

Ne-am retras privirea și de la refugiu, și de la Săgețile indicatoare și am început să întindem componentele cortului pe iarba din interiorul cazematei noastre.

Într-o excursie obișnuită de o zi nu are absolut niciun sens să cari după tine un cort greu. Întreaga ta strategie se schimbă însă atunci când vrei să storci tot ce e mai bun dintr-un loc magic. Noi nu doar că l-am luat, dar am adus cu noi și o întreagă artilerie de obiecte și ustensile pentru gătit. Acest efort suplimentar ne-a oferit cel mai mare lux pe munte: independența. Ne-am asigurat o ședere prelungită cu multe ore pe malul Lacului Bucura, transformând o simplă vizită fulger într-o tabără veritabilă, unde timpul nu se mai măsura în minute, ci în amintiri.

Am ajuns, în sfârșit, în punctul maxim al zilei! În fața noastră s-a oprit o tăbliță galbenă, bătută de vânturi, care oficializa victoria noastră în cifre brute: Lacul Bucura, Altitudine 2040 m, Suprafață 8,9 ha. Dincolo de ea, dincolo de avertismentul clar cu „Scăldatul interzis”, se întindea uriașa oglindă de apă glaciară, înconjurată de mii de blocuri de granit. Câțiva drumeți se relaxau deja pe mal, sărind de pe o stâncă pe alta, iar noi ne-am așezat rucsacii pe iarbă cu un sentiment profund de împlinire. Reușisem. Eram exact acolo unde ne doreau inimile încă de miercuri.

Poteca principală ne-a condus direct pe sub geamurile refugiului Salvamont, a cărui cruce roșie pictată pe acoperiș se vedea clar pe fundalul crestelor cenușii. În jurul nostru, pe platoul alpin, începuseră deja să apară câteva corturi – mici pete de galben și verde împrăștiate printre stânci. Căldarea se transforma încet, dar sigur, într-o comunitate temporară a iubitorilor de munte. 

Ridicând privirea din tabără, ești pur și simplu copleșit de amfiteatrul de stâncă ce te înconjoară. Chiar în fața noastră se înălța maiestuoasă Curmătura Bucurei, șaua adâncă decupată par parcă de un cuțit uriaș în creasta muntelui. Versanții abrupți, tapetați cu jnepeniș pitic și limbi lungi de grohotiș cenușiu, urcau vertiginos spre cerul albastru. Să stai la baza acestor giganți de granit îți dă o perspectivă unică asupra forței naturii.

Înainte de a ne pune pe gătit, aveam de rezolvat o misiune logistică esențială: alimentarea cu apă. Am pornit spre izvor, ghidați de un indicator alb pe care scria salvatorul mesaj „Apă potabilă” în mai multe limbi. Drumul scurt spre sursa de apă a fost o plăcere deplină, oferindu-ne ocazia să admirăm în toată splendoarea sa uriașul din fața noastră: Vârful Peleaga, flancat de siluetele ascuțite și dramatice ale Colților Pelegii. Săgeata cu marcajul cruce roșie ne arăta clar că de acolo începe asaltul spre cel mai înalt punct din Retezat, un traseu estimat la o oră și jumătate sau două. 

Izvorul s-a dovedit a fi o mică oază ascunsă printre bolovani și vegetație de munte. Apa curgea generos printr-un furtun negru, captat și fixat ingenios cu pietre mari de granit, curățând stâncile de dedesubt. Când pui mâna sub acel șuvoi, simți instantaneu ce înseamnă muntele: apa este atât de rece încât îți îngheață degetele în câteva secunde, dar este de o puritate incredibilă. Ne-am umplut bidoanele până la refuz, bucuroși că avem cea mai bună resursă posibilă pentru hidratare și, bineînțeles, ingredientul principal pentru masa noastră la înălțime. 

Cu bidoanele pline de apă gheață, ne-am întors la corturi și am pus în sfârșit primusul în funcțiune. Nimic nu se compară cu momentul în care efortul zilei se transformă într-o masă caldă savurată la peste 2000 de metri, în timp ce aerul începe să se lase peste căldarea glaciară. Supa aceea a avut cel mai bun gust din lume. Odată strânse ustensilele de gătit, ne-am retras în cort pentru un somn binemeritat – că doar era destul loc sub cerul liber al Retezatului.

În timp ce lucrurile se așezau în tabără, eu am ales doar să mă relaxez și să privesc cerul. Pe munte, însă, liniștea vine mereu la pachet cu o conștientizare ascuțită a realității. Aici, timpul se scurge de multe ori în defavoarea ta. Orele de lumină au o durată limitată, temperatura se schimbă rapid, la fel cum butelia pentru arzător și orice alt tip de resurse din rucsac sunt numărate. 

Chiar și atunci când mă relaxez, o parte din mine rămâne activă, fiind într-o continuă căutare a unghiului perfect lângă care să mă fotografiez. Retezatul este un paradis pentru lentila aparatului foto, iar imaginile pe care le-am surprins sunt dovada vie că din fundal nu lipsesc niciodată peisajele și obiectivele extraordinare. Indiferent unde te întorci, stâncile masive, reflexia apei sau crestele din depărtare compun instantaneu un cadru de revistă.

Dacă această poveste v-a trezit pofta de ducă, vă invit să pornim, iată, la drum – dacă nu fizic, atunci cel puțin cu gândul către multele vârfuri care își așteaptă exploratorii. Retezatul ne-a arătat încă o dată că muntele nu este doar despre efort, ci despre libertate, oameni faini și peisaje care îți schimbă perspectiva asupra lumii. În fine, vă doresc tuturor mult curaj și ambiție să vă depășiți limitele și să ajungeți până în vârful celui mai înalt munte pe care vi l-ați propus! Ne vedem pe poteci!

În plan secund, dominând autoritar întregul peisaj dincolo de potcoava de granit a căldării, se vede mărețul Vârful Peleaga, cel mai înalt din Retezat. Privindu-i creasta zimțată cum spintecă cerul, simți cum muntele îți lansează o nouă provocare directă. Rămâi acolo, nemișcat, și realizezi că o parte din tine a rămas deja agățată de acele stânci; visez deja cu ochii deschiși la parcurgerea acelei creste spectaculoase în viitorul apropiat. Chiar dacă din acest unghi nu îl poți zări direct în cadru, gândul îți fuge involuntar dincolo de aceste creste, spre mărețul Vârful Peleaga, cel mai înalt din Retezat

Privit în ansamblu, spectacolul crestelor care încing Lacul Bucura îți taie pur și simplu răsuflarea. Întreaga coroană de piatră se oglindește în apele lacului, oferindu-ne o panoramă completă asupra masivului. Dacă privești cu atenție, poți identifica fiecare detaliu al crestelor: mai spre stânga se profilează Custura Bucurei, urmată de șaua dintre Custura Bucurei și Bucura Doi. Linia continuă spre Curmătura Bucurei și, mai departe, se vede semeț Bucura Unu, cu peste 2400 de metri înălțime. La stânga de Bucura Unu se află Vârful Rudele, care se continuă domol spre sud cu Vârful Slăveiu. Toată această armată de giganți te face să te simți incredibil de mic, dar și extrem de norocos că te afli chiar acolo, în mijlocul lor. 

Înainte de a ne retrage definitiv la corturi, mai aruncăm o privire spre Refugiul Salvamont Bucura, care pare acum o mică santinelă de lemn sub imensitatea pereților de piatră. Chiar deasupra lui, în plan secund, lumina soarelui pica perfect pe Curmătura Bucurei, acea șa adâncă ce deschide calea spre alte văi. Din acel punct, creasta o ia vertiginos în sus spre stâncile masive ale Vârfului Peleaga, cel mai înalt din Retezat. Privind acel urcuș direct, care de aici se vedea în toată splendoarea lui, simți cum muntele îți lansează o nouă provocare. 

Au fost ultimele clipe cu soare. Parcă s-a supărat cerul dintr-odată! Norii grei au început să coboare rapid, jucându-se când pe vârfurile din creasta principală, când pe muchiile nordice, înghițind treptat vârfurile Bucura și Peleaga într-o masă cenușie. Din fericire, Retezatul a ținut cu noi până la capăt și am scăpat fără niciun strop de ploaie. Totuși, privind spectacolul norilor de deasupra lacului, ne-am dat seama că ar fi momentul să o luăm din loc înainte ca vremea să se strice de tot. Ne-am început retragerea spre mașină exact pe unde am și venit, fiind calea cea mai scurtă și rapidă. Lăsăm în urmă măreția Lacului Bucura și punem punct drumeției ceva mai jos.

Pe drumul de întoarcere, însă, realitatea fizică a muntelui și-a spus cuvântul: am simțit pur și simplu că poteca nu se mai termină la coborâre. Câteodată, picioarele îți fac felul, aparent fără nicio justificare. Disconfortul intens și senzațiile dureroase au de obicei legătură directă cu încălțările incomode, iar de la crampe musculare până la picioare umflate, niciun excursionist nu este pe deplin scutit.

Amurgul se apropia rapid, transformând crestele în siluete întunecate, iar noi ne-am început retragerea spre mașină exact pe unde am și venit, fiind calea cea mai scurtă și sigură. Am lăsat în urmă măreția Lacului Bucura și am pus punct drumeției ceva mai jos, în parcare. Deși drumul era același, oboseala acumulată și nerăbdarea de a ajunge la destinație ne-au făcut să simțim că poteca pur și simplu nu se mai termină la coborâre. Fiecare pas prin pădure părea dublu față de dimineață, dar odată ajunși la mașină, satisfacția a șters orice urmă de efort. Timișoara ne aștepta înapoi, însă o parte din sufletul nostru de orășeni a rămas acolo sus, pe malul apei.

În concluzie, am făcut o tură dus-întors până la Lacul Bucura, de o zi, atât cât să mai schimbăm aerul. N-a fost o tură nici lungă, nici scurtă, nici rapidă, nici lentă; în plus, mi-a arătat trasee noi din grohotiș și fețe ale acestuia încă neștiute. Toate acestea într-o așa zi superbă. Deci… exact ce aveam nevoie. Privit în ansamblu, spectacolul crestelor care încing Lacul Bucura îți taie pur și simplu răsuflarea. Întreaga coroană de piatră se oglindește în apele lacului, oferindu-ne o panoramă completă: mai spre stânga se profilează Custura Bucurei, șaua dintre Custura Bucurei și Bucura Doi, Curmătura Bucurei și mai departe se vede Bucura Unu cu peste 2400 m înălțime. La stânga de Bucura Unu se află Vârful Rudele care se continuă spre sud cu Vârful Slăveiu. Cu mulțumirea unei excursii reușite și speranța unei noi reveniri, ne urcăm în mașină și ne îndreptăm înapoi către Timișoara. Ca un ultim sfat practic: recomandat este să încerci acest traseu în timpul săptămânii și să eviți weekendurile, pentru că, așa cu bănuiești deja, sâmbăta și duminica este destul de aglomerat.