Arjana și Zascolul (geantul) Arjanei

Am călcat pe multe poteci de munte, una mai frumoasă decât alta. Sunt locuri în România care nu mai au nevoie de nicio prezentare, le recunoaștem din imagini și tresărim imediat ce le auzim numele. Un astfel de loc este în muntii Cernei, cu ale sale vârfuri, Ajana și Zascolul Arjanei, pe care zac ruinate lespezi de piatră. Pe-aici am ajuns înaintea stării de urgență și ne-am zis că neapărat trebuie să revenim de îndată ce va înverzi totul. Nu cred să fie român care să nu fi auzit vreodată de Muții Cernei. De aceea, nu voi revela un loc necunoscut, magic, ci e destinat reamintirii. Da, și după atâta perioadă de inactivitate, intră foarte bine o astfel de ieșire în natură. Am ajuns imediat după trecerea din starea de urgență în starea de alertă. Planul de acasă, acela de a urca din Bogâltin pe o potecă nemarcată spre vârful Arjana, este acelși cu cel pe care am urcat și în iarnă (aici). Am plecat la drum cu 4 mașini, la 6:30 din Timișoara. Chiar și în această perioadă, sunt reguli pe care trebuie să le respectăm. În ciuda faptului că nu putem călători în aceleași condiții precum cele dinaintea începerii pandemiei, avem posibilitatea de a ne mișca fără a cară după noi declarații (cel puțin nu interiorul localității în care locuim) însă în alte localități suntem nevoiți să avem la noi o declarație specifică. S-a întâmplat în acest weekend de mai, cu vreme absolut extraordinară, dar care strânge şi multă epuizare ce se simte din plin, alături de alți 12 iubitori de munte, pe durata unei zile întregi. Nu zice nimeni că ar fi treabă ușoară, urcatul pe munte. Trecând printr-o experiență precum urcarea pe munte vei accepta că sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți controla (vremea, traseul, animalele care pot apărea, felul în care se comportă ceilalți din grup etc.), dar ce poți controla este atitudinea ta în raport cu ceea ce ți se întâmplă.

Parcăm lângă biserică. Aici ne echipăm repede şi la ora 9 începem urcuşul cu poteca largă devenită apoi abruptă prin valea Bejanie, pe marginea pârâului .

Mi-am luat și rucsacul și bețe de trecking și am plecat  pe un traseu de 16-17 km, soare, praf, pietre și o diferență de nivel de peste 1000m. Urcăm lejer pe un drum nemarcat spre vârful Arjana, este același cu cel pe care am urcat și în iarnă cu Mely

Ca şi până acum, poteca este de fapt un drum lat astfel încât să încapă tot, turişti, porteri, animale de povară.

Fără să îmi propun neapărat, atunci când urc pe munte mă simt ca atunci când dau un test.

Ador munții! Nu știu exact de ce, dar s-ar putea să aibă legătură cu faptul că acolo unde am crescut eu, munții lipsesc cu desăvârșire. 

La un moment dat trecem de un sălaș și ne continuăm aventura în sus

De aici traseul devine si puțin mai abrupt. Lăsăm în urmă Bogaltinul și facem trecerea de la poteca largă la una greu vizibilă  prin firul principal al văii.

Marcaj nu este, așa că am urmărit firul apei și poteca cat de cat vizibilă. În pădure, vegetația este deasă și peisajul unul destul de sălbatic. Grija mare - imediat după intrarea în pădure, trebuie traversat firul apei.

Dacă inițial pregătirea și ideea urcării sunt sub semnul entuziasmului, urcarea efectivă și coborârea aferentă sunt însoțite de tot felul de teste și aha-uri.

Ne oprim pentru un scurt popas în apropierea unui aven. 

Reluăm urcuşul, de data aceasta mai greoi datorită terenului si a urcușului tot mai accentuat. Depăşim obstacolele văii și ieșim în golul alpin spre primul punct cu belvedere.

Tentați de vremea superbă ce îndeamnă la multă lene, ne-am oprit într-un loc unde am putut admira Culmea Canicei de la un cap la altul. Avem totuşi treabă, aşa că îi dăm în sus. 

Noi şi mulţi alţii ca noi ne târâm încet la deal, iar efortul în oxigen simţitor redus sunt răsplătite cu panoramele din jur. Vârful era din ce în ce mai aproape, încet-încet distingeam detaliile, având însă grijă să nu ratăm nimic.

Eh, acum că suntem deja la înălţime începe şi partea mai grea. În mod normal ne-am opri aici, ca să facem câte o poză apoi pornim mai departe.

Avem ocazia să vedem cătunele de pe versantul opus. O frumoasă perspectivă a văii Poiana Lungă, şi traseele de căţărat aferente.

Gata, partea de care mă speriasem a trecut…Pe vârf, sentimente amestecate.

Punctul maxim al zilei, unde ne fotografiem şi poposim pentru a ne adapta mai bine, este Varful Arjana 1523 m alt.

Ne tragem puțin sufletul și încă o bluză să ne protejăm de vânt și pornim către vârful vecin

De altfel, și văd o parte mai spectaculoasă a acestui traseu, care coboară, apoi urcă pe vârful Zascolul Arjanei (1491 m). Un alt vârf pe care niciunu dintre noi n-a mai ajuns până acum.

Ciudat sau nu, parcurgerea crestei este extrem de uşoară, partea cea mai grea fiind accesul şi drumul până la creastă.

De cele mai multe ori, muntele nu este accesibil singur, ci în echipă. Cei mai frumoși munți nu sunt cuceriți individual.

O scoatem până la urmă la capăt şi ne oprim pentru fotografii pe al doilea vârf, Zascolul Arjanei. În faţa noastră se desfășoară vârful Biliana (1362 m). Imaginea este superbă, întrucât cuprinde Valea Cernei, care separă Muntii Cernei de cei ai Mehedintilor

Dacă urci dinspre Valea Cernei, Dobraia nu ai cum să îl ratezi Zascolul. În cazul nostru a trebuit sa ne abatem puțin pentru a ajunge până pe el, dar măcar avem satisfacția că am ajuns și pe el.  

Simt pentru prima dată o durere a degetelor din lateral de la ambele picioare, și minute bune nu mai reușeam să mă bucur de minunata călătorie, durerea degetelor începuse să devină insuportabilă. Cât de ușor te poți demotiva singur doar pentru un disconfort creeat de bocanci.

Prima parte a coborârii, cea prin gol alpin, este plăcută şi pitorească, cu perspective noi asupra culmilor. Dar din momentul în care intrăm în pădure urmează o coborâre abruptă, acoperită de un covor gros de frunze; e solicitantă şi pentru genunchi, şi pentru psihic.

Ajungem în şaua largă Prislop. Înainte de a merge mai departe ne oprim pentru odihnă, dar avem şi motive. Pregătim un foc şi luăm masa de prânz.

Ne relaxăm şi ne întindem la vorbe. Câteva bucățele de cârnați prăjiți, sau slănină ne-au potolit foamea aici în Șaua Prislop.

    

De data asta, parcă pădurea era mai verde ca niciodată.

Drumul e departe de a se fi terminat aici. De altfel, văd şi ultima parte a traseului nostru într-o prelungă traversare. Perspectiva se deschide către vârful vârful Cușmița 1454 m. În partea de sus deja ştiu că dă în șaua Ciumerna și vârful Iuții unde am dori să ajungem, apoi să coborâm la Bogâltin. 

Cu burţile pline, schimbăm direcţia de mers spre stânga pentru a intra în pădure. Ne-a fost prea lene sau poate prea epuizați să mai urcăm până sus la vârful Iuții și reluăm drumul spre Bogâltin. Traversăm zona numită Șaua Prislop, şi intrăm în pădure pe marcaj triunghi rosu.

Revenim deci la poteca noastră şi începem coborârea. Din Șaua Prislop până la mașini mai sunt vreo 7-8 km.

.

Avem ceva de mers. Coborîm prin pădure până la confluența cu Valea Cumerna, traversăm pârâul Ciumerna, apoi mai urcăm putin până la intersecția cu marcaj bulină roșie, poteca ce duce spre Șaua Ciumerna după care coborîm din nou. 

Soarele nu ne-a iertat nici o clipă, bătea aproape vertical.

E drept, ne oprim des pentru odihnă. Ne simţim momentan bine şi ne îngăduim o pauză (pentru că timpul ne permite) în care stăteam întinși pe iarbă și ne umflam plămânii cu aer curat.

Când ne reluăm drumul, o facem cu uşurinţă căci îi dăm la vale.

Avem în fața noastră o frumoasă perspectivă spre Vf. Sulița 1150 m. Coborâm într-o frumoasă șa de deasupra de Topla și ajungem la izvorul Fântâna Babii, izvor de unde se poate face provizii de apă.

Izvorul Fântâna Babii.

Aici facem un nou popas, să luăm apă, apoi pornim în jos

Lăsăm în urmă izvorul şi punem punct drumeţiei ceva mai jos.

Și așa am mărșăluit 9 ore care simțeam că nu se mai termină la coborăre. N-a fost o tură nici lungă, nici scurtă, nici rapidă, nici lentă; în plus, am reuși să ajungem și pe Zascol. S-a dovenit a fi un loc surprinzator de fain și ideal pentru o drumeție de o zi de dificultate redusă. Deci… exact ce aveam nevoie. Toate acestea în aşa zi superbă. Pas după pas, prin căldură, prin valea lungă mă uitam la tovarășii mei. Pașii au devenit anevoioși, ritmul a scăzut în intensitate. De-abia la sfârșit de tură și a doua zi acasă, aveam să îmi dau seama ce însemna această drumeție montană după două luni de pauză. Dacă până acum parcă n-am simţit aşa tare efectele altitudinii, de data asta când dau să urc treptele la bloc se revoltă fiecare muşchi al picioarelor, parcă ar fi din cârpă. Pe lângă faptul că am făcut bășică (de la bocanc) la degete mici de la ambele picioare, m-au durut toți mușchii încă vre-o trei zile de nu mă puteam mișca. Urcarea în sine nu a fost dificilă...

Încă îmbătat de adrenalina ascensiunii, mă gândeam care ar fi următorul pas în planul nostru de a urca următorul vârf! Începe să ne placă tot mai mult și drumețiile dar e perioada bicicletei iar următoarea mișcare ar trebui sa fie un traseu de bicicletă. Alegerea e oarecum evidentă.