Încă un pas

„Dacă ai o motivație și dacă vrei să faci călătoria, atunci o s-o duci la bun sfârșit, indiferent ce s-ar întâmpla.”

Plecăm la drum cu nerăbdare în cea mai așteptată aventură a sezonului! Este ultima noastră drumeție din acest sfârșit de an 2017, iar destinația este Preveciori — un sat ascuns în liniștea Munților Poiana Ruscă. Am ales să revenim în această zonă dragă unde, cu doar câteva săptămâni în urmă, exploram potecile pe biciclete ( întreaga poveste aici ). De data aceasta însă, scopul nostru este unul special: mergem la pas, cu „COLINDUL”, să-i urăm de bine lui nea Gheorghe, singurul suflet care mai ține viața trează în acest sat pustiu.

Punctul nostru de plecare este Cornișoru, un sat din apropierea comunei Băuțari, unde am ajuns împreună cu o întreagă caravană de mașini. Lăsăm în urmă zgomotul motoarelor și pornim cu bucurie în suflet și cu dorința de a cuceri la pas potecile din Poiana Ruscă.
Vă invit să mă însoțiți în amonte, de-a lungul pârâului Micota, într-o călătorie virtuală pe care o vom descoperi pas cu pas.

Iarna în Munții Poiana Ruscă. Pas cu pas prin zăpadă, pe potecile izolate ale masivului.

Iată rezumatul video al acestei drumeții: înaintarea la pas prin zăpadă și reperele principale ale traseului.

Plecăm în traseu de la marginea satului Cornișoru, pe o porțiune fără zăpadă. Grupul de 16 drumeți înaintează în amonte pe vale, urmând marcajul bandă roșie până la prima intersecție. De acolo, drumul principal cotește la stânga, însă noi continuăm tot înainte pe un alt drum forestier până la următoarea intersecție.

Scurt popas la intersecția drumurilor forestiere. Grupul se regrupează pentru a verifica orientarea pe traseu înainte de a continua înaintarea de-a lungul văii.

Iată-ne la răscrucea unde se unesc cele două văi. Un drum secundar se desprinde spre dreapta, traversând pârâul și trecând pe lângă un sălaș din lemn. Urmând această variantă, traseul ne scoate probabil mai rapid direct pe culme.

Până la urmă decidem să continuăm drept înainte, urmând firul principal al drumului forestier de-a lungul văii.

Traseul continuă în paralel cu pârâul, urmărind firul apei prin vale pe o porțiune unde drumul devine mai îngust și pietros.

Începem urcușul direct prin albia pârâului Micota, înaintând pe pietre mici, instabile și uneori alunecoase, până la următoarea despicare a văii. Traseul este accesibil pe vreme stabilă, însă în caz de ploi abundente zona trebuie evitată sau părăsită rapid pentru a nu fi surprinși de o viitură puternică.

Menținem un ritm de mers extrem de lejer. Timpul este de partea noastră și nu are sens să grăbim pasul pe o asemenea vreme favorabilă, profitând din plin de parcurgerea traseului.

Înaintăm în amonte, adâncindu-ne tot mai mult pe firul văii. Pereții de pământ și vegetație se strâng de o parte și de alta a pârâului, obligându-ne să ne alegem cu atenție fiecare pas pe pietrele din apă.

Valea se îngustează, iar înaintarea prin albia pârâului ne scoate în cale primele obstacole naturale. Depășim un sector cu arbori căzuți de-a curmezișul apei, care blochează parțial poteca improvizată și ne obligă la o atenție sporită.

Valea rămâne adâncă, flancată de versanți abrupți, iar grupul se întinde în lungul albiei secate, menținând direcția spre capătul de sus al văii.

Ajungem la o nouă răscruce, în punctul de unire a altor două văi. Facem o scurtă pauză de respirație pentru regrupare, având în vedere ritmurile diferite de mers. De aici, părăsim firul apei, cotim la dreapta și începem urcușul accentuat pe versant, estimând că am depășit cea mai tehnică porțiune a traseului.

Pauza de odihnă se termină repede și ne punem din nou în mișcare. Traseul urcă la început prin pădure, iar după aproximativ o jumătate de oră ieșim într-o poiană întinsă. Zona oferă o deschidere largă și belvedere spre Munții Retezat, fiind acoperită de multă vegetație uscată.

Înaintăm prin poiana largă, urmând o potecă acoperită de iarbă uscată și frunze. 

Pe măsură ce câștigăm altitudine, panta devine mai domoală, iar arborii de pe marginea traseului încep să fie acoperiți de un strat fin de chiciură.

Grupul continuă urcușul susținut pe panta deschisă până în punctul în care drumul părăsește definitiv liziera pădurii. Odată ajunși sus, schimbăm direcția de mers și începem să urmăm linia culmii către stânga.

Înaintăm pe linia culmii, profitând de condițiile ideale pentru mers. Traseul urmează un drum de car acoperit parțial de petice subțiri de zăpadă și iarbă înghețată. Experiența mersului pe această potecă de munte și aerul curat, specific altitudinilor de peste 1000 de metri, fac parcurgerea crestei foarte plăcută.

Continuăm marșul de-a lungul crestei, unde pădurea își schimbă complet aspectul. Intrăm într-un sector de arbori complet acoperiți de gheață și chiciură, cu crengile albe încremenite sub efectul gerului persistent din ultimele zile.

Peisajul observat de jos, cu arborii îmbrăcați în alb, își dezvăluie detaliile pe măsură ce ne apropiem. Acțiunea ceții din zilele precedente a depus pe crengi un strat fin de chiciură, care se desprinde la fiecare pală de vânt. Configurația tehnică și estetică a acestei rute confirmă alegerea variantei de urcare prin vale în detrimentul altor opțiuni, transformând acest sector de creastă într-un punct de reper pentru drumețiile viitoare în masiv.

Înaintăm în lungul liniei de creastă, pe o curbă de nivel largă ce șerpuiește printre porțiuni de ferigă uscată și pajiște montană. În stânga noastră se deschid văile adânci ale masivului, în timp ce peisajul rămâne dominat de contrastul puternic dintre vegetația arsă de brumă și lizierele înghețate.

Grupul se regrupează pe această platformă deschisă, oferind o perspectivă clară asupra reliefului înconjurător. De aici, privind înapoi peste umăr, se observă întreaga succesiune de culmi împădurite și văi adânci din care am urcat, conturând clar diferența de nivel acumulată până în acest punct.

Schimbăm direcția de mers și începem parcurgerea liniei principale de creastă. Întregul grup de 16 drumeți înaintează pe un platou larg, acoperit de iarbă arsă de brumă și petice subțiri de zăpadă, având în față perspectiva culmilor deschise spre care ne îndreptăm

Traseul ne scoate în cale o colibă veche din lemn, cu acoperiș din tablă, situată chiar pe marginea culmii. Lăsăm în urmă această construcție părăsită, în timp ce pe partea dreaptă a direcției noastre de mers se deschide o panoramă largă spre crestele îndepărtate ale Munților Retezat, acoperiți complet de zăpadă.

Perspectiva din dreptul colibei oferă o deschidere completă spre Munții Retezat. De pe această porțiune înaltă de culme, privirea trece peste văile adânci flancate de păduri înghețate și se oprește direct pe crestele alpine înzăpezite din depărtare.

Ajungem la un gard tradițional din lemn, semn că intrăm oficial în zona satului Preveciori. Ultimul drumeț din grup se asigură că închide poarta după trecerea noastră, iar noi continuăm înaintarea pe poteca mărginită de arbori înghețați.

În fața noastră se deschide vatra satului Preveciori, cu gospodării răsfirate pe pantele domoale ale munților. Spre deosebire de văile de jos, aici versanții sunt acoperiți de un strat subțire de zăpadă, iar drumul continuă să șeruiască printre coline către primele case.

Înaintăm pe drumul principal din Preveciori, urmând curba de nivel a versantului. Zăpada este prezentă într-un strat foarte subțire, menținându-se doar pe pantele cu expoziție nordică, unde razele soarelui nu ajung direct.

După un drum aventuros de aproape trei ceasuri, ajungem la Preveciori. Intrăm printre primele gospodării tradiționale ale satului, trecând pe lângă o șură veche din lemn cu acoperiș de țiglă, în timp ce poteca acoperită de zăpadă ne conduce direct spre destinație.

Grupul se oprește în dreptul unei gospodării vechi cu acoperiș din șindrilă deteriorată, unde timpul pare să aibă alte semnificații și se scurge lin. Acest loc funcționează ca un univers paralel aflat foarte aproape de noi, dar totuși undeva departe, la secole distanță de ritmul vieții noastre de zi cu zi.

Ajungem în curtea unei case din cărămidă cu acoperiș de tablă ruginită, dotată cu o masă lungă și bănci din lemn. În acest colț izolat din Preveciori, poștașul „nu bate de două ori la ușă” din simplul motiv că... nu bate niciodată.

Reîntâlnirea cu nea Gheorghe aduce o bucurie mare în acea strângere sinceră de mână, mai ales că ultima vizită la dumnealui avusese loc recent, în noiembrie, în cadrul drumeției pe biciclete.

Privind din curtea lui nea Gheorghe, perspectiva se deschide larg peste împrejurimile satului. Copacii din vale sunt complet albi, acoperiți de o chiciură deasă care contrastează puternic cu cerul senin, în timp ce umbrele noastre lungi se proiectează pe peticele de zăpadă din prim-plan.

Intrăm în casa lui nea Gheorghe și ne așezăm în jurul mesei pentru momentul colindului. Gazda ne primește în interiorul călduros, specific unei locuințe simple de munte, punându-ne la dispoziție mămăligă caldă, brânză și băutură tradițională pentru a ne reface forțele după cele trei ore de urcare.

Nea Gheorghe pregătește și șeuează calul pentru a ne conduce o bucată de drum la plecare. Având unele probleme la un picior care îl împiedică să meargă pe jos pe distanțe mai lungi, calul reprezintă singurul său mijloc de deplasare prin împrejurimile locului.

Ne regrupăm în curte și ne pregătim pentru plecare. Câinele alb al grupului, așteaptă și el semnalul de pornire, în timp ce ne luăm rămas-bun de la gospodăria lui nea Gheorghe.

Pornim pe drumul de întoarcere și urcăm panta ușor noroioasă de la marginea gospodăriei. Trecem pe lângă gardurile tradiționale din lemn și căpițele de fân, aruncând o ultimă privire spre curtea pe care tocmai am lăsat-o în urmă.

Nea Gheorghe încalecă și se pregătește de drum, ținând toiagul în mână. Cu calul echipat de plecare în fața vechiului grajd din lemn, gazda noastră este gata să pornească alături de grup pentru a ne conduce pe prima porțiune a drumului de întoarcere.

Pornim compact pe culmea din spatele casei, înfruntând panta înghețată. Înaintăm direct spre lumina puternică a soarelui care bate din față, lăsând pe partea dreaptă anexele gospodărești și vechile căpițe de fân ale așezării.

Ajungem pe culmea deschisă unde ne luăm rămas-bun de la nea Gheorghe. Ne grupăm cu toții pentru o ultimă fotografie colectivă, alături de gazda noastră călare și de câinele cu hăinuță roșie. Ne desprindem cu greu de acest loc, conștienți că am avut parte de momente unice pe care nu le vom uita prea curând.

Pornim la drum pe linia de creastă, lăsând în urmă poarta de lemn a proprietății. Nea Gheorghe ne însoțește călare în primele etape ale coborârii, deschizând calea grupului printr-un tunel de arbori înghețați, direct spre culmile luminate puternic de soarele amiezii.

Pentru drumul de întoarcere alegem o rută diferită și nu ne mai întoarcem prin același loc. Începem coborârea spre mașini urmând drumul principal marcat cu bandă roșie, exact același traseu pe care l-am parcurs pe biciclete în urmă cu câteva săptămâni.

Menținem direcția de coborâre de-a lungul culmii, de unde se deschide din nou panorama spre Munții Retezat. 

Acest peisaj, care firește nu își schimbă locul, te poate întâmpina cu totul altfel în decurs de doar câteva săptămâni, oferind o perspectivă complet diferită față de tura precedentă.

Coborâm panta deschisă urmând dârele de pământ și iarbă uscată ale drumului de car. În spatele nostru rămâne liziera pădurii cu arborii complet albiți de chiciură, în timp ce coborârea ne conduce constant spre zonele mai joase ale traseului.

Drumul marcat ne conduce înapoi printre gospodăriile și casele de la marginea localității. Înaintăm pe drumul de pământ bătătorit, trecând pe lângă stivele de lemne și curțile localnicilor, în timp ce restul grupului se adună în față pentru finalul traseului.

Grupul continuă coborârea în șir indian de-a lungul unei creste înguste și domoale, flancată de pomi tineri acoperiți de chiciură. Poteca de iarbă uscată ne conduce spre o nouă porțiune împădurită, menținând direcția generală de retragere din masiv.

Urmăm fidel drumul forestier marcat cu bandă roșie, vizibil pe trunchiul unui copac din prim-plan. Traseul șerpuiește pe curbă de nivel prin pădurea rară, ghidându-ne spre ultimele porțiuni ale coborârii în lumina puternică a după-amiezii.

Prindem apusul undeva la revenirea în pădure. Drumul de car coboară constant de-a lungul văii, aducându-ne în paralel cu firul apei, în timp ce lumina zilei începe să scadă printre fagi.

Intrăm pe ultima porțiune a traseului în timp ce întunericul se lasă rapid peste vale. Ajungem să orbecăim prin pădure abia pe ultimul kilometru, fiind nevoiți să aprindem frontalele pentru a ne ghida pe drumul forestier.
La mașini urmează despărțirea printr-o strângere de mână, cu promisiunea că ne vom revedea în curând la următoarea tură, fie ea pe munte, fie oriunde altundeva. Pornim apoi direct spre casă, fără alte opriri. Un sfârșit de an cum nu se putea mai bun.

Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Prin Munții Poiana Ruscă

Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

„Povestea unui nou început”

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Poiana Mărului - O noapte la cort

Sasca Tour: Toamnă pe Două Roți în Cheile Nerei