Inca un pas

"Dacă ai o motivație și dacă vrei să faci călătoria, atunci o s-o duci la bun sfârșit, indiferent ce s-ar întâmpla".

Nerăbdători plecăm în aventură, ce-a mai așteptată dintre toate! Este ultima drumeție pentru acest sfârșit de an 2017, pe care o facem la Preveciori (un sat în Mumții Poiana Ruscă). Am ales aceeaşi zonă în care am mai fost și în urmă cu câteva săptămâni, atunci însă a fost o tură cu bicicletele, iar acum ne-am dus cu "COLINDUL" la nea Gheorghe, singurul locuitor din acest sat. Cornișoru (un sat în apropierea comunei Băuțari) este puntul de plecare pe traseu, iar până acolo ne-am deplasat cu mai multe masini! Am plecat cu bucurie, în provocarea parcurgerii la pas a munţilor Poiana Ruscă.

În amonte pe pârâul Micota, vă invit cu mine într-o călătorie virtuală. 

FILMUL

Sfârşitul de an după cum se vede, e în continuare fără zăpadă. Lăsăm mșinile la marginea satului Cornișoru și plecăm în traseu 16 drumeţi în amonte pe vale, marcaj banda roșie până la prima intersecție de drum. Drumul coteşte la stânga, iar noi continuăm tot înainte pe un alt forestier până la o altă intersecție. 

Iată-ne la o răscruce, unde se unesc două văi. Acum... încotro? Aici se face un drum la dreapta prin pârâu și pe lângă un sălaș, pe care dacă îl urmăm, ne scoate probabil mai repede pe culme.

Până la urmă continuăm drept înainte.

Înepem urcuşul prin albia pârâului Micota, pe pietre mici și instabile, alte ori alunecoase (dar nu avem o problemă cu asta), până unde se desparte valea. Când vremea este stabilă, este o mare bucurie să te plimbi prin acest loc, dar dacă plouă abundent e bine să eviți sau să te retragi, cât mai curând, pentru a evita o viitura puternică.

Ritmul e extrem de lejer. Nu avea sens să alergi pe o aşa vreme frumoasă că timp, doar avem suficient.

Urcăm până la punctul unde drumul iese din albia pârâului, face o curbă strânsă la dreapta şi după o scurtă pantă accentuată iese din pădure.

Avem parte de tot felul de obstacole.

Iată-ne la o răscruce, unde alte două văi se unesc. Luăm o scurtă pauză de respiraţie... ritmuri diferite, apoi facem dreapta şi urcăm accentuat, presupunând că am scăpat de partea cea mai grea. 

Cu odihnitul am terminat relativ repede, aşa că ne-am pus în mişcare . La îceput se urcă prin pădure, iar după circa o jumătate de oră se iese într-o poiană maaare cu belvedere spre mutii Retezat şi multă vegetatie uscată.

Urcăm până la punctul unde drumul iese din din pădure, apoi ţinem culmea către stânga .

Vremea este extrem de frumosă, excelentă pentru mers. Nimic nu se compara cu senzaţia care ti-o conferă mersul pe o cărare de munte şi cu mirosul aerului  de la 1000 m, ori mai sus.

Pădurile își schimbă aspectul, poți avea parte uneori de păduri de gheață, copaci cu crengile complet albe – încremenite uneori pentru câteva zile în această ipostază, datorită gerului.

Magicul care se vedea de jos, cu copacii îmbrăcaţi în alb, devine și mai magic odată ce ai ajuns lângă ei. Ceața și-a făcut datoria îmbrăcând crengile copacilor cu chiciura firavă ce cade susurând la orice atingere sau bătaie de vânt. Locul ăsta e atât de frumos încât mă bucur enorm că am plănuit să urcăm pe aici şi nu prin altă parte. Cu şiguranţă mai îmi doresc să vin.

Deschidere spre muţii Retezat.

Ultimul întotdeauna îchide poarta.

Zărim satul Preveciori.

Zăpada pare să fie foarte puţină, doar în partea spre nord unde nu prea ajunge soarele.

După un drum aventuros de aproape trei ceasuri, ajungem la Preveciori. 

Timpul pe care-l știm noi, aici are alte semnificații, se securge lin, lin, e ca un univers paralel aflat foarte aproape de noi, dar... totuși undeva departe, la secole distanță de al nostru.

Aici poștasul "nu bate de două ori la ușă" din simplul motiv că... nu bate niciodată.

A fost o bucurie mare în acea strângere de mână și mai ales să ne reîntâlnim din nou. Am mai fost și în noiembrie la dumnealui, însă atunci a fost o drumeție pe bicicleta.

Ne desprindem cu greu stiind că am avut parte de momente unice.

Înapoi nu ne mai întoarcem prin acelaşi loc, coborâm la maşini pe drumul marcat cu banda roşie, cel pe care l-am urcat cu bicicletele în urmă cu câteva săptămâni.

Munții Retezat, un peisaj (care, fireste, nu isi schimbă... locul), te poate întâmpina cu totul altul în decurs de câteva săptămâni.

Prindem apusul undeva la revenirea în pădure.

Ajungem să orbecăim prin pădure abia pe ultimul kilometru nevoiți să aprindem frontala.
A urmat  despărţirea printr-o strângere de mînă cu promisiune că ne vom revedea în curând la următoarea tură, fie ea pe munte, fie ea oriude, apoi direcţia casă fără alte opriri. Un sfârşit de an cum nu se putea mai bun.