P' aici, p' acolo, p' undeva - cu copii prin Lunca Timișului

Cum ne petrecem sâmbăta?

Uneori, când muntele pare prea departe (deși dorul de el rămâne mereu acolo), aventura se mută chiar lângă casă. Așa că, împreună cu Roxana și Cristi, am dat startul unei ture cu o singură regulă: fără reguli! O expediție "p'aici, p'acolo, p'undeva...". A fost genul acela de ieșire relaxată, pe care o aveam în minte încă de la începutul săptămânii, în care ne bucurăm de natură și învățăm unii de la alții. În plus, am bifat un mare avantaj: leneveala de dimineață! Ne-am permis să dormim pe săturate și am pornit la drum abia în jurul orei 11:00 – o strategie excelentă ca să scăpăm de frigul de dimineață și să prindem exact razele calde ale soarelui.

Gata cu vorba, am încălecat pe biciclete și am lăsat asfaltul orașului în urmă! Când ai un traseu fără reguli, fiecare dâmb de pământ și fiecare potecă devin o invitație la joacă. Nu contează neapărat cât de repede ajungem, ci bucuria de a pedala împreună, p’aici, p’acolo, pe unde ne poartă roțile.

Ne-am oprit pentru câteva clipe să ne tragem sufletul și să admirăm priveliștea. Bega era astăzi incredibil de liniștită, curgând domol printre malurile pline de stuf și verdeață, parcă în ton cu ritmul nostru relaxat de sâmbătă. E genul acela de moment simplu în care simți că weekendul a început cu adevărat, chiar înainte să intri în inima naturii.

Am lăsat în urmă apele liniștite ale Begăi, am traversat podul și am pus roțile în mișcare către Moșnița Veche.

Drumul ne-a întâmpinat cu un covor de frunze ruginii și o liniște deplină, fără urmă de aglomerație. Cristi  și Roxana țineau ritmul constant pe aleea străjuită de copaci înalți, semn că energia de sâmbătă dimineața și-a intrat pe deplin în drepturi.

Chiar dacă orele cu lumină sunt tot mai puține, iar stratul de brumă pare tot mai gros dimineața, la amiază soarele ne-a răsfățat din plin. A fost încă o dovadă că am luat cea mai bună decizie când am amânat plecarea pentru ora 11:00 – am prins exact fereastra perfectă de temperatură și lumină pentru pedalat.

Profitând din plin de lumina blândă a amiezii, am lăsat definitiv asfaltul în urmă și am cotit pe un drum de pământ și forestier, care avea să ne fie partener pentru cea mai mare parte a traseului.

De aici începe partea noastră preferată a turei: fără mașini, doar iarbă bătătorită, pământ moale sub roți și orizontul larg în față. Chiar dacă bruma dimineții a lăsat locul unei atmosfere liniștite de toamnă târzie, poteca aceasta verde ne-a dat imediat acel sentiment autentic de libertate și aventură în natură.

...dar cum orice tură „p'aici, p'acolo, p'undeva...” vine la pachet cu surprize, poteca noastră s-a oprit brusc într-un canal de irigații plin de stufăriș, fără nicio posibilitate de a-l traversa.  Ne-am oprit din pedalat și am cercetat terenul, dar stuful des ne-a arătat clar că pe acolo nu se poate trece. 

...și exact când credeam că va trebui să facem cale întoarsă, am dat peste o trecere secretă: câteva urme lăsate de animale printre tufișuri și stuf, care ne-au permis să traversăm canalul. 

Ce-i drept, această „potecă sălbatică” ne-a scos pe partea cealaltă, dar nu chiar în direcția în care ne doream noi să mergem. Ne-am strecurat cu bicicletele printre tufișuri, ciulini înalți și stuf uscat, urmând această cărare improvizată a naturii.

E genul acela de moment care transformă o simplă ieșire într-o adevărată expediție: poate că am deviat puțin de la planul inițial, dar satisfacția de a găsi o trecere acolo unde părea imposibil face tot farmecul.

...și după ce ne-am strecurat cu bine prin hățișuri, am ieșit în sfârșit din nou la un drum adevărat! Ce-i drept, era un drum de pământ plin de urme adânci de roți și puțin noroi pe margini, numai bun cât să ne testeze echilibrul și îndemânarea pe biciclete. Casele care se zăreau în depărtare ne-au confirmat că ne-am recăpătat orientarea, așa că am lăsat în urmă ocolul prin stufăriș și am prins iar ritm, gata să vedem încotro ne poartă mai departe aventura.

...iar odată ieșiți la drum bun, plutonul a prins din nou viteză! Pe porțiunea aceasta dreaptă și pietruită, pedalatul a devenit o adevărată plăcere după micul nostru ocol prin sălbăticie. 

Cu câmpul întins în față și iarba încă surprinzător de verde pentru sfârșit de toamnă, tura și-a recăpătat imediat aerul de libertate. Am lăsat în urmă noroaiele și am continuat să tăiem aerul proaspăt de toamnă, curioși ce ne mai rezervă traseul mai departe.

...iar drumul ne-a scos în sfârșit exact unde ne doream: în Moșnița Veche! Cu soarele ieșit dintre nori, proiectându-ne umbrele lungi pe asfaltul curat, am schimbat vitezele și am traversat localitatea cât ai clipi – am pedalat cu spor printre casele liniștite, nerăbdători să ne îndreptăm spre adevărata destinație a zilei: Lunca Timișului. 

...și cât ai zice „pedală”, am ieșit din sat și ne-am așternut din nou la drum pe o potecă de pământ care ne poartă direct spre Albina. Pe aici nu mai e nevoie să ne uităm după mașini, ci doar să ne bucurăm de soare, de liniște și de ritmul bun pe care îl avem împreună, tot mai aproape de apele Timișului.

...și înainte să ne dăm seama, primele case din Albina au apărut deja în fața noastră!

Pe drumul de pământ bătătorit, cu soarele blând în față și umbrele alungindu-se pe iarbă, am ajuns aici mult mai repede decât ne-am fi așteptat. Ne-am apropiat de sat bucuroși, știind că de aici mai e doar un pas până la adevărata vedetă a traseului: Lunca Timișului. 

...dar înainte să coborâm spre râu, am făcut un mic ocol spre centrul satului cu o misiune cât se poate de practică: să găsim un magazin! Când ești la tură cu copiii, o oprire pentru provizii, apă sau o mică recompensă dulce face parte din farmecul aventurii.

...iar după ce am rezolvat cu aprovizionarea și ne-am făcut plinul de energie, am încălecat din nou și am lăsat satul în urmă.

Cu casele din Albina rămânând încet în depărtare și câmpul verde deschizându-se larg înaintea noastră, suntem pregătiți de orice! 

Pe drumul acesta înalt de pământ, vântul abia adie, iar sentimentul de libertate este deplin – pedalele se învârt ușor, iar orizontul ni se deschide larg în față, semn că ne îdreptăm exact acolo unde vrem să ajungem: în inima Luncii Timișului.

...dar cine a zis că o tură pe două roți înseamnă doar să stai în șa? La scurt timp, am coborât de pe drumul bătătorit și am intrat pe o porțiune unde natura și-a intrat pe deplin în drepturi. Cu iarba înaltă și deasă până la genunchi și tufișuri ruginii pe margini, bicicletele au trecut temporar pe modul „la pas”.

Am împins bicicletele la deal pas cu pas, strecurându-ne printre crengi și ajutându-ne reciproc, cu gândul la priveliștea care ne aștepta sus. 

...iar de sus, din vârful digului, perspectiva asupra urcării arăta și mai spectaculos!

...iar odată ajunși sus, pe coama digului, priveliștea de toamnă târzie ne-a întâmpinat cu culori superbe, dar și cu o mică dezamăgire. În mijlocul ierbii încă verzi și al copacilor cu ultimele frunze arămii, se întindeau două urme adânci de mașină – urme care nu ar fi trebuit să existe aici, având în vedere că accesul autovehiculelor pe dig este interzis.

...dar orice urmă de supărare ni s-a risipit instantaneu câțiva metri mai încolo, când am dat peste un localnic tare prietenos! Pe iarba încă verde de la marginea digului, un cal alb-crem stătea liniștit la păscut, bucurându-se de soarele blând al amiezii. Ne-am oprit puțin din pedalat ca să-l admirăm – pentru copii, astfel de întâlniri neașteptate cu animalele sunt mereu printre cele mai frumoase momente ale ieșirilor în natură.

În fața noastră se deschidea o vale adâncă – albia unui fost canal de scurgere, cu malurile placate și năpădite de vegetație sălbatică, iar în depărtare, se mai zăreau alți cai păscând în tihnă.

...dar cum ziua de noiembrie nu ne lasă prea mult timp de zăbovit, am pus din nou roțile în mișcare și ne-am lăsat să alunecăm la vale pe poteca aceasta înierbată. Coborâm de pe dig și rătăcim prin luncă.

Străjuiți de tufișuri și copăcei îmbrăcați în ultimele nuanțe de ruginiu ale toamnei, am prins din nou viteză. E genul acela de porțiune lină și jucăușă pe care simți că bicicletele merg aproape singure, iar aerul rece îți dă și mai multă energie. 

...dar la scurt timp am tras din nou frânele, atrași de niște boabe albăstrui-brumate care sclipeau pe crengile desfrunzite de pe marginea potecii. Fructele lui, porumbelele – mici, rotunde și apărate de spini – rămân pe ramuri până târziu în iarnă.

Pe lângă faptul că devin mai dulci și mai gustoase abia după ce le-a prins bine bruma, acestea sunt și mici comori ale naturii, având nenumărate beneficii pentru sănătate.

...iar ridicând privirea de la crengile spinoase ale porumbarului, ne-am dat seama că soarele începuse deja să coboare tot mai jos pe cerul acoperit de nori subțiri. Lumina aceasta difuză, de după-amiază târzie de noiembrie, așternea o liniște aparte peste pajiștea întinsă. Era semnul discret al naturii că ziua scurtă se apropie de final și că, încet-încet, va trebui să ne gândim și la drumul spre casă, nu înainte însă de a ne mai bucura de ultimele momente din Lunca Timișului.

Printre trunchiurile copacilor desfrunziți și peste covorul gros de frunze uscate așternut pe mal, Timișul ni s-a dezvăluit larg, domol și liniștit, oglindind în apele lui cerul luminos de noiembrie.

A fost genul acela de oprire în care nu mai spui nimic – doar stai câteva clipe pe mal, asculți liniștea apei și simți că toată aventura de peste zi a meritat din plin.

Ne-am bucurat încă puțin de liniștea apei și de covorul de frunze de sub picioare, știind că acestea sunt momentele simple pe care ni le vom aminti cu drag peste săptămână.

Susurul apei, tufișurile de pe mal și lumina argintie a cerului de noiembrie au transformat locul acesta într-un tablou perfect pentru o ultimă pauză de respiro înainte să ne gândim la continuare.

...și odată încheiată pauza de lângă pragul de bolovani, ne-am suit din nou pe biciclete și am pornit mai departe de-a lungul luncii! 

...iar câteva momente mai târziu i-am ajuns din urmă pe poteca ce urcă ușor paralel cu cursul apei. Cu un gest hotărât spre înainte, stabilim traseul pe drumul mărginit de iarbă verde și tufișuri arămii, în timp ce în dreapta noastră Timișul ne însoțește liniștit la vale.

 Ce-i drept, pe Lunca Timișului nici nu ai prea multe opțiuni de orientare: ori o iei într-un sens, ori în celălalt – iar noi am ales direcția înainte, curioși să vedem ce ne mai rezervă poteca.

Pe porțiunea aceasta lină, cu iarbă verde, pedalatul devine o adevărată relaxare. E genul acela de drum pe care nu mai trebuie să fii atent la obstacole, ci doar să te bucuri de mișcare și de liniștea naturii care ne însoțește la fiecare pedală.

...iar drumul ne-a purtat mai departe și, surpriză, am apărut în sfârșit și eu în cadru! Am pedalat în șir indian, cu ritmul deja bine rodat și cu bucuria unei după-amiezi petrecute exact așa cum trebuie.

...iar la o cotitură a malului, natura ne-a pregătit o ultimă surpriză cromatică: un pâlc de copaci de un galben aprins, care străluceau ca un mic soare chiar pe malul Timișului!

...iar cu o ultimă privire aruncată și în spate, am mai admirat o dată drumul parcurs de-a lungul malului înierbat. Din unghiul acesta larg, se vede perfect poteca pe care tocmai am lăsat-o în urmă și stolul de păsări care s-a ridicat deasupra luncii, desenând puncte mici pe cerul înnorat.

Cu bicicletele sub noi și un picior sprijinit pe pământ, privim în tăcere spre meandrul larg al Timișului, unde pădurea de pe malul celălalt încă își mai păstrează nuanțele calde de arămiu și galben.

...dar liniștea deplină de pe mal nu a durat prea mult, fiind întreruptă de zgomotul motoarelor!

Ne-am trezit în compania a vreo cinci motocicliști din zonă care ne-au depășit în viteză și cu mult zgomot, salutându-ne totuși prietenește din mers.

Din păcate, tocmai blândețea și accesibilitatea acestui loc din Lunca Timișului îl fac ușor de abordat și pentru astfel de plimbări motorizate, care sparg pentru câteva clipe farmecul liniștit al naturii.

Noi ne-am păstrat însă ritmul nostru domol, pe două roți fără motor, lăsând praful și sunetul să se risipească în urma lor.

...iar odată ce zgomotul motoarelor s-a stins în depărtare, liniștea s-a așternut din nou peste luncă, lăsându-ne stăpâni pe potecă. Fără niciun sunet de motor în jur, se aud din nou doar roțile cum rulează pe pământ și respirația noastră – exact ritmul acela curat și relaxat pentru care am plecat de acasă.

...și pedalând mai departe în ritmul nostru liniștit, am aruncat din nou o privire spre râu, printre crengile desfrunzite ale copacilor de pe mal.

Timișul curgea la fel de domol, oglindind în apele sale verzi-arămii siluetele copacilor de pe malul opus și cerul acoperit de nori subțiri de noiembrie.

O nouă privire în spate, în lumina după-amiezii

Cu pădurea de pe malul celălalt scăldată în lumina difuză a după-amiezii, fiecare pedală părea să ne ofere o altă perspectivă a aceleiași povești liniștite de toamnă.

Poteca ne-a purtat destul de aproape de mal, oferindu-ne o priveliște superbă de sus asupra Timișului.

În dreapta noastră, apele liniștite ale Timișului ne însoțesc în continuare, oglindind cerul palid de noiembrie, în timp ce tura noastră își urmează cursul firesc, fără nicio grabă.

Drumul acesta de pământ era o adevărată plăcere. Ba mai mult, pe câmpul din depărtare, în partea stângă, se zărea o turmă mare de oi păscând liniștită, completând perfect acest tablou pastoral, simplu și autentic al Luncii Timișului.

...iar după pajiștea netedă de lângă turma de oi, drumul ne-a pus din nou la încercare atenția și echilibrul! Cu făgașe adânci, bolovani și pietre răsfirate prin pământ, poteca s-a transformat într-un mic traseu tehnic, mărginit pe stânga de o zonă spinoasă, plină de tufișuri dese care abia așteaptă să îți testeze cauciucurile.

 Ne-am strecurat cu dibăcie atât printre șanțuri, cât și departe de crengile cu spini, păstrând un ritm bun fără nicio pană la activ.

În formație, însoțiți de propriile umbre

Poteca s-a lărgit într-un drum de pământ mai generos și o baltă liniștită pe partea dreaptă. Ne-am păstrat traseul pe mijlocul uscat al drumului, fără niciun obstacol care să ne încetinească.

După atâția kilometri prin sălbăticia luncii, ne continuam drumul intrând în Hitiaș ! 

Ne-a întâmpinat o uliță liniștită, străjuită de copaci cu trunchiurile văruite în alb, pe lângă case bătrânești unde un localnic stătea tihnit pe banca de la poartă. 

Pe ulițele din Hitiaș, spre centru

...iar imediat după aceea am ieșit la drumul principal al satului, unde o mică răscruce cu troiță, o biserică și câteva indicatoare ne-au arătat cât de aproape suntem deja de alte locuri faine! Ne-am oprit o clipă să aruncăm o privire spre bornele kilometrice și să decidem încotro o luăm mai departe. Doar 6 kilometri până la Buziaș, 4 până la Sârbova (și biserica ei de lemn) sau 9 până la Bacova.

...și decizia a fost cât se poate de clară: am ales indicatorul spre Buziaș! Încă 6 kilometri și ajungem la destinație!

După atâția kilometri pe poteci de pământ, prin iarbă și prin stufăriș, asfaltul curat și drumul întins spre orizont ni s-au părut o adevărată autostradă. Cu dealurile domoale ale Silagiului profilându-se deja în depărtare și cu ultima porțiune de drum deschisă în fața noastră, am prins viteză pe marginea șoselei, pregătiți să încheiem în stil mare această tură grozavă de sâmbătă.

...dar înainte să spunem „gata” acestei prime părți din tură, n-am rezistat tentației și am aruncat o scurtă privire și prin pădurea din preajma Buziașului!

Pe o potecă presărată cu frunze uscate și mărginită de copaci încă îmbrăcați în nuanțe calde de galben și ruginiu, am mai furat câteva momente de explorare prin natură.

...iar odată intrați printre copaci, poteca s-a transformat într-un covor gros de frunze galbene și arămii, care foșneau plăcut sub roțile bicicletelor!

...iar imediat ce am ieșit din pădure înapoi la șosea, indicatorul alb ne-a confirmat că obiectivul primei părți a fost atins cu succes: am ajuns în Buziaș !

...iar odată trecuți de indicator, am intrat pe bulevardul liniștit al Buziașului, pedalând chiar pe lângă parcul stațiunii! (aici)

...iar dacă te întrebi ce poți face odată ajuns la Buziaș, răspunsurile apar imediat la marginea drumului! Fie mergi... „La Aeroport” (așa cum ne îmbie indicatorul albastru din dreptul parcului, spre terasă și pizzerie, pentru o binemeritată pauză de masă după atâția kilometri pedalați), fie îți continui drumul spre centrul stațiunii, spre celebra colonadă din parc, apele minerale sau chiar spre dealurile cu vii ale Silagiului. 

...ei bine, nu am putut rezista tentației indicatorului și am cotit chiar „La Aeroport”! Am descălecat de pe biciclete chiar în fața intrării, pregătiți să ne tragem sufletul.

Cu celebrul avion parcat chiar deasupra terasei – un reper inconfundabil al Buziașului, care atrage imediat privirile copiilor – aici este locul ideal pentru o pauză binemeritată, unde poți servi o pizza caldă, o bere, un suc sau orice altceva după atâția kilometri pedalați.

O pizza mare și aburindă, așezată fix în mijlocul mesei de lemn, alături de căștile și rucsacurile noastre care tocmai au primit o binemeritată pauză. Se vede pe zâmbetul Roxanei cât de bine a picat acest popas gustos după atâția kilometri prin Lunca Timișului, prin stufăriș și pe dig

...iar după ce din pizza n-a mai rămas decât farfuria goală, a venit momentul să ne punem din nou căștile pe cap și să ne pregătim de plecare! Aici punem punct primei părți a aventurii noastre care ne-a purtat de la Bega, prin Lunca Timișului și Hitiaș, până în Buziaș. 

...și odată puși din nou în mișcare, am traversat centrul liniștit al Buziașului, trecând chiar prin fața clădirii Primăriei!

Cu ceasul digital de pe trotuar arătând deja ora 14:46 și cu norii de după-amiază adunându-se ușor deasupra orașului, pedalam în formație prin centrul aproape pustiu al stațiunii, bucurându-ne de ritmul bun pe care ni l-a dat pauza de masă.

...iar după ce am ieșit din Buziaș, chiar înainte de Bacova, am părăsit din nou asfaltul și am cotit la dreapta, îndreptându-ne către pădure! Drumul drept și pietruit, mărginit de un aliniament de copaci aproape desfrunziți și de câmpuri întinse de-o parte și de alta, ne-a purtat umăr la umăr direct spre liziera colorată din depărtare.

Odată ajunși printre copaci, am început să traversăm Pădurea Chevereșului pe un covor nesfârșit de frunze uscate!

Cu drumul forestier acoperit aproape complet de frunzișul auriu și arămiu care foșnea plăcut sub roți, pedalatul prin pădure a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale întregii zile. În liniștea deplină a codrului de toamnă târzie, ne croiam drum printre copacii înalți, savurând din plin această porțiune de poveste a traseului nostru.

Din perspectiva aceasta joasă, chiar de la nivelul covorului de frunze de stejar, pădurea părea și mai impunătoare!

Pe drumul forestier drept prin Pădurea Chevereșului...ne-am păstrat ritmul bun unul în spatele celuilalt.

Urme de exploatare forestieră în inima pădurii ...dar pe măsură ce ne afundam tot mai adânc în pădure, peisajul liniștit de toamnă a fost brusc întrerupt de imaginea defrișărilor.

Ne-am strecurat cu bicicletele pe lângă un camion de mare tonaj oprit pe drumul acoperit de frunze și noroi, chiar în dreptul unei stive proaspete de bușteni groși. Mai trecusem prin acest loc și în primăvară și se tăia și atunci; pare genul acela de exploatare făcută discret, fără să atragă prea mult atenția, exact cât încape într-o astfel de mașină. 

Am trecut mai departe cu un ușor gust amar, lăsând în urmă zgomotul utilajelor și sperând că pădurea va rămâne totuși în picioare și pentru turele noastre viitoare...iar trecerea propriu-zisă a fost o adevărată probă de precizie pe două roți!

...iar la doar câteva sute de metri de locul unde tocmai văzusem camionul și stivele de bușteni, drumul acoperit de frunze ne-a purtat chiar pe lângă casa pădurarului!

Un drum proaspăt asfaltat, lăsa impresia că face legătura între Cheveres și casa pădurarului

De la această mică poartă simbolică de lemn, am lăsat reperele cantonului în urmă și am continuat să pedalăm pe covorul de frunze uscate, pe drumul forestier ce duce până la tabăra de copii Chevereșu Mare (aici)

Odată ajunși în dreptul taberei de copii, am lăsat-o undeva în dreapta și am atacat în forță urcarea pe dig, fără să mai pierdem timpul. Cu ziua scurtă de noiembrie apropiindu-se tot mai mult de apus, ne-am propus un obiectiv clar: să ajungem pe lumină acasă! Așa că am apăsat cu spor pe pedale pe panta presărată cu frunze, urcând unul după altul spre coama digului.

Iar odată ajunși sus, am cotit către stânga și ne-am așternut la drum întins pe coama digului, hotărâți să câștigăm fiecare minut de lumină!

Digul ni s-a deschis spre o întindere largă de pajiște verde, animată de o turmă mare de oi și de câțiva câini ciobănești vigilenți!

...dar cum nicio tură pe digurile de pe lângă Timișoara nu e completă fără clasica întâlnire cu stâna, iată-ne față în față cu un cioban nepăsător, câteva oi răsfirate pe taluz și nelipsiții câini care se dădeau la noi! În timp ce oile își vedeau liniștite de păscut pe panta verde din dreapta, iar ciobanul stătea impasibil în mijlocul drumului fără să schițeze vreun gest să-și cheme câinii, patru-cinci dulăi au venit lătrând spre roțile noastre. Ne-am păstrat însă calmul – lecție de aur în astfel de momente – și am trecut încet și sigur pe lângă ei.

...dar lucrurile nu s-au calmat atât de ușor pe cât ne-am fi dorit! Pe măsură ce ne îndepărtam, câinii au devenit tot mai agresivi și au pornit în haită după noi, lătrând și încercând să ne încolțească chiar pe drum. Când ești cu copiii pe bicicletă și vezi că ciobanul rămâne complet indiferent în urma ta, furia și adrenalina ating cote maxime – până nu m-am oprit și să mă iau serios de el, omul nu a schițat nicio reacție ca să-și cheme animalele. A fost de departe cel mai tensionat moment al zilei și genul acela de situație revoltătoare pe care orice biciclist își dorește să nu o trăiască vreodată.

Imediat ce am lăsat în urmă stâna și hărmălaia câinilor, natura ne-a oferit cea mai frumoasă recompensă posibilă: un apus de soare cum nu se putea mai frumos, care ne-a făcut bucuria și mai mare!

După ce ne-am bucurat de ultimele raze ale apusului de sus, am coborât de pe coama digului pe un drum de pământ lat și bine bătătorit.

Drumul lat și pietruit șerpuia lin printre tufișuri dese, îmbrăcate încă în nuanțe de ruginiu, verde închis și galben.

Drumul pietruit ne-a purtat din nou sus, urcând înapoi pe coama digului!

 În timp ce eu am atacat urcarea direct în șa, Roxana a ales varianta mai comodă și sigură pe lângă bicicletă, ajungând imediat în vârf.

Din nou jos, pe malul apei. E genul acela de porțiune rapidă și plăcută pe care roțile alunecă fără efort, oferindu-ne o ultimă bucată de peisaj autentic de luncă înainte de finalul zilei.

Ultimele reflexii ale serii pe oglinda apei

Părăsind malul apei, am ieșit pe un drum dublu de pământ care șerpuiește peste întinderea verde a câmpiei. Pedaland umăr la umăr cu lumina zilei încă alături, am parcurs ultimii metri care ne-au purtat direct spre marginea localității Dragșina, încheind cât se poate de frumos o aventură plină de descoperiri, provocări și voie bună „p'aici, p'acolo, p'undeva...”.

...iar de la Dragșina am intrat pe asfalt în Moșnița Nouă, ținând apoi drumul drept până la destinația noastră finală, locul de unde am și plecat: Timișoara! Cu luminile mașinilor aprinzându-se ușor în amurgul liniștit al serii, ajungem acasă după vreo 6 ore și mai bine, reușind exact ce ne-am propus: să evităm întunericul. A fost o zi plină de descoperiri, lecții de natură, mici provocări și multă voie bună alături de copii – iar gândul îmi zboară deja la planificarea unui nou traseu pentru săptămâna care urmează, dacă și vremea ne va fi favorabilă.

    Aici este traseul pe care noi l-am parcurs

    

Route 3334334 - powered by www.bikemap.net