Urmărind Calea ferată (Oravița-Anina)

Autogara Oravița, este locul unde am lăsat mașinile

14 bicicliști, un decor istoric sălbatic și misiunea de a cuceri pe două roți viaductele Semmeringului Bănățean. Aceasta nu a fost o simplă plimbare, ci o pedalare solicitantă prin inima Parcului Național Semenic. Am lăsat în urmă asfaltul pentru a urmări de aproape cea mai veche cale ferată montană din România, într-o buclă spectaculoasă care a legat Oravița, Ciudanovița, Gârliște, Brădeț și Marila.

Să vezi viaductele de la fereastra trenului este una, dar să le cauți de la nivelul solului, printre poteci tehnice și vegetație montană, este o adevărată vânătoare de istorie. Bătrâna linie Oravița-Anina — o capodoperă tehnică și cea mai veche cale ferată montană din sud-estul Europei — impresionează prin spectaculozitatea lucrărilor sale. Deși distanța în linie dreaptă între cele două localități nu depășește 15 kilometri, șinele măsoară 33,4 kilometri și înfruntă o diferență de nivel de 338 de metri prin 14 tuneluri săpate în stâncă și 10 viaducte peste văi adânci. Aici, aproape fiecare structură își are povestea și numele ei, unul dintre tuneluri purtând chiar numele arhitectului Johann Ludwig Dollhoff-Dier.

De când așteptam ocazia unei plimbări pe cea mai veche cale ferată montană de pe teritoriul României! Aveam planuri vechi pentru acest traseu mult dorit, iar la o lună de la prima propunere am reușit, într-un final, să ne adunăm cu câteva mașini și să ajungem în această zonă minunată. Ne-am lăsat vehiculele în parcarea autogării din Oravița și am pornit entuziasmați pe două roți.

Zona Gării din Oravița. Nu urcăm și nici nu intenționăm să mergem cu trenul; începem fascinanta călătorie urmărind calea ferată Oravița-Anina chiar pe bicicletă, plecând de la Gara Oravița — cea mai veche gară din România. Construcția acesteia a fost finalizată în anul 1847, concomitent cu realizarea primei linii de cale ferată din țară, traseul Oravița – Răcășdia – Vrăniuț – Berliște – Milcoveni – Iam – Straja – Iasenova – Roșia – Biserica Albă – Vracevgai – Socol – Baziaș. Această primă linie a fost construită între anii 1846 și 1854, fiind inaugurată oficial în 1854 pentru transportul de marfă.

Am intrat rapid pe drumul județean DJ573, lăsând în urmă ultimele clădiri ale orașului pentru a ne îndrepta spre Răchitova, prima localitate de pe traseu. 

O zi însorită de toamnă face posibilă această călătorie, căci în acest anotimp impactul vizual al naturii este cel mai intens. Lumina blândă pune în valoare nuanțele de aramă și galben ale pădurii din Parcul Național, transformând fiecare curbă a drumului și fiecare deschidere spre viaducte într-un cadru perfect pentru fotografii.

Pedalând grupați prin acest culoar de vegetație deasă, am trecut pe lângă indicatorul de intrare în sat, unde un detaliu simpatic ne-a atras imediat atenția: o plăcuță pe care scrie „Răchitova CITY”. Cerul senin și atmosfera relaxată din grup ne-au oferit condițiile perfecte pentru a menține un ritm constant de înaintare.

Imediat după ce am depășit localitatea, drumul s-a ramificat brusc printr-o curbă la dreapta, moment în care am părăsit definitiv confortul asfaltului. Am intrat pe teren accidentat, știind că ne mai despărțeau doar aproximativ 600 de metri de primul obiectiv major, iar grupul a început deja să abordeze poteca de pământ ce urca printre dăbuli.

Panta abruptă și solul acoperit de grohotiș ne-au scos însă rapid din șa, transformând pedalarea într-o sesiune intensă de push-bike. Am început să împingem bicicletele spre linia orizontului, ghidați de indicatorul Crucea Sfântului Andrei care ne anunța că terasamentul istoric este aproape, sus, pe coama dealului.

Ajungem în sfârșit la Viaductul Răchitova, prima mare operă de artă inginerească de pe traseu. Poteca de pământ ne conduce direct către arcadele sale masive din piatră, care se înalță impunător peste vale. Soarele de toamnă bate puternic de deasupra structurii, creând o atmosferă aproape ireală în timp ce înaintăm în șir indian spre uriașele picioare de sprijin ale viaductului.

Peisajul din jurul Viaductului Răchitova este unic și liniștit, dar de o măreție impresionantă prin multitudinea variațiilor de imagini prin care trecem. 

Privită de jos, întreaga structură ridicată la mijlocul anilor 1800 dezvăluie un peisaj unic, stăpânit de o liniște deplină și impresionant prin multitudinea variațiilor de imagini prin care treceam. Lumina caldă străpungea zidăria veche de peste un secol, oferindu-ne un moment de contemplare înainte de a ne relua drumul de-a lungul șinelor.

Drumul de pământ ne poartă chiar pe sub bolțile uriașe, oferindu-ne șansa de a studia de aproape detaliile zidăriei perfect conservate. Trecem rând pe rând prin umbra răcoroasă lăsată de viaduct, uimiți de contrastul dintre măreția pietrei cioplite manual și fragilitatea potecilor sălbatice care ne ghidează mai departe.

Ne oprim pentru câteva momente pentru a admira perspectiva de ansamblu asupra celor șapte arcade perfect aliniate. De la acest nivel, linia ferată suspendată pe creastă pare o punte atemporală aruncată peste relief, o ultimă privire de ansamblu înainte de a părăsi definitiv valea și de a urca panta spre terasament.

Urcăm până sus, înfruntând ultimele zeci de metri de pantă abruptă acoperită de iarbă deasă, și ieșim direct pe terasamentul căii ferate. Linia ferată se arcuiește spectaculos deasupra hăului, oferindu-ne o perspectivă unică asupra văii pe care tocmai am traversat-o și confirmând că efortul ascensiunii a meritat din plin.

Privirea ne este atrasă de linia ferată acoperită pe alocuri de vegetație, care continuă să șeruiască domol de-a lungul crestei deschise. Șinele vechi par perfect integrate în peisajul dominat de nuanțele uscate ale ierbii de toamnă și de pâlcurile răzlețe de copaci. De aici, de la înălțime, perspectiva este extrem de largă, lăsând să se vadă în depărtare linia orizontului și dealurile line care se pierd în zare, un decor sălbatic ce ne îndeamnă să ne reluăm înaintarea.

Între timp, ultimii membri ai echipei ies zâmbitori din panta abruptă, lăsând în urmă urcușul obositor prin iarba înaltă. Atmosfera este relaxată, iar soarele cald ne oferă un moment excelent de regrupare pe acest punct de belvedere, înainte de a lua o decizie privind direcția următoare.

Înaintăm cu atenție pe marginea îngustă de beton, Ghidați de balustrada metalică veche, în timp ce structura masivă se arcuiește elegant spre următorul versant. Sentimentul de înălțime este intens, iar perspectiva panoramică asupra dealurilor și a reliefului montan ne face să savurăm fiecare pas făcut deasupra acestei prăpăstii spectaculoase.

După o inspecție a înălțimii, ne croim drum în jos spre baza văii, prin același loc pe unde am urcat, chiar pe lângă zidul masiv de piatră al viaductului. Ne urmăm pașii cu atenție în șir indian, concentrați pe terenul accidentat și pe bolovanii ascunși prin vegetație. 

Coborârea se face cu aceeași atenție sporită, fiecare pas aducându-ne mai aproape de baza văii, în timp ce aparatele foto continuă să imortalizeze unghiurile unice pe care acest monument istoric le oferă la fiecare colț.

Odată ajunși la baza structurii, traversăm ultima porțiune tehnică trecând cu grijă și ne regrupăm rapid la capătul acestei coborâri, cu privirile îndreptate deja spre calea ce se așterne înainte și pregătiți să trecem la următoarea etapă a călătoriei noastre.

Ne urcăm din nou în șa și ne reluăm pedalarea în viteză, formând un șir indian lung pe drumul de pământ ce șerpuiește prin vale. Lăsăm în urmă silueta impunătoare a viaductului, ale cărui arcade rămân luminate puternic de razele soarelui ce ne bate din spate. Relieful devine ceva mai blând pe această porțiune, permițându-ne să prindem avânt și să savurăm din plin ritmul aventurii pe două roți, în timp ce ne îndreptăm cu entuziasm spre următoarele secrete ale căii ferate.

Rând pe rând, fiecare dintre noi trece prin fața obiectivului, menținând distanța în formație și profitând de această secțiune de drum perfectă pentru avânt. Terasamentul înalt al căii ferate și deschiderea arcadelor istorice ne veghează de la înălțime, oferind un fundal de poveste pentru fotografiile în mișcare. 

Roțile bicicletelor rulează lin pe pământul bătătorit, iar aerul curat al văii ne încarcă bateriile pentru kilometrii care vor urma.

Drumul de pământ ne scoate în cele din urmă înapoi pe o porțiune de asfalt peticit, care înaintează printr-o vale largă și ne oferă o perspectivă superbă asupra crestelor muntoase din zare. Undeva în dreapta noastră, ascuns privirilor, ar mai fi trebuit să fie un viaduct, însă, în ciuda atenției noastre, nu am reușit să dăm de niciun drum sau potecă accesibilă care să ne conducă spre el. Continuăm să rulăm înainte, acceptând că unele secrete ale Semmeringului Bănățean rămân bine păzite de vegetația deasă a zonei.

Continuăm să rulăm înainte, acceptând că unele secrete ale Semmeringului Bănățean rămân bine păzite de vegetația deasă a zonei. Asfaltul ne conduce direct către intrarea în localitatea Brădișoru de Jos, marcată clar de indicatorul de pe marginea drumului. Chiar la intrarea în sat, traseul ne rezervă o nouă surpriză vizuală: trecem pe sub un viaduct metalic masiv, susținut de piloni groși din beton, pe unde calea ferată traversează șoseaua la înălțime.

Din Brădișoru de Jos, chiar la kilometrul opt al călătoriei noastre, părăsim din nou șoseaua principală și virăm pe un drum de beton care se deschide spre dreapta. Această porțiune începe să urce pronunțat, obligându-ne să schimbăm vitezele pentru a înfrunta panta solicitantă de aproximativ 700 de metri care ne separă de nivelul viaductului. Deși efortul ne testează din nou picioarele, perspectiva de a ajunge deasupra unei noi structuri istorice ne oferă toată energia necesară pentru a duce ascensiunea la bun sfârșit.

Terminăm urcarea și ajungem la primul viaduct din Brădișorul de Jos. Ne oprim preț de câteva clipe în zona de trecere la nivel cu calea ferată, marcată de o veche cruce de lemn a Sfântului Andrei, chiar în dreptul unei clădiri feroviare ce pare abandonată pe coama dealului. Primii dintre noi își iau deja avânt și încep să înainteze cu atenție direct pe terasament, printre șinele vechi care dispar în vegetația uscată.

Ajunși pe structura viaductului, ne dăm seama rapid că traversele din lemn și pietrișul dintre șine fac pedalarea imposibilă. Ne lăsăm bicicletele sprijinite în siguranță pe marginea îngustă și albă a refugiilor din beton, preferând să parcurgem această secțiune la pas. Linia ferată descrie o curbă strânsă și elegantă spre dreapta, fiind mărginită de balustrade metalice vechi care ne oferă protecție deasupra hăului.

Pe marginea îngustă a viaductului avem parte de o întâlnire memorabilă care adaugă un plus de culoare întregii noastre aventuri. Ne intersectăm la înălțime cu un localnic în vârstă, un cioban al locului sprijinit în toiag, care ne întâmpină cu un zâmbet cald și cu o poveste fascinantă despre laptele de măgăriță. Ne oprim preț de câteva minute, fascinați de ospitalitatea bănățeană și de poveștile lui de viață.

Ne îndreptăm atenția spre găsirea unei căi de întoarcere. Trecem de cealaltă margine a viaductului și începem să inspectăm panta abruptă, căutând locul ideal pentru coborâre printre tufele și copacii care flanchează zidul masiv din blocuri de piatră. Terenul este acoperit de frunze uscate și vegetație sălbatică deasă, așa că analizăm cu grijă fiecare unghi pentru a ne asigura că drumul în jos va fi cât mai sigur pentru întregul grup.

Nici nu are rost să vii până aici dacă nu cobori jos în vale. Găsim o potecă ascunsă care coboară abrupt de-a lungul pilonilor, un culoar îngust dotat cu trepte vechi din piatră, acoperite de mușchi și frunze uscate. Pe măsură ce pierdem înălțime, arcadele gigantice încep să se profileze impunător deasupra noastră, dezvăluind adevărata măreție a acestei structuri. 

Ajunși complet în vale, structura se dezvăluie în toată splendoarea ei, fiind o adevărată frumusețe când o privești de jos în sus. Pilonii uriași din piatră cioplită par să sprijine cerul, iar arcadele masive capătă proporții de catedrală montană de la acest nivel al solului. 

Ne simțim incredibil de mici la baza acestei capodopere inginerești care rezistă neclintită în fața timpului și a naturii, oferindu-ne un unghi fotografic spectaculos care justifică din plin fiecare metru coborât prin vegetație.

Fiecare pas pe care îl facem în jurul pilonilor ne dezvăluie detalii tehnice și mai surprinzătoare despre modul în care blocurile de calcar au fost îmbinate cu atâta precizie. Rămânem pentru încă câteva momente cu capul dat pe spate, fascinați de această geometrie perfectă care domină întreaga vale izolată.

Urcăm înapoi la drumul de unde am pornit explorarea și ne strângem cu toții în jurul bicicletelor pentru o scurtă regrupare. Ne verificăm echipamentul și plecăm, concentrându-ne spre următorul viaduct de pe traseu. 

Lăsăm în urmă cantonul părăsit și liniștea văii din Brădișorul de Jos, reluând pedalarea pe drumul de asfalt plini de energie și curioși să vedem ce alte surprize inginerești ne mai rezervă această linie istorică în kilometrii ce urmează.

La un colț distanță de la primul, chiar la kilometrul 9,6, ajungem în dreptul școlii din localitate. Aici părăsim drumul principal și cotim la dreapta pentru a ajunge la următorul viaduct de pe traseu. 

Înaintăm pe ulița liniștită, trecând chiar pe lângă curtea bisericii din sat, unde drumul de asfalt face loc unui macadam plin de pietriș. De aici, traseul începe să urce ușor, șerpuind pe o distanță de circa 400 de metri spre următorul viaduct din această localitate. Panta lină ne permite să menținem un ritm bun de pedalare, în timp ce casele rămân treptat în urmă, iar vegetația montană începe să pună din nou stăpânire pe marginea drumului, anunțând apropierea de linia ferată.

Urcușul prin iarbă ne scoate din nou din șa, așa că împingem bicicletele la deal în șir indian spre uriașa structură de piatră care ne blochează orizontul. Ajungem astfel la un viaduct consolidat din cauza unor fisuri destul de evidente chiar la baza de susținere a arcadelor. În ciuda urmelor lăsate de trecerea anilor și a lucrărilor vizibile de reparație făcute pentru a-i asigura stabilitatea, monumentul tehnic continuă să impresioneze prin masivitate în timp ce ne croim drum direct spre deschiderile sale mari.

În timp ce majoritatea dintre noi preferăm să împingem bicicletele pe panta plină de pietre libere, Cristi, băiatul meu, se încăpățânează urcând în șa. Pedalează cu energie și ambiție în încercarea de a cuceri panta direct pe două roți, oferind un moment spectaculos de dinamică sportivă chiar sub arcadele etajate ale viaductului consolidat.

Efortul ascensiunii ia sfârșit odată ce ajungem cu toții în poiana deschisă de la baza structurii. Atmosfera din grup este excelentă, fiecare dintre noi admirând din unghiuri diferite felul în care calea ferată taie muntele la înălțime. 

Nu stăm prea mult, căci mai avem drum lung de parcurs și multe alte puncte spectaculoase de atins până la finalul zilei. Ne urcăm rapid pe biciclete și pornim din nou la pedalat, lăsând în urmă poiana răcoroasă.

Menținem ritmul alert și trecem rând pe rând prin acest culoar istoric îngust, iar km 11, se face un alt drum la dreapta care ne duce circa 300 m până la următorul viaduct.  

Oprim și aici, fascinați de proporțiile amețitoare ale acestei noi structuri care ne apare în cale. Ne lăsăm bicicletele pe iarba din poiana de la bază și ne adunăm pentru a admira unghiul perfect din care pilonii zvelți din piatră cioplită se înalță spre cer. Fiecare astfel de oprire ne confirmă că decizia de a explora traseul de la nivelul solului a fost cea mai bună.

Ne apropiem ușor de Ciudanovița, pedalând pe un drum din beton ce urcă ușor prin desișul pădurii. La kilometrul 17, o barieră păzită ne limitează brusc accesul spre un alt viaduct din planul nostru, amintindu-ne de trecutul industrial și secret al acestor locuri. Ne aflăm într-o fostă zonă radioactivă, izolată din cauza unei mine de uraniu dezafectate. Tot în acest perimetru plin de istorie, călătorii care aleg calea ferată încă mai pot zări din tren una dintre ultimele stele ale lui Lenin rămase în picioare în România, un simbol straniu al epocii comuniste lăsat pradă naturii.

Ne urmăm traseul pe drumul de plăci de beton, care continuă să urce constant printre copaci. Panta ne obligă să rămânem concentrați și să apăsăm hotărât în pedale, dar umbra răcoroasă a pădurii și asfaltul stabil ne ajută să menținem un ritm excelent de urcare în formație.

Grupați strâns unii în spatele celorlalți, ne îndreptăm glonț spre următorul mare obiectiv al zilei: Viaductul Jitin. Știm că acesta este cel mai înalt și impunător monument de pe întreaga linie, o adevărată legendă a Semmeringului Bănățean care măsoară peste 35 de metri înălțime, iar nerăbdarea de a-l vedea de aproape ne face să ignorăm complet oboseala acumulată în picioare.

Pădurea se rărește brusc și drumul din plăci de beton ne scoate într-o vale luminoasă, unde aerul curat miroase a iarbă arsă de soare. Pe partea stângă, dincolo de un gard simplu din crengi împletite, ne atrage atenția o prisacă mare, plină de stupi colorați în nuanțe vii de galben și albastru. Profităm de această deschidere a reliefului și de panta ușoară pentru a ne regrupa în mișcare, pedalând unii lângă alții și bucurându-ne de peisajul liniștit care ne însoțește pașii spre monumentul căutat.

Drumul de ciment continuă să ne poarte înainte, flancat în partea stângă de un versant uriaș de steril și piatră spartă care amintește de exploatările din această zonă, în timp ce pe dreapta pădurea își menține bariera deasă de vegetație. Pedalăm în ritm constant spre linia munților care se profilează în depărtare, urmărind cu atenție traseul care pare să se afunde din nou în inima sălbăticiei, tot mai aproape de legendarul viaduct.

Urcăm spre P.O. Ciudanovița, unde drumul se transformă într-un macadam plin de gropi și pietriș. Ajungem la o nouă trecere la nivel cu calea ferată, flancată de o gheretă de canton părăsită și de semnalele rutiere cu indicatoare STOP și Crucea Sfântului Andrei. Grupul se adună pe terasamentul larg pentru o scurtă oprire tehnică, analizând linia care taie această creastă luminoasă, înainte de a ne croi mai departe drumul spre Jitin.

Lăsăm în urmă trecerea de la nivel cu calea ferată și ajungem pe culmile munților, unde drumul se așterne din nou lin pe creastă. Înaintăm prin poieni înflorite și păduri, o alternanță spectaculoasă care se repetă. De fiecare dată însă, imaginile sunt complet diferite, oferindu-ne noi unghiuri asupra crestelor ce se profilează sub cerul parțial acoperit de nori și ținându-ne cu privirea lipită de orizont.

Ne oprim pentru o ultimă privire de ansamblu asupra văii pe care tocmai am traversat-o, unde linia ferată și drumul se intersectează discret lângă vechiul canton, înainte ca șinele să se afunde definitiv în mantia deasă de pădure a versantului de vis-à-vis. De aici ne îndreptăm cu toată energia spre cel mai frumos viaduct de pe traseu, cel de la Jitin. Știm că ne așteaptă o coborâre urmată de o nouă porțiune tehnică, dar gândul că suntem la doar o aruncătură de băț de inima Semmeringului Bănățean ne face să pornim la drum cu un suflu complet nou.

Am trecut calea ferată și coborâm dealul, făcând dreapta pe un drum pietruit. Lăsăm în urmă plăcile netede de beton pentru o suprafață mult mai aspră, plină de gropi, șleauri adânci și pietriș liber care ne obligă să strângem ferm ghidoanele și să controlăm cu atenție frânele. 

Roțile bicicletelor caută cele mai bune trasări pe piatra cubică, în timp ce coborâm în viteză de-a lungul versantului deschis, lăsându-ne purtați de gravitație direct spre valea adâncă unde se ascunde viaductul.

Din vale ținem drumul drept, ieșim din drumul principal și urcăm pe valea Jitinului către viaductul Jitin. Macadamul face loc unei poteci tot mai sălbatice, iar relieful începe să se strângă în jurul nostru pe măsură ce înaintăm în amonte, de-a lungul firului de apă. 

Drumul devine din ce în ce mai tehnic și mai umbros din cauza vegetației dese, dar determinarea de a ajunge la baza celei mai spectaculoase structuri a traseului ne dă un imbold puternic. Traversăm pârâul Jitin de mai multe ori, căutând cele mai stabile vaduri printre pietrele alunecoase și trecând cu bicicletele direct prin vadul de apă. 

Fiecare trecere ne solicită atenția și echilibrul, dar stropii reci și adrenalina ne mențin concentrați pe poteca sălbatică ce ne conduce tot mai adânc în inima văii.

Albia pârâului se strânge, iar poteca devine extrem de accidentată, fiind acoperită de blocuri mari de calcar și pietre colțuroase. 

Aceste porțiuni mai bolovănoase ne obligă la push-bike, fiind complet imposibil să mai înaintăm în șa pe un asemenea teren. 

Ne croim drum cu răbdare printre stâncile prăbușite de pe versant, împingând bicicletele cu atenție pentru a ne menține echilibrul pe marginea firului de apă și acceptând bucuroși această porțiune de aventură pură în drum spre viaduct. Tensiunea efortului este îndulcită de spiritul de echipă, fiecare având grijă ca cel din spate să își găsească un punct stabil de sprijin înainte de pasul următor.

Obstacolele se înmulțesc pe măsură ce înaintăm în adâncul cheilor. Albia pârâului ne blochează din nou calea, forțându-ne să ne căutăm sprijinul pe trunchiurile de copaci căzuți și pe bolovanii mari de pe margini pentru a trece pe malul celălalt.

După ce depășim ultimele obstacole dificile din albie, relieful ne dă un moment de răgaz. Bolovănișul dispare și lăsăm în urmă firele de apă, intrând pe o cărare îngustă de pământ și pietriș mărunt unde ne putem urca din nou în șa.

Înaintăm în șir indian printre tufele deschise și iarba înaltă, bucurându-ne că putem pedala din nou în ritm constant, chiar dacă panta continuă să urce ușor prin vegetația deasă a văii.

Am întâlnit vreo două vaci ce pășteau în liniște până să ajungem noi, netulburate de izolarea acestor chei adânci. Având în vedere sălbăticia zonei, cel mai probabil trebuie să fie aduse la păscut tocmai din Ciudanovița. Ne strecurăm cu atenție pe lângă ele, încercând să nu le speriem din ritualul lor liniștit de păscut. Una dintre ele se oprește din mestecat și ne urmărește curioasă cu privirea direct din desișul tufișurilor care flanchează poteca îngustă.

Lăsăm în urmă acest cadru pitoresc și ne continuăm înaintarea pe sub bolta de verdeață, zărind în fundal, silueta impunătoare a structurii metalice suspendate care rămâne reperul suprem al acestei văi izolate.

Calea ferată ocolește Munții Aninei prin Valea Jitinului, peste care este ridicat și cel mai mare viaduct de pe traseu. Viaductul Jitin, o adevărată capodoperă suspendată la o înălțime de 35 de metri și întinsă pe o lungime de 230 de metri, se sprijină solid pe versanți prin intermediul a 5 deschideri spectaculoase.

Privită de jos, măreția acestei lucrări din secolul trecut ne lasă fără cuvinte: arcul masiv de zidărie și tablierul metalic central par să sfideze gravitația deasupra coroanelor verzi ale copacilor, oferindu-ne cel mai impunător tablou al întregii noastre expediții pe două roți. 

Cea de-a doua vacă, speriată de prezența noastră, și-a grăbit plecarea. Zgomotul roților de bicicletă și agitația grupului au scos-o din starea de amorțeală, așa că s-a întors iute și s-a refugiat în desișul de mure și vegetație deasă de la marginea poienii. O urmărim cu privirea cum dispare printre crengi, lăsându-ne din nou singuri în liniștea cheilor să ne pregătim bagajele și să ne punem în mișcare.

Moment unic. Am prins cel mai bun moment posibil din acea zi: trecerea trenului peste viaduct. Zgomotul metalic ritmic începe să răsune puternic dinspre stânci, iar pe deasupra noastră își face apariția însăși legenda vie a Semmeringului Bănățean. Trenul istoric traversează la înălțime, înaintând agale pe structura zveltă a Viaductului Jitin, într-un sincron perfect cu razele puternice ale soarelui care inundă întreaga vale.

 Privim cu capul dat pe spate, fascinați de acest spectacol în mișcare care pare desprins dintr-o altă epocă, un cadru absolut memorabil care dă sens fiecărui strop de efort depus prin chei până în acest punct

Acest viaduct are o enormă placă metalică situată la mijlocul lui, o piesă gigantică ce a fost confecționată chiar la fața locului, într-o „uzină” temporară creată pe loc în această vale adâncă. Fără ajutorul unor macarale moderne, tablierul masiv de oțel a fost ridicat și fixat cu precizie milimetrică la înălțimea de 37 de metri prin tehnici ingenioase de scripeți și forță brută. Privim de jos această îmbinare perfectă de piatră cioplită și nituri de fier, fascinați de curajul și geniul constructorilor care au lăsat în inima Munților Aninei un monument tehnic atât de durabil.

Ne întoarcem înapoi la drumul principal prin aceeași vale pe care am venit, reînnodând firul aventurii prin vadurile pârâului Jitin. Traversăm din nou albia plină de pietre alunecoase, fiind nevoiți să ridicăm bicicletele peste trunchiurile căzute și conductele masive din beton. Deși cunoaștem deja fiecare obstacol, oboseala acumulată începe să își spună cuvântul, determinându-ne să ne mișcăm cu o atenție sporită pentru a evita orice alunecare nedorită înainte de a reîntâlni drumul bătătorit.

Terenul devine complet instabil, forțându-ne să rămânem la push-bike și să ne croim drum cu răbdare printre bolovanii împrăștiați pe toată lățimea văii. Înaintăm în șir indian, cu privirile atente la fiecare pas, simțind din plin izolarea și asprimea acestui relief montan care ne testează ultimele resurse de energie înainte de a ne lăsa să ieșim la lumină.

Înaintăm în șir indian, cu privirile atente la fiecare pas, simțind din plin izolarea și asprimea acestui relief montan care ne testează ultimele resurse de energie înainte de a ne lăsa să ieșim la lumină.

Rând pe rând, toți membrii grupului apar printre stânci, împingându-și cu determinare bicicletele prin acest sector sălbatic și accidentat. Nimeni nu se grăbește, fiecare își alege cu grijă punctele de sprijin pe pământul amestecat cu grohotiș pentru a evita micile capcane ale reliefului.

Pereții strâmți ai cheilor încep să se retragă treptat, lăsând loc unei văi mai largi și luminoase, unde cerul senin ne reapare deasupra capetelor. Pietrele mari fac loc unei poteci acoperite cu pietriș mărunt și iarbă, un teren suficient de stabil pentru a ne permite să ne urcăm din nou în șa și să reîncepem pedalarea.

Înaintăm în ritm constant spre ieșirea din acest defileu sălbatic, lăsând în urmă umbra adâncă a versanților și savurând libertatea mișcării pe două roți după minutele bune de push-bike obositor.

Această imagine arată o porțiune tehnică de macadam, unde drumul forestier este presărat cu piatră spartă și vegetație deasă pe margini, cerând atenție maximă la condus.

Drumul forestier ne rezervă o ultimă încercare înainte de a ne elibera complet din strânsoarea văii. Poteca de pământ coboară brusc și ne scoate din nou la firul apei, exact în punctul tehnic unde conductele masive din beton traversează albia.

Coborâm cu atenție de pe biciclete pentru a negocia acest ultim vad plin de bolovani și stânci umede, ajutându-ne de instinct și de experiența acumulată la dus pentru a trece în siguranță pe malul opus, gata să lăsăm definitiv în urmă perimetrul sălbatic al Jitinului.

Depășim și această ultimă trecere prin apă, iar valea se deschide larg, lăsând loc unei poieni luminoase unde ne adunăm cu toții pentru o binemeritată pauză de regrupare. Ne tragem sufletul la soare, și ne verificăm bicicletele după porțiunile dure de bolovăniș și push-bike. Dinamica grupului este excelentă; toată lumea a trecut cu bine de obstacolele Jitinului, iar acum, ne pregătim să lăsăm în urmă sălbăticia cheilor pentru a aborda o altă etapă a traseului nostru montan.

Ieșim definitiv din zona cheilor și ajungem la fosta colonie minieră Ciudanovița, un loc cu o atmosferă aparte, unde până spre anii 2000 s-a exploatat uraniu. Trecem pe lângă indicatorul de intrare în localitate, lăsând în urmă potecile sălbatice pentru a pedala pe o uliță veche, pavată cu piatră cubică, flancată de clădiri ce poartă amprenta epocii industriale trecute.

Rulăm în șir indian printre blocurile coloniei, fascinați de aerul atemporal al acestui așezământ minier care odinioară pulsa de activitate, iar acum pare încremenit în mijlocul naturii bănățene.

Înaintăm pe acest drum larg de piatră cubică ce taie vechea colonie, lăsând roțile să vibreze ritmic pe pavajul de altădată.

Clădirile de locuințe cu arhitectură specifică perioadei comuniste, ridicate pentru miile de mineri care lucrau în subteran, ne însoțesc pe partea stângă, în timp ce pe dreapta se înalță versantul golaș al dealului.

Atmosfera este una de liniște profundă, aproape ireală pentru un loc care ascunde un trecut industrial atât de intens, iar pedalarea în formație ne permite să observăm în detaliu contrastul dintre natura care își reintră în drepturi și urmele lăsate de om.

Ieșiți din zona locuită, se face un drum spre dreapta ce urcă abrupt și ne scoate din nou la efort pur. Părăsim pavajul de piatră cubică din colonie și abordăm o curbă strânsă pe un teren instabil, plin de pietre libere și grohotiș, care ne obligă să coborâm din șa pentru o nouă sesiune solicitantă de push-bike.

 Pe măsură ce câștigăm înălțime, priveliștea de aici de sus este de-a dreptul spectaculoasă, dezvăluind întreaga geografie a locului. Fosta colonie minieră apare acum ca o panglică lungă de clădiri cenușii ce urmărește fidel firul îngust al văii, flancată de culmi împădurite și dealuri golașe ce se pierd în zare sub cerul plin de nori pufoși. Ne oprim pentru un moment pe buza pantei ca să admirăm acest peisaj atemporal și izolarea profundă în care mii de oameni au trăit și au muncit în epoca de aur a mineritului din Banat.

După ce depășim această zonă de belvedere, rampa se mai domolește și ne permite să ne urcăm din nou în șa pentru a pedala în forță.

Cu privirea concentrată pe pietrele libere de pe potecă și cu relieful muntos deschizându-se larg în stânga noastră, menținem un ritm constant de înaintare, lăsând în urmă ultimele ecouri ale fostei colonii miniere.

Terenul devine ceva mai prietenos și mai compact, oferindu-ne suficient spațiu pentru a pedala în paralel și pentru a schimba câteva impresii din mers. 

Înaintăm în șir indian pe un macadam aspru, presărat cu bolovani și iarbă, ce șerpuiește de-a lungul pantei domoale. Pe partea dreaptă, relieful coboară abrupt spre văile adânci ale Munților Aninei, oferindu-ne din mers o priveliște panoramică superbă asupra întregii regiuni.

Cărarea devine tot mai clară sub forma unui drum de care cu două benzi de pământ și pietriș, mărginite de tufe dese și ierburi înalte, îngălbenite de venirea toamnei.

Ritmul alert ne este întrerupt brusc de un mic incident tehnic, inevitabil pe un astfel de teren accidentat: cineva a făcut pană, ceea ce ne ține puțin în loc. Tragem bicicletele pe marginea căii de acces, chiar lângă covorul de ferigi ruginii, și scoatem trusa de scule pentru o reparație rapidă la roata din spate.

Deși această pauză neplanificată ne amână puțin înaintarea, ea face parte din farmecul oricărei aventuri veritabile pe două roți, oferind restului grupului ocazia unei pauze. Odată problema tehnică rezolvată, ne strângem echipamentul și ne urcăm din nou în șa. Plecăm mai regrupați de data asta, profitând de porțiunea mai largă de drum pentru a pedala compact.

Menținem un ritm constant, urmărind îndeaproape colegii care au luat deja un mic avânt în fața noastră și dispar ușor după curbă. 

Distanțele dintre noi cresc rapid pe măsură ce drumul începe să coboare ușor de-a lungul coastei deschise. În timp ce avangarda grupului prinde viteză pe macadamul alb și pietros, restul echipei rămâne în urmă. Peisajul se deschide spectaculos în stânga noastră, oferindu-ne o ultimă privire panoramică asupra munților.

Drumul pietros continuă să șeruiască pe platou, scoțându-ne în fața unei noi bifurcații de pământ și iarbă ce se deschide larg pe creastă.

Rulăm lăsați în voia gravitației, urmărind cu privirea siluetele colegilor din avangardă care devin deja mici puncte pe drumul din fața noastră.

 

Coborârea lungă ne poartă rapid spre baza versantului, iar în fața noastră încep să se zărească primele semne de civilizație. Printre dealurile verzi și pâlcurile de copaci, în vale se profilează acoperișurile unui nou sat adăpostit în această depresiune montană. 

Intrăm pe ulițele din Gârliște, unde ritmul alert al coborârii se domolește instantaneu sub influența liniștii ce stăpânește satul. Drumul de pământ ne poartă pe lângă șuri vechi construite din piatră masivă, cu porți verzi de lemn și acoperișuri din țiglă solzoasă macinată de timp.

Nu ne mai oprim pe nicăieri în sat și îl traversăm până în cealaltă parte a văii, urmând ulița principală în ritm lejer. Ce bine este să ai rude prin locurile pe unde mergi! Chiar la marginea localității, aici se lasă cu un popas la o rudă de-a Vivianei, unde tragem cu toții bicicletele pe dreapta, în fața unei porți masive din lemn și zidărie veche. Ne adunăm entuziasmați la umbra clădirii tradiționale, gata să ne dăm căștile jos și să savurăm ospitalitatea locală, transformând această oprire neplanificată în cel mai plăcut moment de odihnă al zilei.

Intrăm cam timizi în curte, căutând din priviri un loc potrivit unde să lăsăm bicicletele fără să încurcăm bunul mers al gospodăriei. Locul ne transpune instantaneu în trecut, cu o casă veche din piatră masivă de calcar, pridvor tradițional din lemn și detalii rustice ce amintesc de viața la sat de altădată. Ne sprijinim rând pe rând cadrele de zidurile bătrâne, iar apoi, la invitația caldă a gazdei, ne facem comozi pe iarba moale din ogradă, lăsând oboseala drumului să se dizolve în atmosfera primitoare și liniștită a acestui colț de Rai.

Curtea interioară ne dezvăluie o gospodărie tradițională remarcabilă, complet împrejmuită de ziduri înalte din piatră brută, care blochează orice zgomot din exterior. 

Am fost serviți cu mâncare, drept pentru care mulțumim gazdei și Vivianei pentru cinste. Nimic nu se compară cu o masă oferită din suflet atunci când ești pe drum de câteva ore bune. Ne adunăm cu toții în jurul bicicletelor cu forțe complet proaspete și cu moralul la maximum după această pauză excelentă. Ne luăm rămas-bun cu recunoștință, ne potrivim rucsacurile și începem să ne pregătim cadrele pentru plecare, gata să părăsim această oază de liniște din Gârliște și să ne reîntoarcem la traseul nostru montan.

Ne adunăm cu toții în jurul bicicletelor cu forțe complet proaspete și cu moralul la maximum după această pauză excelentă. Ne luăm rămas-bun cu recunoștință, și începem să ne pregătim pentru plecare, gata să părăsim această oază de liniște din Gârliște și să ne reîntoarcem la traseul nostru montan.

Trecem pragul porții și ieșim înapoi pe ulița pietruită din Gârliște, lăsând în urmă curtea primitoare. Virăm pe drumul de pământ și piatră care ne poartă pe lângă fațada bătrână a casei, unde o mantie deasă de iederă verde îmbracă zidurile galbene și ferestrele vechi din lemn.

Ne aliniem pe drumul principal din sat, lăsând definitiv în urmă poarta deschisă a gospodăriei care ne-a găzduit. 

Pedalăm lejer pe lângă casele rânduite la baza dealului împădurit, strângând rândurile pentru a părăsi vatra satului și a ne îndrepta spre zonele mai înalte ale traseului.

Aruncăm o ultimă privire în spate pentru a imortaliza acest colț pitoresc de uliță înainte de a dispărea după curbă. De aici se vede cel mai bine armonia acestei gospodării tradiționale: zidul înalt și impunător din piatră brută care urcă pe lângă coasta dealului, stâlpul de beton ce veghează răscrucea și fațada caldă a casei îmbrăcate în verdeață. Este imaginea perfectă cu care alegem să rămânem în minte din Gârliște, un rezumat vizual al ospitalității și liniștii rurale care ne-au reîncărcat bateriile pentru restul drumului.

Plecăm mai departe și urcăm ușor pe valea Gârliștei, lăsând definitiv în urmă ultimele garduri ale satului. Poteca de pământ urmărește fidel cursul apei, conducându-ne printr-un culoar umbros de vegetație sălbatică unde liniștea este întreruptă doar de foșnetul frunzelor. După circa 1,5 kilometri de pedalat constant în rampă, drumul ne scoate direct la firul apei; traversăm râul printr-un vad, chiar la kilometrul 35 al expediției noastre, potrivindu-ne cu atenție echilibrul pe pietrele din albie în timp ce încercăm să ajungem la gara Gârliște, situată pe înălțimile de deasupra văii.

Valea Gârliștei ni se dezvăluie în toată splendoarea ei sălbatică pe măsură ce înaintăm în amonte. Drumul devine o dâră lungă de pământ și iarbă ce taie o poiană largă, oferindu-ne un spațiu generos pentru pedalat și o vizibilitate excelentă asupra reliefului din jur. 

Ajungem în punctul în care poteca de pe firul văii se oprește brusc în fața apei, obligându-ne să ne folosim de instinct și de spiritul de echipă. Albia râului este destul de lată și plină de bolovani, așa că transformăm un trunchi masiv de copac căzut la pământ într-o punte suspendată.

Cu bicicletele luate pe sus sau sprijinite cu grijă, ne sincronizăm mișcările pentru a trece de pe un mal pe celălalt; unii dintre noi înaintează direct pe trunchiul alunecos, în timp ce colegii din față oferă sprijin de pe pietrele din vad pentru ca întreaga operațiune să se desfășoare în deplină siguranță.

Traversarea devine o adevărată demonstrație de echilibru și tehnică în aer liber. În timp ce unii dintre noi înaintează cu pași mărunți direct pe lungimea bușteanului suspendat, cu bicicleta ridicată pe umăr, alții aleg calea directă și trec curajoși prin vad, împingând cadrele printre bolovanii măturați de curent. Apa pârâului este curată și rece, iar razele soarelui care străpung bolta de frunze verzi luminează perfect această porțiune tehnică, transformând un simplu obstacol de pe traseu în cel mai spectaculos moment de mountain bike al întregii zile.

După ce terminăm cu bine trecerea prin apă, ne urcăm rapid în șa și ne reluăm pedalarea în formație. Intrăm pe o porțiune de drum forestier adâncită în umbra răcoroasă a pădurii, unde solul este deja acoperit de un covor subțire de frunze uscate și pietriș mărunt. 

Drumul forestier dispare rapid și se transformă într-o potecă de pământ extrem de abruptă și tehnică, acoperită de un strat gros de frunze și bolovani mari, instabili. Urcarea începe să se simtă subtil în picioare, dar alinierea în șir indian ne ajută să menținem un ritm constant și eficient. 

Înaintăm pe sub bolta de crengi, lăsând în urmă zgomotul râului în timp ce începem ascensiunea propriu-zisă către calea ferată. Rampa pronunțată ne obligă imediat să coborâm din șa și să trecem la o sesiune solicitantă de push-bike pe versant.

 Înaintăm cu pași mici și calculați, înfruntând înclinația serioasă a pantei și împingând bicicletele cu toată forța, în timp ce pădurea deasă de foioase ne înconjoară complet pe această porțiune obositoare care ne testează rezistența înainte de a atinge nivelul șinelor.

Înclinația se mai domolește după câteva minute bune de efort, iar poteca devine suficient de practicabilă pentru a ne urca din nou în șa. Pedalam cu atenție pe pământul reavăn acoperit de frunziș, menținând un echilibru fin printre pietrele ascunse și trunchiurile dese ale copacilor. 

Urcușul ne scoate din nou din șa pe o secțiune unde covorul gros de frunze uscate și înclinația solului fac pedalarea ineficientă.

Ne regrupăm la pas, împingând bicicletele unii lângă alții pe această potecă ce șerpuiește de-a lungul versantului împădurit. Profităm de umbra deasă și răcoroasă a copacilor pentru a ne regla respirația după efortul intens al ascensiunii, menținând o atmosferă excelentă în grup în timp ce parcurgem ultimele sute de metri din această urcare solicitantă prin inima pădurii.

Efortul ascensiunii prin desiș ia sfârșit în momentul în care poteca străpunge ultimele tufe și ne scoate într-o poiană largă, inundată de lumină. 

Am ieșit în golul alpin, parcurgând o serie de serpentine strânse până la gara Gârliște. Traseul are frumusețile lui în funcție de fiecare anotimp în care alegi să îl descoperi. Primăvara ne încântă cu verdele crud al pădurii proaspăt trezite la viață. Vara ne cucerește cu florile ce stăpânesc poienițele și marginile de drum. Toamna ne îmbată cu coloritul ei deosebit, scos în evidență de frunzele copacilor din pădurile ce domnesc peste văi și munți. Iarna este o liniște profundă, cu un alb imaculat scos în relief de trunchiurile copacilor goi. Fiecare lună din an rescrie povestea acestor locuri feroviare izolate, oferindu-ne motive de a reveni oricând cu aceeași bucurie pe două roți.

Serpentinele ne scot în sfârșit chiar pe terasamentul mult căutat, unde linia ferată taie coama golașă a muntelui într-o zonă de o frumusețe rară. Ne oprim cu toții pe marginea șinelor vechi pentru o scurtă pauză foto și o binemeritată regrupare sub cerul liber.

De pe creasta golașă, relieful se strânge din nou, iar linia duce drept la gară, tăind o zonă de o frumusețe aparte. Șinele parcurg o porțiune perfect rectilinie, mărginită pe partea dreaptă de o pădure deasă de pini înalți, ale căror coroane întunecate contrastează superb cu iarba uscată de la marginea terasamentului.

Ne aflăm pe porțiunea finală a acestei etape, îndreptându-ne cu pași repezi spre clădirea gării Gârliște.

Urmăm poteca ce începe să coboare ușor, iar în fața noastră se profilează, în sfârșit, primele clădiri. Intrăm în perimetrul gării Gârliște, un loc stăpânit acum de o liniște profundă și de o melancolie greu de descris în cuvinte. 

Ajungem în sfârșit în dreptul clădirii principale a gării Gârliște, o construcție tipic feroviară, ridicată din piatră și cărămidă roșie care încadrează ferestrele mari. Spre marea noastră surprindere, clădirea se prezintă într-o stare destul de bună, având acoperișul intact și ferestre moderne, semn că locul este încă îngrijit sau folosit ca locuință de canton. 

Chiar la capătul peronului ne întâmpină panoul metalic albastru, decolorat de soare, pe care scrie simplu: GÂRLIȘTE. Dincolo de el, liniile ferate se conturează perfect drepte și părăsesc lumina zilei pentru a se afunda direct în măruntaiele muntelui.

Aici, la Gara Gârliște (km 41), timpul pare că s-a oprit complet în loc. Privit de jos, de pe liniile ferate, micul canton din cărămidă roșie domină peronul de ciment, în timp ce scara exterioară de lemn și balustrada de piatră ghidează privirea spre drumeții care explorează zona. 

Lăsăm în urmă indicatorul stației și ne îndreptăm roțile spre gura întunecată a tunelului Gârliște, cea mai mare lucrare subterană de pe această linie. Trecem pe lângă o căsuță de cantonier fermecătoare, ridicată din piatră brută și cărămidă roșie, cu un gard mic din lemn verde ce pare desprins din alte vremuri.

Întunericul adânc din galerie ne dă fiori reci și ne obligă să ne verificăm rapid lanternele pregătindu-ne moral de înaintare oarbă prin inima muntelui.

Intrăm în galerie și suntem înghițiți instantaneu de un întuneric dens și de o răcoare umedă care ne face să tresărim. Ne aflăm în cel mai lung tunel de pe traseu, cel de la Gârliște, având o lungime de 660 de metri. Înaintăm cu atenție de-a lungul terasamentului, privind fixați spre depărtare, unde lumina de la celălalt capăt al muntelui se zărește ca un punct mic și alb, o firavă promisiune că vom reveni curând la suprafață.

Vizita noastră în acest loc s-a finalizat luând-o din loc și lăsând în urmă clădirile gării Gârliște. Abordăm o potecă îngustă de pământ ce urcă pronunțat pe coama dealului, trecând direct pe lângă o căsuță bătrânească abandonată, cu ziduri din chirpici și un acoperiș vechi din șindrilă înnerită de vreme. Împingem din nou bicicletele la pas de-a lungul pantei acoperite de ierburi uscate, în timp ce ne croim drum spre creasta deschisă pentru a continua călătoria noastră spre destinația finală a acestei lungi zile în șa.

lecăm tot prin spatele gării, urcând pe dealul de deasupra tunelului. Cărarea ne poartă chiar pe buza versantului, lăsând căsuța veche pe partea dreaptă, sub umbra unui copac falnic.

Terenul este arid și presărat cu bucăți de calcar alb care ne obligă să fim atenți la fiecare pas în timp ne deplasăm.

Umbra deasă a copacilor înalți aduce o răcoare plăcută, iar drumul ce șerpuiește domol printre trunchiuri ne permite să ne reîncărcăm moralul și să menținem un ritm bun, bucurându-ne de liniștea deplină a acestui sector de codru codificat de toamnă.

De aici de sus, perspectiva asupra munților din depărtare se deschide din nou spectaculos, amintindu-ne ce masiv uriaș de stâncă străpunge, de fapt, tunelul feroviar pe sub picioarele noastre.

Traversăm dealul, spre Brădeț, iar panta se domolește în sfârșit. Drumul devine destul de compact pentru a ne permite să ne urcăm cu toții în șa.

Ieșim din pădure, dar drumul ne pune din nou la încercare vigilența și echipamentul cu o secțiune plină de făgașe adânci, bălți mari și noroi pe partea stângă. Suntem obligați să rulăm cu atenție pe o dâră îngustă de pământ uscat și pietriș de pe marginea dreaptă, o trasare tehnică ce ascunde multe capcane sub stratul de praf. Din păcate, în această porțiune până la Brădeț am reușit să fac două pene pe roata din spate, un record de ghinion care ne-a scos din ritm și ne-a forțat să scoatem din nou levierele și peticele în mijlocul câmpului deschis.

După ce terminăm cu reparațiile și umflăm roata pentru a doua oară, ne strângem iute sculele și revenim în șa. Drumul se mai curăță de bălți și se transformă într-o cale bătătorită de pământ uscat și pietriș mărunt, permițându-ne să ne lansăm din nou într-un ritm alert.

Grupul strânge din nou rândurile pe această uliță îngustă și denivelată, pedalând concentrat printre șleaurile uscate pentru a menține o viteză bună. Dincolo de gardul din stânga, în depărtare, încep să se profileze primele case, semn că efortul nostru pe platou ne-a adus în sfârșit la intrarea în localitatea Brădeț.

Intrăm în vatra satului Brădeț pe un drum lat de pământ, lăsând în urmă porțiunile strâmte de pe platou. Ulița șerpuiește lin pe lângă gardurile lungi din bârne suprapuse, specifice gospodăriilor bănățene de munte, în timp ce pe partea dreaptă peisajul se deschide larg spre pășunile din jurul localității. 

Ocolim cu atenție micile bălți formate pe uliță și pedalăm grupați în această lumină caldă, savurând atmosfera autentică a așezării montane înainte de a ne îndrepta spre ultima secțiune a traseului nostru.

Suprafața extrem de denivelată ne zguduie serios ghidoanele și ne obligă să pedalăm ridicați din șa, căutând cu atenție cele mai puțin tăioase pietre pentru a nu risca încă o pană pe final de zi.

Înaintăm grupați în șir indian pe sub bolta umbroasă a pădurii, conștienți că această veche cale de acces ne poartă direct spre porțiunea finală a expediției noastre.

Din Brădeț (km 49) am urcat ușor spre DJ572B, făcând dreapta spre Marila, locul unde este sanatoriul, un loc de însănătoșire construit încă de pe vremea monarhiei. Acest tronson ne scoate din praful potecilor forestiere și ne oferă un rulaj mai constant, chiar dacă panta continuă să ne solicite picioarele.

Din Marila (km 55,3) am făcut din nou la dreapta pe DN57B, urmând o coborâre lungă de 10 kilometri până în Oravița. După zecile de kilometri de macadam, bolovăniș, noroaie și push-bike, asfaltul neted se simte ca o adevărată binecuvântare sub roțile noastre. Ne așezăm în formație și lăsăm gravitația să își facă treaba, înclinându-ne cu încredere în virajele largi flancate de parapete vechi din beton. Aerul montan ne șuieră prin căști în timp ce coborâm în viteză prin inima pădurii, savurând din plin această ultimă porțiune rapidă și spectaculoasă care ne apropie cu fiecare secundă de punctul din care am pornit dimineață.

Coborârea rapidă se termină și intrăm în cele din urmă pe străzile din Oravița, lăsând în urmă liniștea codrilor montani. Rulăm în șir indian printre clădirile istorice cu arhitectură imperială, ale căror fațade vechi, poartă amprenta farmecului de altădată, în contrast cu clădirile viu colorate din vecinătate. 

Oravita ( km 67) și finalul acestei frumoase ture. Roțile bicicletelor adună ultimii metri ai acestei expediții memorabile pe asfaltul orașului, în timp ce ne îndreptăm spre punctul final al traseului, obosiți, dar cu mintea plină de imagini spectaculoase cu viaducte, tuneluri, peisaje de creastă și momente unice de echipă.

Ajungem în sfârșit la autogară, locul unde aveam parcate mașinile, și punem punct oficial unei expediții de neuitat pe două roți. 

„Semmeringul bănățean” este a doua cale ferată montană din Europa, fiind construită la doar câțiva ani după faimoasa cale ferată „Semmeringbahn” din Austria. Linia ferată a fost ridicată în perioada 1861-1863, în vremea când Banatul era parte componentă a Imperiului Austro-Ungar, fiind destinată inițial transportului de minereu. Astăzi, ea rămâne cea mai spectaculoasă și veche cale ferată montană din România! Acest drum de fier legendar trece prin 7 gări, are o lungime totală de 33,4 kilometri și traversează 14 tuneluri săpate direct în stânca muntelui și 10 viaducte peste văi adânci, dintre care cel mai lung măsoară aproape un kilometru. Pe lângă acestea, traseul numără 89 de podețe, 49 de ziduri de sprijin și parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21 de kilometri, adică peste două treimi din întregul parcurs. De fapt, tot peisajul este un spectacol continuu pe prima cale ferată montană a României!

Cu peste 150 de ani de istorie în spate, este dureros să vezi că zona NU este promovată oficial de autoritățile locale: lipsesc pliantele, panourile informative sau plăcuțele indicatoare. În mod paradoxal, promovarea se face aproape exclusiv pe site-uri, bloguri și rețele sociale, prin efortul oamenilor entuziaști care au călcat prin zonă și au refuzat să lase această minune inginerescă în uitare.

Pentru a retrăi alături de noi magia acestui traseu, vă las în ultima parte a poveștii și un film realizat de mine pe parcursul acestei zile incredibile. Vizionare plăcută și ne vedem pe cărări!

ORAVITA - ANINA (DOCUMENTAR)

Ca să verificați mersul trenului, intrați pe www.cfrcalatori.ro, debifați „Doar statiile principale”, selectați ziua (nu afișează automat cursele de a doua zi) și apăsați Caută trenuri.

Clic pe aceasta imagine, selectati data plecării și dați înainte   

    Traseul pe care l-am parcurs

     

Route 3269239 - powered by www.bikemap.net