Cu toamna bătând la ușă: Traseu MTB spre Bocșa

Discovery in the hills of Ezeriș

Există un moment ascuns în fiecare început de septembrie, o secundă în care aerul își schimbă greutatea, iar lumina devine brusc aurie și nostalgică. Nu e încă frig, dar știi că s-a terminat o etapă. Cu toamna bătând la ușă, chiar în această zi de 5 septembrie, pașii — sau mai bine zis roțile — m-au purtat pe cărările mai puțin umblate ale Banatului Montan, acolo unde dealurile par că păstrează secrete vechi de când lumea. Nu căutam neapărat ceva anume, dar tocmai atunci când nu aștepți nimic, natura decide să se deschidă în fața ta. Ceea ce a urmat pe acele creste domoale nu a fost doar o simplă plimbare, ci o adevărată descoperire.

Un scârțâit metalic, urmat de acea smucitură familiară, și trenul oprește în gara Moniom. Aici m-am dat jos și, împreună cu colegii mei de drumeție, am coborât bicicletele pe peron, privind cum vagoanele se îndepărtează în liniște.

Trenul roșu s-a îndepărtat deja pe șinele încadrate de iarbă, iar noi am rămas pe peronul îngust din plăci de beton, singuri cu drumul nostru. Vine toamna, așadar e momentul să revenim la locurile care ne încarcă cu energie după o vară toridă.

Ne potrivim căștile, verificăm presiunea în roți și ne priveam între noi. Pe peronul îngust, sub privirea îngăduitoare a dealurilor golașe care străjuiesc gara, energia era însă la cote maxime. În timp ce mă grăbeam să-mi umflu roata din spate – un ritual clasic de drumeție pe care, evident, trebuia să-l fi făcut de acasă –, restul grupului aștepta nerăbdător plecarea. Nimic nu se compară cu acele momente în care ești înconjurat de biciclete întinse pe iarbă, rucsaci potriviți în spate și glume aruncate pe seama celui care ține plutonul pe loc. 

Plecarea n-a fost chiar fără peripeții. Am lăsat în urmă liniștea gării și am pornit pe străzile Moniomului, dar planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu cele de pe teren. Pe lângă lipsa apei, care ne-a trimis la vânătoare de provizii prin sat, ghinionul a lovit exact unde durea mai tare: o pană apărută chiar la roata pe care tocmai o umflasem pe peron. Glumele din grup s-au reaprins rapid în timp ce meșteream din nou la bicicletă printre ulițe, căutând o fântână sau un magazin deschis.

Toate aceste mici obstacole ne-au întârziat puțin plecarea spre traseu, dar n-au făcut decât să ne crească pofta de pedalat. Cu bidoanele pline și pana rezolvată, am lăsat în urmă ultimele case. Străbatem satul în viteză și ne îndreptăm hotărâți spre dealul din față. După ce traversăm podul peste râul Bârzava, peisajul începe să se schimbe.

Roțile mușcă din pământul uscat și pietros, iar umbrele lungi ale copacilor încep să ne croiască drumul. În fața mea, plutonul s-a lungit deja pe panta care începe să se înăsprească, lăsând în urmă un nor fin de praf. Imaginația îmi zboară și mă văd deja urcând tot mai sus, depășind obstacol după obstacol. Un indicator din lemn, ridicat la marginea drumului forestier, pare să ne ureze bun venit în inima naturii și să ne valideze traseul.

Prindem o porțiune de coborâre și ne dăm drumul în viteză, „pră vale cătră munce”, cum zic bănățenii! Roțile se învârt libere, iar vântul ne lovește fețele în timp ce trecem prin zonele umbrite de lizierele verzi. Pentru câteva momente, străbatem un drum destul de umblat, o potecă lată de pământ unde ne putem regrupa.

Încă suntem pe firul văii, acompaniați de umbra deasă a copacilor și de răcoarea care se adună lângă apă. Mergem întins, dar știm bine că această porțiune plată și confortabilă nu va dura la nesfârșit.

Ritmul se simte excelent, însă privirile noastre caută deja versanții din jur. Ne pregătim spiritual pentru ce urmează, fiindcă imediat ce vom părăsi valea, vom începe urcușul și vom explora înălțimile.

Uneori, adevărata provocare stă ascunsă chiar aici, jos, sub mantia înșelătoare a primelor frunze căzute. Poteca devine îngustă și șerpuiește strâns pe marginea unui dâmb de pământ reavăn, obligându-te la o atenție distributivă maximă. Mergem cu atenție, simțind cum pădurea deasă se strânge în jurul nostru și ne testează abilitățile tehnice înainte de a părăsi valea pentru a urca spre Tâlva Mare și a explora înălțimile Munceilor Arenișului.

Și, ca un făcut, când credeam că am găsit ritmul perfect, pădurea a decis să ne pună cu adevărat la încercare. Urcarea noastră a fost brusc întreruptă de un copac masiv, prăbușit de-a curmezișul potecii.

Aici, muntele îți amintește că pe două roți trebuie să fii pregătit pentru orice. Traseul curat s-a transformat instantaneu într-o zonă de obstacole unde bicicleta nu mai este un mijloc de transport, ci un bagaj de Glossary/escaladat. N-am avut de ales: a trebuit să descălecăm și să ne strecurăm pe sub crengile uscate și noduroase, ridicând bicicletele pe sus printre frunze și pământ. Acest moment a adăugat acea doză de imprevizibil și aventură pură pe care o cauți mereu într-o ieșire

După ce ne-am asigurat că tot grupul a trecut cu bine de uriașul culcat la pământ, am realizat rapid că panta nu ne mai iartă. Am lăsat în urmă ideea de a pedala și am reluat asaltul la push bike spre înălțimi. 

Când panta devine prea aspră pentru picioare, mountain biking-ul se transformă într-un test de voință la pas. Împingem bicicletele cu îndârjire prin pădurea deasă, cu privirile ațintite spre pământ și mâinile strânse ferm pe ghidon.

Urcarea la push bike ne-a stors bine de energie, transformând înaintarea într-un joc al răbdării: urcăm, ne oprim, privim, mai urcăm puțin, ne amuzăm și povestim pe sub umbra deasă a copacilor. 

Urcăm, urcăm și iar urcăm, nu ştim exact încotro ne îndreptăm, dar asta nu contează, avem la dispoziţie întreaga zi să descoperim zona...

Când soarele de septembrie a început să străpungă coroanele înalte, crezând că suntem aproape de o izbăvire, poteca ne-a tăiat complet craca de sub picioare. Vegetația devenise mult prea deasă, iar drumul pur și simplu s-a blocat în fața noastră. N-aveam ce face, așa că am fost nevoiți să facem cale întoarsă pentru că nu mai puteam înainta.

Toată munca depusă la urcare trebuia acum inversată. Am decis să pornim mai departe pe un alt drum, dar nu înainte să coborâm, nevoiți din nou, să ne chinuim printre crengile copacului căzut. La a doua trecere, lupta cu crengile noduroase a părut aproape ironică. Privind trunchiul uriaș care ne blocase inițial avântul și ne forțase acum să ne întoarcem, un gând ne-a trecut tuturor prin minte: poate nu era căzut acolo întâmplător, cine știe. Parcă o forță nevăzută a pădurii ne-a barat calea ca să ne redirecționeze pașii și roțile spre adevărata aventură care ne aștepta pe cealaltă rută.

Lăsăm în urmă misterul copacului căzut și regăsim, în sfârșit, bucuria pedalatului pe un nou drum, mult mai deschis și mai primitor. Ieșim treptat din inima deasă a pădurii, iar peisajul se schimbă spectaculos în fața noastră. Începem să rulăm de-a lungul unei coame de deal, flancați în stânga de o pajiște imensă, acoperită de un covor des de ferigi verzi și arămii care strălucesc sub soarele de septembrie.

Poteca de pământ devine clară, bătătorită și ne permite să prindem din nou viteză, în timp ce pădurea se retrage discret în partea dreaptă, lăsându-ne să respirăm libertatea spațiului deschis. Schimbăm vitezele, ne așezăm confortabil în șa și lăsăm roțile să curgă pe această curbă de nivel spectaculoasă. Toată oboseala și frustrarea întoarcerii din drum dispar într-o secundă; ritmul este perfect, aerul de toamnă miroase a iarbă arsă de soare, iar dealurile Ezerișului încep, în sfârșit, să își dezvăluie adevărata splendoare.

Fericirea de a rula liberi pe platou a fost repede temperată de realitatea aspră a terenului. Poteca bătătorită s-a pierdut treptat într-o vegetație joasă și agresivă, obligându-ne să încetinim. Traversăm o zonă spinoasă în care foarte ușor se face pană, unde mărăcinii și ciulinii uscați de la marginea drumului pândesc la fiecare centimetru. După experiența neplăcută din sat, când ghinionul ne-a ținut pe loc pe ulițele Moniomului, am învățat lecția. Decizia a fost una colectivă și înțeleaptă, dictată de spiritul de autoconservare al ciclistului: am preferat să merg pe lângă bicicletă decât să mai repar încă o pană 

Din fericire, strategia de a merge pe lângă biciclete a funcționat perfect și am scăpat cu toții fără nicio cameră spartă. Spinii au rămas în urmă, iar poteca s-a lărgit din nou într-un drum alb și prăfos de pământ bătătorit, ideal pentru viteză

După atâta efort, push-bike și mărăcini, vine și răsplata mult așteptată a oricărui ciclist: după deal ne dăm la vale, fie ea și una scurtă. Ne urcăm rapid în șa, ne lăsăm pe spate și prindem viteză sub cerul imens și senin. Gravitația își face treaba, iar vântul cald de septembrie ne șterge instantaneu transpirația de pe frunte în timp ce coborâm în viteză pe această pantă domoală. Sentimentul de libertate revine în forță în timp ce dealul golaș rămâne în spatele nostru, iar noi ne îndreptăm cu viteză maximă spre deznodământul călătoriei.

Coborârea scurtă ne-a dat aripi, dar relieful de pe dealurile Ezerișului ne-a scos rapid în cale o nouă provocare. Drumul de pământ și piatră calcaroasă a început să urce din nou șerpuind printre tufe arse de soare, cerându-ne ultimul strop de energie. Însă efortul nu mai contează acum. Cu fiecare pas pe care îl facem, cu fiecare metru pe care îl urcăm, priveliștea din jur se deschide din ce în ce mai mult.

Și iată că, după atâtea dealuri cucerite și poteci rătăcite, descoperirea își face în sfârșit apariția, învăluită în cel mai pur parfum pastoral. Liniștea amiezii este însă brusc ruptă de un lătrat puternic și hotărât. Cred că suntem în prezența unei stâne, pentru că ne latră un câine încercând să ne țină la distanță de oi.

Ocolim cu atenție zona stânei, lăsând paznicul patruped să se liniștească, și ne continuăm drumul de creastă. Într-un final, lăsăm în urmă și ultimele pâlcuri de copaci din livadă. Ieșim definitiv din pădure și dăm de o pajiște uriașă, care se întinde cât vezi cu ochii sub cerul liber.

În fața noastră se deschide, în sfârșit, platoul în toată splendoarea lui aridă și melancolică. Drumul de căruță, cu două dâre adânci de iarbă arsă de soare, șerpuiește domol spre linia orizontului, străbătând o pajiște nesfârșită care pare să atingă cerul. Singurul străjer al acestui loc pustiu este trunchiul golaș al unui copac uscat, o sculptură naturală ce adaugă o notă dramatică întregului peisaj.

 Ne tragem sufletul preț de câteva clipe, privind în zare spre munții care se ghicesc în negura depărtării. Toate obstacolele de până acum – pana din sat, copacul căzut, push-bike-ul și mărăcinișul – au fost doar prețul corect plătit pentru a ajunge aici. „Discovery in the hills of Ezeriș” nu a fost un punct fix pe hartă, ci însăși această clipă de libertate pură, suspendată între vară și toamnă, pe care o poți trăi doar atunci când lași asfaltul în urmă și pornești în explorare pe două roți.

Și după ce am cucerit platoul și ne-am umplut privirile cu zarea deschisă, vine momentul cel mai așteptat: ne dăm din nou pe coborâre. Drumul lung de pământ și iarbă uscată se prăbușește lin în fața noastră, devenind o pistă perfectă pentru viteză.

Ne așezăm bine în șa, dăm drumul la frâne și lăsăm gravitația să își facă de cap. Trecem rând pe rând în viteză, lăsând în urmă doar firele lungi de iarbă galbenă și praful drumului. Bicicletele rulează excelent pe acest pământ bătătorit, iar vântul ne șuieră prin căști, transformând toată oboseala urcușului de mai devreme într-o adrenalină pură. 

Totuși, știm bine că această coborâre nu este finalul, ci doar o treaptă care ne coboară de pe creastă pentru a ne propulsa mai departe. Ezerișul ne așteaptă încă undeva în față, iar aventura este departe de a se fi terminat.

Și n-ai cum să nu te bucuri! Ne bucurăm pe deplin, doar se vede din fiecare cadru, din fiecare zâmbet și din acel gest plin de libertate al Roxanei. Pe o astfel de coborâre, unde pământul fuge rapid sub roți și cerul Banatului pare că te îmbrățișează, lași în urmă orice grijă. 

Drumul ne poartă vertiginos la vale, iar pajiștea galbenă se derulează rapid pe lângă noi, ducându-ne tot mai aproape de porțiunea următoare a traseului.

Totul e minunat în jur, astfel că din loc în loc ne mai oprim și facem câte o rotație completă, să putem cuprinde din priviri întreaga frumusețe oferită de natură. Când peisajul se deschide atât de generos, simți nevoia să pui pauză timpului și pur și simplu să respiri. Însă, pe lângă peisajele care îți taie respirația, farmecul acestor drumeții vine din momentele complet neprevăzute. Avem și câteva momente de joacă cu o cățelușă din apropierea unei stâne, care ne-a distras toată atenția. De cum a simțit că nu avem gânduri rele, blănoasa a lăsat garda jos și s-a prăbușit pe iarbă direct pe spate, cerșind mângâieri. N-am rezistat tentației: am descălecat cu toții, ne-am strâns în jurul ei și am petrecut minute bune răsfățând-o în mijlocul drumului de pământ.

După ce ne-am luat rămas-bun de la cățelușă, drumul ne-a rezervat o altă întâlnire autentică în vârful platoului. Ne-am trezit dintr-odată în mijlocul unei turme mari de oi, care înainta leneș pe aceeași potecă cu noi. Am încetinit cu toții ritmul, lăsând animalele să își vadă liniștite de drum pe marginea stângă a potecii, în timp ce noi ne-am strecurat cu atenție prin dreapta.

Lăsăm în urmă turma de oi și praful fin ridicat de copitele lor, reintrând în ritmul nostru de pedalat. Drumul de pământ coboară acum ușor, flancat de pomi fructiferi răzleți care trădează prezența unor vechi livezi de deal.

Atmosfera este perfectă, aerul curat ne umple plămânii, iar drumul ne propulsează vertiginos spre capătul acestei creste, unde știm că trebuie să se arate mult așteptata destinație.

Zâmbetele și ritmul lejer arată că porțiunea grea a trecut. Poteca se lărgește și ne dă voie să pedalăm unii alături de alții, transformând drumeția într-o paradă a bunei dispoziții.

Rulând unii după alții în acest ritm lejer de platou, fiecare își păstrează rândul și locul în șir, lăsând roțile să muște din pământul bătătorit în timp ce zarea continuă să se deschidă în fața noastră.

...o zare în care, înaintând cu entuziasm în mijlocul drumului, apare și Cristi. Cu privirea țintită înainte și stăpân pe bicicletă, prezența lui transformă toată această drumeție într-o experiență și mai valoroasă, amintindu-mi că cele mai frumoase cărări sunt cele pe care le descopăr alături de el.

...alături de el, într-un joc simetric al cadrelor: în timp ce eu stau la marginea drumului, concentrat să filmez trecerea întregului grup, sunt la rândul meu filmat de Cristi. Obiectivele camerelor noastre se întâlnesc preț de o secundă pe această creastă, surprinzând nu doar mișcarea bicicletelor, ci și complicitatea dintre noi, fiecare încercând să captureze din cel mai bun unghi dinamica acestei zile.

Schimbul acesta de roluri adaugă o dinamică aparte filmării noastre, transformând simpla înregistrare a traseului într-un dialog vizual între tată și fiu, în care fiecare cadru surprins devine o piesă de preț în puzzle-ul acestei aventuri pe două roți.

...o aventură care ne adună din nou pe toți în același cadru larg, întinși într-un șir indian ce coboară domol spre liziera deasă a pădurii. 

Cristi devine punctul central al peisajului, trecând cu hotărâre prin dreptul copacului și lăsând roțile să-i curgă liber pe acest drum de căruță care pare să despice dealul, în timp ce o mână de oameni urcă creasta în sens opus. Fiecare își urmează ritmul sub soarele blând, într-un tablou perfect de început de septembrie unde spațiul deschis îți dă aripi.

Aruncăm o ultimă privire înapoi spre crestele golașe, în timp ce drumul ne coboară brusc într-o altă lume, ascunsă sub umbra deasă a copacilor. Trecem pe lângă o gospodărie veche ce pare uitată de timp la marginea potecii. Liniștea acestui loc ne amintește de farmecul satelor bănățene de altădată, unde fiecare gard de sârmă și fiecare prun bătrân ascund o poveste nespusă.

...o nouă porțiune de traseu unde depășim un grup de drumeți care au aceeași direcție ca și noi. Un scurt salut aruncat în trecere, și ne urmăm drumul mai departe, lăsând în urmă pasul lor domol în timp ce bicicletele noastre rulează alert printre lizierele verzi care încep să se strângă în jurul potecii.

Rămânem concentrați pe drum, rulând unul în spatele celuilalt, și fiecare pedală ne duce mai aproape de destinație, într-o liniște perfectă întreruptă doar de zgomotul roților.

...o liniște care devine și mai profundă odată ce trecem pe lângă un mic lac ascuns între tufe, ce reflectă perfect cerul de septembrie. Drumul ne poartă înainte, dar ochiul de apă ne fură pentru o clipă atenția.

Lacul acesta ascuns, apărut de nicăieri printre dealuri, devine fundalul perfect pentru o scurtă pauză vizuală înainte de a ne relua drumul.

Trecem pe lângă digul de piatră, lăsând în urmă această oază de liniște pentru a ne reîntoarce la ritmul alert al traseului.

Poteca ne strânge din nou pe toți laolaltă într-un cadru pur pastoral, unde clăile de fân din depărtare și gardul rustic ne amintesc de farmecul simplu al satului bănățean.

Privirea ne fuge peste gardul șubrezit de vreme, unde clăile de fân împrăștiate printre pomii răzleți trădează ritmul liniștit al vieții de la țară.

Continuăm să rulăm de-a lungul gardului rustic, ghidați de silueta impunătoare a unui copac bătrân care rupe monotonia pajiștii golașe.

Trecem pe lângă porțiunile unde gardul rustic aproape că dispare, înghițit treptat de vegetația deasă care dă un aer sălbatic întregii margini de drum.

Drumul devine un culoar strâmt de iarbă și pământ, mărginit de bârnele albite de soare, croindu-ne calea printre vechile proprietăți de pe deal.

Bârnele poartă pe ele amprenta multor veri fierbinți, rămânând în urmă ca niște repere tăcute în timp ce noi ne continuăm rulajul spre capătul dealului.

Ne aflăm destul de aproape de comuna Ezeriș; traversăm calea ferată și cotim imediat la stânga, ținând drumul până la un alt canton părăsit, unde urmează să trecem din nou dincolo de șine.

Traversarea liniei ferate ne adună din nou într-un grup compact, oferindu-ne ocazia unui ultim zâmbet aruncat spre cameră înainte de a trece pe partea cealaltă.

Arhitectura veche din piatră a cantonului dă o notă nostalgică locului, marcând punctul exact unde ne pregătim să traversăm din nou calea ferată.

Privit din unghiul opus, cantonul ascunde o curte mică și doi păzitori patrupezi blânzi care au ieșit la gard să ne petreacă cu privirea.

Lăsăm în urmă curtea cantonului, însoțiți pentru câțiva metri de micul patruped care aleargă voios înaintea noastră pe drumul de pământ.

...o curbă care ne aruncă direct într-o vegetație agresivă și înaltă, unde iarba uscată și ciulinii par că vor să ne ascundă cu totul privirilor.

Cam greu prin iarba mare şi neumblată. Înaintăm cu grijă unii după alții, simțind cum poteca abia se mai ghicește sub roțile noastre.

...până când poteca devine complet impracticabilă pentru pedalat, obligându-mă să descălecrez și să împing bicicleta printr-un tunel des de ferigi uriașe.

Sălbăticia ne pune din nou la încercare, iar vegetația ne obligă la o sesiune neplanificată de push-bike printre tufele care au înghițit cu totul drumul.

Ieșim din hățiș și mergem paralel pe lângă linia de tren, menținând un ritm constant și lejer de-a lungul șinelor care ne călăuzesc drumul spre Ezeriș.

O alta traversare peste linia ferată ne scote la Ezeriş, lăsând definitiv în urmă șinele de tren pentru a intra pe ulițele mult așteptatei noastre destinații.

Rămânem în formație pe această porțiune de pământ și pietriș, rulând lejer printre marginile verzi care ne ghidează pașii spre sat.

Intrăm în sfârșit pe primele ulițe asfalatate din Comuna Ezeriș, lăsând în urmă praful crestelor pentru o binemeritată relaxare la capătul unui traseu spectaculos.

Rămași complet fără apă, dăm de o fântână veche la marginea drumului, privind curioși în adâncul ei răcoros, căptușit cu ferigi verzi.

Nu riscăm cu fântâna și mergem totuși până la primul magazin să facem plinul de apă acolo. La Ezeriș ne regrupăm la magazinul satului și luăm așa-zisa „pauză de prânz”, savurând din plin momentul de liniște după atâția kilometri.

După ce ne-am stâmpărat setea, gonim aliniați pe asfaltul impecabil, traversând satul către Fârliug, lăsând în urmă silueta albă a bisericii și ultimele case din Ezeriș.

Ținem linia dreaptă și lăsăm ultimele case din Ezeriș în urmă, bucurându-ne de asfaltul întins care ne propulsează spre continuarea acestei lungi aventuri pe două roți.

Nu puteam pleca fără o poză de grup în cel mai tare loc din Ezeriș, idee care, dacă nu mă înșel, i-a aparținut lui Mircea, oferindu-ne un moment amuzant în fața unui vechi sediu de partid local.

Undeva pe aici, chiar unde se termină cimitirul, părăsim asfaltul către stânga printr-o frumoasă vale spre dealul Lupilor, reintrând bucuroși pe pământul bătătorit ce ne promite noi aventuri.

Valea ne întâmpină cu o surpriză de o frumusețe sălbatică: un cal maiestuos lăsat liber la paște ne blochează prietenos poteca, privind curios spre grupul nostru de bicicliști.

Înaintăm domol prin această vale încă naturală, trecând cu respect pe lângă calul care ne privește liniștit de pe margine în timp ce drumul ne poartă spre baza dealului.

O ultimă privire spre marginea drumului, unde calul se pierde treptat printre sălciile bătrâne, în timp ce roțile noastre continuă să muște din potecă.

Ținem poteca ce șerpuiește prin inima văii, înaintând unii după alții spre capătul platoului unde relieful începe încet-încet să se înăsprească.

Peisajul se schimbă și relieful se ascute rapid; panta din față ne scoate în cale prima mare provocare înainte de a pătrunde sub umbra deasă a pădurii, dar traseul nu e pe acolo... ce bine!

Lăsăm firul văii după vreo 400 de metri și atacăm dealul din dreapta, unde poteca ne scoate rapid la lumină, pe creasta deschisă.

Fiecare abordează panta în stilul propriu, unii pe bicicletă, alții împingând la ea, însă cel mai important este că înaintăm constant spre culme.

Fiecare metru câștigat pe bicicletă e o victorie; Roxana își păstrează ritmul și rezistă să stea în șa, cucerind creasta pedală cu pedală, fără să descalece.

Vin strâns din urmă, concentrat pe poteca ce șerpuiește de-a lungul crestei, cu camera activată pe cască pentru a nu rata nicio perspectivă din această nouă urcare.

Oprim cu toții la răspântie pentru o regrupare necesară la schimbare de direcție, lăsând un moment de respiro și glume înainte ca poteca să ne poarte spre noi creste.

Schimbăm complet peisajul și reluăm pedalatul în linie pe o culme deschisă, unde poteca bătătorită se întinde generos în fața noastră spre linia dealurilor.

Rămân strâns în spatele plutonului, lăsând bicicleta să curgă ritmic pe dârele de pământ uscat ale acestui drum ce pare că nu se mai termină.

Menținem rândul în șir indian, si ne urmăm unii pe alții pe linia crestei, într-o liniște perfectă unde doar rulajul cauciucurilor pe pământul bătătorit mai sparge tăcerea după-amiezii.

Intrăm pe o porțiune mai tehnică și mai strâmtă, unde relieful ne strânge într-un culoar argilos ce ne cere atenție maximă la fiecare pedală.

Depășim ultima porțiune mai grea și ieșim la lumină pe creasta golașă, unde relieful se domolește și ne dă voie să respirăm din nou libertatea spațiului deschis.

Cu aceeași stăpânire pe bicicletă, Cristi închide plutonul și ne asigură spatele, lăsând roțile să ruleze lejer pe pământul bătătorit de pe creastă.

Ținem poteca ce șerpuiește pe la lizieră, bucurându-ne de răcoarea discretă a copacilor într-un ritm așezat și confortabil pentru întreg grupul.

Ținem rândul strâns pe liziera umbroasă, pregătindu-ne să lăsăm în urmă versantul golaș pentru o nouă porțiune acoperită de copaci.

Drumul de iarbă ne poartă pe lângă un adăpost șubrezit de vreme, care rupe monotonia pajiștii și adaugă un strop de mister traseului nostru.

Grăbim subtil pasul pe această culme ce oscilează sus-jos printre crânguri și poieni cu sălașe, sub un cer tot mai posomorât, unde norii de ploaie vin rapid din urmă.

Descoperim un sălaș părăsit într-o poiană pe culme, în mijlocul pădurii; lacătul ruginit de pe ușă dovedește că nu a mai trecut nimeni pe aici de multă vreme, deși locul e de vis, înconjurat de pomi fructiferi.

Poteca ne aruncă din nou într-un făgaș adânc și întunecos de pădure, unde panta bruscă ne obligă să ne oprim și să ne calculăm cu grijă pașii.

Începe coborârea pe un drum foarte accidentat prin unele locuri, folosit doar de tractoare, obligându-ne să ne croim calea la vale printre urmele adânci și pământul frământat.

Soarele s-a cam ascuns de tot, dar e bine că încă nu a venit ploaia peste noi, pentru că facem cunoștință cu multe noroaie și bălți, roțile umplându-se de nămol pe aici.

Ajungem la Bocșa, mai exact la periferia ei, în cartierul Măgura; aici trăiește o comunitate de țigani unde mizeria este la ea acasă, iar peisajul se schimbă radical față de liniștea curată a muntelui.

Trecem repede prin acest decor dezolant, fără să oprim, grăbind pedalele pentru a lăsa cât mai iute în urmă mizeria de pe ulițele acestui cartier marginal.

Menținem un ritm susținut pe mijlocul drumului, dornici să punem distanță între noi și această zonă de la periferie.

Pedalăm fără oprire printre casele sărăcăcioase și curțile ticsite de vechituri, însoțiți doar de lătratul câinilor ce ne urmăresc de pe marginea drumului prăfuit.

Peisajul începe în sfârșit să se aerisească, deschizând calea către primele case ale localității. Intram pe străzile asfaltate din Bocșa, readucându-ne definitiv în mijlocul civilizației.

Iată-ne la intrarea în Bocșa, ținând direcția direct spre gara din Bocșa Montană. Cerul a rămas doar o amenințare, iar gândul că ploaia ne-a iertat ne face să ne bucurăm pe deplin de finalul acestei ture excelente.

Șinele de tren ne intersectează calea pentru ultima oară în această tură, un semnal clar că ne apropiem de finalul călătoriei noastre.

Intrăm pe aleile umbroase din curtea gării Bocșa Montană, pregătiți să punem punct acestei zile pline de pedale, peisaje și aventură.

Descălecăm și coborâm cu grijă ultimele trepte spre peron, în timp ce frunzele uscate de pe aleile gării ne amintesc că suntem la început de septembrie.

Ultimii metri pe lângă șine ne adună pe toți laolaltă, pregătiți să punem punct unei zile pline de aventură și peisaje de neuitat.

Aici, în fața clădirii pline de istorie a Gării Bocșa Montană, ne tragem sufletul și aliniem bicicletele pentru ultimul popas al acestei zile memorabile.

Sosirea automotorului pune oficial punct unei zile perfecte de pedalat, lăsând în urmă dealurile Banatului cu promisiunea că ne vom întoarce curând.

Urcăm bicicletele în automotor, iar de aici eu și colegii mei luăm trenul către Timișoara, cu mintea deja la următoarea aventură pe două roți.

Îmbarcarea decurge rapid și fără probleme, semn că echipa funcționează perfect până la ultimul detaliu al acestei lungi zile.

Un rămas bun până la următoarea tură... am biciclit iarăși memorabil într-o tură „a la me”, alături de prieteni! A fost o tură nu foarte lungă și doar puțin solicitantă pe urcări, dar extrem de frumoasă, pe care o puteți parcurge și voi lejer în aproximativ 4 ore. O recomand cu drag tuturor celor care își doresc o aventură mai scurtă, dar intensă, pe drumuri cu pietriș, drumuri forestiere și poteci sălbatice.

Traseul  parcurs