Morile de apă și Cheile Gârliștei

Drumeție de toamnă târzie. Mi-am dorit să mai tragem un pic de toamnă și să profităm de zilele calde încă. În plus, voiam să mergem într-un loc în proximitatea Aninei, unde am mai fost (vezi aici), iar Cheile Gârliștei era pe listă de mult timp! Ca şi aspect general, cheile Gîrliştei încep chiar în aval de ultimele case din Anina, pe direcţia iniţială nord, dar există și a doua variantă, ce pleacă din Gârliște către Anina. Revenim așadar în Cheile Gârliștei pentru a doua oară pe o vreme frumoasă și însorită (după o zi cu ploi) la doar două ore de mers cu mașina de la Timișoara. Cheile Gârliștei sunt situate pe cursul râulului cu același nume, mai exact ele reprezintă sectorul dintre orașul Anina și poiana Periș (2 km amonte de satul Gârliște). Unele surse spun că durata este de 3 ore și jumătate dintr-un capăt în celălalt, altele, spun ca e vorba de două ore și jumătate. Pe alte site-uri ni se spune să fim atenți la potecă, aceasta se poate surpa pe alocuri existând pericolul alunecării spre albia râului. 

Varianta prezentată în care noi am parcurs traseul este din satul Gârliște. Ajungem deci în Garliște dimineața și ținem drumul principal spre sud. Oprim mașina mai aproape de capătul satului lângă râu, după ce trecem un podeț pe malul drept.

Suntem patru de data asta: Roxana, Daciana, Mely și eu. Până ne echipăm, ceasurile se fac 9 și jumătate. Abia atunci părăsim satul Gârlişte (300 m) şi o luăm în amonte pe lângă Pârâul, între Dealul Stupilor (stânga) şi Dealul Roşan (dreapta). Zilele sunt mai răcoroase dar permit ,,atacarea” unor trasee turistice ce presupun un efort mai deosebit.

Traseul își dezvăluie încă de la început particularitățile: morile de apă din satul Gârliște se află localizate chiar la capătul satului, la începutul traseului și înainte de confluența dintre Valea Mare și râul Gârliște. Un indicator de pe gardul ultimei case ne îndrumă spre aceste mori de Apă. 

Se pot vedea și Ansamblul de Mori Cheile Gârliștei, sau ceea ce a mai rămas din ansamblu. Din păcate, majoritatea morilor nu mai există.

Morile se încadrează foarte bine în peisajul zonei, amplasat într-un peisaj foarte pitoresc și au fost renovate/refăcute pentru a reaminti turiștilor că foarte multe dintre văile din Munții Banatului „găzduiau” cândva astfel de mori de apă. 

Deși nu mai funcționează, ele se păstrează pe post de muzeu 

Aici vedem o moară cu roată verticală

Morile de apă de la Gârliște, sunt oprite dar, pot fi repuse în funcțiune fără eforturi prea mari. 

Cheile au o lungime aproximativă de 13 km și  sunt marcate cu punct roșu.

Ieșim din sat spre sud pe un drum noroios pe alocuri și străbatem lunga Poiană Periș, aflată pe malul drept al râului. 

Din Gârliște se merge circa 2 km și jumătate până la intrarea în chei. Locurile sunt ideale pentru odihnă şi picnic. 

Am avut parte de o vreme superbă, o adevărată fereastra de vreme bună (însorită) însă a plouat mult în ultimele zile, așa ca drumul prin chei se prezinta destul de alunecos încă de la început. Mergem mai precaut, cu frâna pusă.

Pe măsură ce intră în pădure, cărarea se îngustează şi grija cea mare trebuie avută la confluenţa cu afluentul Valea Mare: aici apare un nou marcaj, cruce galbenă, ce urcă versanţii spre Caraşova. Însă noi facem dreapta pe o potecă îngustă, întrucât acesta este locul unde încep efectiv Cheile Gârliştei.

Am făcut acest traseu de mai multe ori cu bicicleta.

 Ajungem la o porțiune unde pare-se că odată a fost un pod de cale ferată. Se văd clar cele două capete de pod alcătuite din piatra. 

Cheile ne poartă paşii pe sub arcadele malului drept al apei, prin zone de fost terasament al căii ferate şi pe lângă ruine de mori. 

În afară de terasamentul acesta și de un tunel aflat mai în amonte nimic nu amintește că aici a fost o cale ferată. De asemenea în Cheile Gârliștei se află și numeroase peșteri. Singurul regret ar fi lipsa vegetaţiei din timpul verii, dar ar obtura foarte mult vizibilitatea, așa că un sezon cu puţine frunze cum este toamna este mai mult decât indicat.

Dăm și de tunel după aproape 2 km de la intrarea în chei. Pare că a fost destinat să deservească o linie de cale îngustă judecând după lățime și înălțime. 

După tunel e o grămadă mare de bolovani căzuți de pe versanți. 

Ce multe asemănări în unele porțiuni cu Cheile Nerei!

Terasamentul a căzut pradă vegetației iar poteca se strecoară printr-un hățiș de nedescris. Arbuști crescuți haotic, și tot felul de plante agățătoare, îmi dau senzația că trec prin junglă.. 

După un tunel și o arcadă, reluam traseul având porţiuni destul de deteriorate, dar cadrul natural este de excepţie. 

Grohotișul invadează terasamentul dar trecem cu mai multă atenție.

De aici nu îmi dau seama pe unde o lua trenul. Poteca se rupe brusc. Sunt doar vreo 3-4 metri, însă nu e chip de coborât. Solul e ud și alunecos de la ploaia de ieri și nu exista cabluri... Prizele sunt inexistente. Stăm minute în șir în căutarea unei soluții de trecere în siguranță.

Roxana coboară prima și noi după ea.

Poteca se îngustează, iar pereții sunt parcă mai abrupți și dacă te uiți în sus cu greu distingi cerul din cauza hățișului, şi apa formează cascade zgomotoase şi răcoritoare. Cotul schimbă cursul apei spre vest, iar cheile sunt şi mai impresionante.

Chiar dacă e soare, Cheile Girlistei sunt oricum destul de întunecate fiindcă lumina pătrunde cu greu pînă pe fundul văii din cauza peretilor abrupt și înalți.

Peisajele unice ale Cheilor Gârliştei sunt evidenţiate prin porţiunile foarte sălbatice cu pereţi calcaroşi acoperiţi cu vegetaţie ce se ridică chiar din apa pârâului.

Avem cu noi și un cățeluș care s-a luat din sat după noi. Ne-a lăsat impresia că știa foarte bine traseul. Era tot timpul în fața nostră pe potecă, părăsid-o uneori încercând să ne cheme după el. Cred că erau traseele spre peșteri.

Călcăm ca pe becuri pe pământul alunecos, ne ținem de prizele din stâncă, de tulpini de arbori, uneori și de pământ, ca să putem trece pe acest drum dificil...acestea, nu dau deloc bine unei înaintări sigure, existând pericolul alunecării spre albia râului. 

Râul e cam la 4-5 metri sub noi. Poteca săpată în stâncă deasupra pârâului şi abruptul alb de calcar din stânga, ne menţin tonusul psihic necesar adaptării la un traseu care necesită multă atenţie.

Pășim cu grijă pe cărarea plină de pietre umede și pământ alunecos, căutând tot timpul locurile prin care să avansăm mai ușor. 

Nenumăratele liane sporesc senzaţia de sălbăticie. Toamna vegetația este mai rărită iar acest lucru permite o vizibilitate mai bună.

Acolo unde prăbușirea e mai mare, cineva a fixat un lanț de care cei mai temători sau neputincioşi se pot ajuta.

O lume cu mușchi verzi și pereți abrupți, sub  raze de soare.

După a scurtă pauză de băut ceai, lăsăm în urmă albia secată a Pârâului Jelniţa, iar la scurt timp dăm de un perete aproape vertical, cu calcarele orientate oblic, unde avem doi-trei paşi de căţărat. Imaginea nu mă prea îmbie la astfel de mici cascadorii. Dacă pentru majoritatea cățărarea pe lanț nu constituie o problemă, pe mine m-a părăși curajul de cum am văzut și încerc să îmi găsesc o rută prin apă. Travesez pe pietrele instabile râul, sperând să pot înainta pe lângă apă însă s-a dovedit doar o pierdere de timp așa că trec din nou apa și revin la potecă - nu pot spune că nu am încercat! Nu doream să mă întorc așa că frustrarea atinge cote maxime! Îmi fac curaj și pun piciorul pe o treaptă bătută în stâncă, mă apuc de lanț dar... nu reușesc să mă împing cum trebuie. Repet figura ceva mai motivat, iar cu sfatul colegilor, reușesc să urc mai ușor decât credeam.

Poteca e la fel de îngustă și după hopul ăsta.

Pe tot parcusul cheilor putem identifica în diferite stadii de degradare ruinele a mai multor mori de apă. Citeam undeva că ar fi fost în jur de 14  mori pe acest râu.

Mă uit atent pe unde calc (și pe aici e alunecos), iar frunzele ascund multe capcane. 

Am reușit să mă aleg și cu o durere de gleznă după ce am călcat de mei multe ori strâmb.

Ceva mai încolo traversăm pe pietre albia râului şi lăsăm în urmă rămăşiţele de mori de citură.

Am avut mare noroc să nu alunecăm spre albia râului, însă de foarte multe ori picioarele refuzau să găsească sprijin solid, astfel că nu  scăpat nimeni fără două-trei trânte mai zdravăne

Aici este o altă moară cu roată verticală, care in urmă cu 4 ani părea că cineva voia să o repună în funcțiune. O găsim acum distrusă complect.

Treptat, poteca urcă faţă de albie, începe încet să se lăţească şi devine asemănător unui drum forestier. Același terasament de cale ferată

După muuultă vreme, simțeam că încet, încet, ne apropiem de locul unde trebuie să ieșim din chei. Primul loc unde reuşim să luăm un prânz târziu este după ce trecem de acest loc. Coborâm apoi spre dreapta către o punte pe deasupra apei pe care o traversăm. Poteca trece pe lângă o gospdărie, unde suntem întâmpinați de mai mulți câni. Deși ne-au șimțit prezența cu mult timp înainte, au stat la distanță, nu s-au apropiat de noi.

Deasupra cestor chei se întinde traseul istoric al primei căi ferate de munte din România (Oravița-Anina), una din marile atracții ale Banatului care se poate vizita împreună cu cheile. Ne reluăm această ultimă porțiune spre Gârliște pe înserat cu frontalele aprinse printr-o zonă despădurită de unde se vede foarte bine o parte din Valea Gârliște şi ajungem la calea ferată Oravița-Anina, după circa 2 km.

Dăm în sfârşit și de Tunelul Gârlişte, cea mai lungă străpungere în stâncă a căii ferate. Dincolo de el, Gara Gârlişte (700 m) marchează altitudinea maximă a feroviarei. Această calea ferată, cu ecartament normal, este prima linie de tren montan din România, fiind inaugurată la 15 decembrie 1863.

Traseul deși scurt de doar 33,4 km este spectaculos având nu mai puțin de 14 tunele și 9 viaducte. Diferența de nivel pe care trenul o câștigă între cele 2 stații terminus Oravița și resptectiv Anina este de 339m, fiind în acelaşi timp una dintre cele mai abrupte căi ferate europene fără cremalieră. Am parcurs acest traseu al căii ferate cu bicicleta (vezi aici) 

La un pas de închidere din cauza lipsei de profit a fost totuși salvată în urma unei petiții online iar astăzi funcținează în regim de tren turistic efectuând o singură cursă dus-întors pe zi.

Deşi ajungem repede la gară, o bâjbâim prin întuneric încercând să dăm de poteca ce ne coboară prin pădure în satul Gârliște. Dacă de multe ori GPS-ul ne-a furnizat informaţii bune chiar şi în abrupt, acum ne joacă feste şi ne arată că spre vale ar fi mult mai la dreapta. Căutăm o vreme ceea ușor debusolati ce ne spune tehnologia că ar trebui, dar ajungem la concluzia că trebuie sa ne intoarcem la linia de tren. Am avut noroc să vorbim cu responsabilul de gară de la care aflăm exact intrarea pe vechea potecă care ne coboară în sat. Dar până la urmă și întâmplările de felul ăsta fac parte din farmecul unei excursii. Deşi am mai urcat și coborât pe acest drum chiar și cu bicicleta, întunericul a făcut destul de dificilă orientarea cu toate că aveam frontalele aprinse. Drumul coboară în serpentine și după mai bine de o oră de la plecarea din gară ajungem la o joncțiune de văi. Continuăm să mergem pe malul stâng al apei, care se numește Valea Mare, până aceasta se unește cu apa râului Gârliștei, pe care suntem nevoiți să o traversăm. Drumul nu este dificil, are 6 km în total, însă ne consumă totuși aproape 2 ore pentru că a apărut oboseala iar durerile de genunchi par să se accentueze. De aici nu mai avem decât de străbătut poiana până în sat și ajungem la mașina. Abia la ora 21:30 ajungem la mașină, după 12 ceasuri de mers lejer și cu pauze. Cățelusul care ne-a însoțit din Gârliște pe tot parcursul traseului, părea la fel de epuizat ca și noi. Se punea jos la fiecare oprire. Cheile ce pot fi vizitate pe traseul turistic Anina - Gârliște, sau Gărliste Anina, are câteva zone care necesită atenție. Traseul este evaluat ca fiind dificil și este folosit în principal pentru drumeții. Ar fi bine să vizitați aceste chei superbe primăvara înainte să apară frunzele sau toamna după ce au căzut frunzele. Aici pot fi întâlnite vipere cu corn, salamandre sau lilieci de peșteră. E bine să faceți excursia pe o vreme uscată pentru a evita porțiunile alunecoase. Nu se recomandă traversarea cheilor pe timp de iarnă sau în condiţii de îngheţ. Cum spunea cineva, tura asta nu-i chiar pentru toată lumea. Chiar dacă practici vreun alt sport, trebuie sa ai ceva în plus. Pe lângă un pic de condiţie fizică, mai trebuie şi altceva: dorinţa de aventură. Dacă o ai în sânge, obstacolele care-ţi apar în faţă nu mai sunt piedici: se transformă în satisfacţie după ce le treci.