Play la idei Vine o vreme când a lăsa pe mai târziu, pe „data viitoare” devine un risc pe care cu greu ni-l mai asumăm. Uneori n-o mai facem, că prea am amânat o viaţă timp de o viaţă, așa că m-am abonat la Lunca Timișului în această toamnă 🙂, și am făcut plimbări frumoase cu bicicleta cercetând anumite cotloane, locuri care pot spune că, s-au strecurat în sufletul meu și se cuibăresc acolo pentru mult timp. În timp ce mie îmi place să merg pe trasee, alții poate preferă șoseaua. O bicicletă de munte poate să te ducă unde una cursieră nu ajunge – în pădure. Am pedalat printre pomii plini de culoare și am trecut prin mai multe sate, precum și alte locuri mai vechi sau mai noi, neștiind când ajung acasă. Încerc să trag de mine zi de zi pentru a merge mai departe, altă alternativă neavând. După cum am mai menționat, fac ieșiri pentru că „îmi place să merg cu bicicleta, și revin constant pentru a trăi iar si iar același vis de care nu mă satur, pentru că îmi amintește de copilărie, pentr
Vizităm pentru a doua oară aceste locuri și, aşa a fost prima tură din august 2014, vezi aici sau pe facebook aici
Vulcanii noroioși se află pe o pășune dintre satele Seceani și Fibiș.
Singura cale de acces este din Seceani, fie din Pișchia, sau chiar din Fibiș, variante sunt destule însă în toate cazurile, drumul de asfalt se termină, fiind nevoie să înfrunți drumuri agricole, impracticabile în caz de ploaie. Ce-a mai bună variantă este să pornești din Seceani, sat ce aparține de comuna Orțișoara. De acolo peste dealuri, până la vulcani sunt aproximativ 5 km. Un traseu perfect pentru biciclete. Am ales să parcurg acest traseu alături de Cristi și Roxana.
În dimineața asta m-am trezit destul de matinal însă în încercarea de-a mai păcăli ceasul cu 10-15 minute de somn, m-a prins ora 10 tot în pat. Afară era soare și frumos, așa că nu a fost greu să iau decizia de-a pleca pentru două - trei ore undeva la pedalat, dar, odată ieșiți pe ușă, aproape bănuiam că ne va prinde seara. Defapt am plecat și destul de târziu...la 13:00 am ieșit pe ușă. Două - trei ore era doar un pretext pentru a o convinge pe Roxana. Practic în acest weekend am vrut să stăm acasă să ne odihnim și să ne mai punem pe picioare. Roxana încă resimte răceala de la tura din weekend-ul trecut, același lucru valabil și la mine. Nimic planificat, am plecat spre Pădurea Verde. Am traversat pădurea până la lacul de acumulare Dumbrăvița, apoi am continuat pe asfalt până la centura orașului, îndreptându-ne mai departe spre Orțișoara pe drumul național 69 și de acolo pe un drum județean 693 până la Seceani. Întoarcerea am făcut-o prin Pișchia."Afară încă-i toamnă cu frunza îngălbenită. Pregătiți deja de iarnă, așteptăm fulgii să cadă însă toamna nu vrea să plece, știe că iarna e tot mai rece."
Traversăm Pădurea Verde prin peisajul minunat, pe care toamna l-a lăsat.
Se face curățenie la copaci și prin Pădurea Verde.
La ieșire din pădure o barieră ne obligo să ne dăm jos de pe biciclete ca să trecem. Un lucru bun pot spune despre aceasta bariera, dar mă mir cum de mai rezistă...!!!
Continuăm cu mult soare pe centură (DNCT) până la drumul european (E671) dorind să ajungem la Orțisoara. O variantă offroad era imposibilă din cauza noroiului.
Părăsind centura, continuăm pe european către Orțișoara (destul de riscant pe drumurile cu trafic unde se circulă cu viteză mare) după cum se vede mergem pe margine.
Un ritm constant ne apropia tot mai mult de Orțișoara.
Ajungem în Orțișoara după aproximativ două ore de la plecare. După un scurt popas în care ne-am îndulcit cu prăjiturele, au apărut norii iar soarele dispare.
Plecăm într-un târziu spre Seceani (doar după ce am dat puțină atenție acestui monument al eroilor căzuți pe câmpul de luptă în primul război mondial), traversând parcul.
Soarele s-a ascuns, iar acest lucru se simțea fiind deja tot mai rece.
Continuăm pe asfalt la ganița dintre cele doua județe ( Timiș și Arad ) pe drumul județean (DJ693) legătura dintre Ortisoara și Seceani, dar și intrarea pe A1.
Seceani
Am traversat Seceanul până la capătul satului cotind la dreapta pe un drum de legătură între Seceani și Fibiș. Drumul este unul agricol, impracticabil pe vreme de ploaie, pe hartă figurând DJ693. Cine știe poate pe viitor va fi asfaltat sau măcar unul de macadam.
M-am temut că vom da de noroi și nu vom putea ajunge la vulcanii noroioși.
În partea estică a Seceanului, toate văile converg către pârâul Măgheruș.
Chiar dacă pe alocuri am mai întâlnit câte o baltă, am reușit să o ocolim fără probleme și fără să ne încărcăm roțile, încălecând urmele lăsate de tractoare.
Între doua colone se întinde o vale netedă, străbătută de pârâul Măgheruș.
Podețul peste pârâul Măgheruș, îmi trezește amintiri din vara anului 2014 - chiar în luna lui cuptor, am fost în aceste locuri, iar canicula mare ne-a făcut să ne bălăcim în apa foarte rece a Măgherusului (vezi aici)(aici video). Vulcanii noroioși se afla la circa 100 de metri de la pod, într-un crater unic ce nu poate trece neobservat în aceasta pășune perfect netedă.
Pârâul și-a fixat cursul pe o linie tectonică, fapt care a dus la apariția unui sir de izvoare mineralizate și a câtorva vulcani noroioși a căror barbotare se datorează puternicelor ieșiri de gaze foarte reci ieșite din interiorul pământului.
Din auzite ar fi mai multe astfel de ochiri,unele mai mici sau mai mari, însă noi ne-am rezumat doar la unul singur. Mai aveam vre-o două ore de lumină, ziua fiind foarte scurtă, riscam să ne prindă întunericul pe coclauri...
Craterul are circa sase-sapte metri în diametru, și este adânc de vre-o doi metri, fiind unic în Câmpia de Vest a Banatului. Vulcanii noroioși, bolborosesc de ani de zile "gura iadului" cum este denumită de localnici
Stufărișul de la malul pârâului Măgheruș.
Călătorului îi stă bine cu drumul! Dacă voiam să NU ne prindă întunericul pe aici trebuia să ne grăbim puțin...
Direcția noastră era către pădurea Pișchia și mlaștinile Murani
O apă de izvor foarte bună și acidulată găsim în acest loc, imediat la traversarea acestui podeț.
Gardul care delimita rezervația pădurii, face imposibilă intrarea animalelor din afară, iar urmele lăsate de acestea, ne ajuta sa ne deplasăm mai ușor până la drumul de pe marginea lacului, fregventat de pescari.
Am reușit să ajungem la drum, însă destul de dificil de mers pentru că era lipicios și stricat de mașini, iar vizibilitatea era tot mai redusă. Pana am ajuns la Baraj, se făcu beznă totală.
E întuneric, e frigși în același timp e bucurie pentru că am reușit să ajungem la drumul de la baraj tocmai la lăsarea întunericului. Aici ne ia în primire un dulău, lătra neștiind ce mișcă prin stufăriș. Îl luăm cu vorba și chiar reușim să ne împrietenim! Vizibilitatea era foarte redusă, și trebuia să urmăm drumul de pietriș de pe lângă pădure pentru a ajunge la drumul județean 691. Traversăm Pișchia fără lumină, până și-a amintit Roxana că acumulatorul și farul ei sunt în rucsac. Am trecut la acțiune montând farul pe ghidonul meu apoi plecăm.
S-a așternut iarna și aici cu ale ei veșminte înghețate, și pline de mister. Prin urmare am luat iarăși drumul muntelui. Planul e destul de simplu, sâmbătă dimineața pornim spre Ilova, până la capătul satului (mai aproape de poalele munților). Frig aici în această dimineață -20 °. Și totuși asta nu ne-a împiedicat absolut deloc să ne bucurăm de o tură de trekking în natură. De îndată ce oprim maşina, căutăm să nu pierdem prea mult timp și să plecăm. Pornim la drum pe traseul desenat spre dealul Piatra Ilovei, situat în partea sud vestică a munților Țarcu din apropierea satului Ilova. Relieful regiunii este accidentat, vârful fiind situat la 874 m altitudine. Colegi de tură: Mely și Liviu Călătorii în pandemie Suntem la altitudinea de 490 m, la poalele vârfului Piatra Ilovei, şi suntem decişi să urcăm până în vârf. Ilova: strada principală Așadar, ne-am stabilit plecarea de aici De la ieșirea din sat se cotește la stânga și se intră pe un drum posibil plin de noroi, am avut noroc că er
Munţi, munţi, munţi! Altceva? Tot munţi. Ultima ieşire din luna Ianuarie ne poartă paşii spre Vârful Babei (1833 m alt.) din Munţii Cernei, o tură care s-a desfăşurat în condiţii de iarnă primăvăratică. Din nou provocare, descoperire și distracție. M-a mâncat tălpile să încerc ce nu am reuşit în urmă cu două săptămâni. Vorba aia! Vrei traseu ? Îl faci ca lumea, de la cap la coadă, pricipalul e să ai vreme bună, nu mai contează când te întorci dacă ai frontală. Am aşteptat, fără nicio grijă, să văd cum vremea se anunţă faină cu câteva zile înainte de weekend. Şi chiar aşa a fost. Zic băi...nu se poate, cât noroc pe capul meu! Asta a fost! Pentru că aveam intenţia de a face traseul, pornim de dimineaţă din Timişoara, şi iată-ne în Cornereva, sâmbătă la 9:30, departe de oraşul zgomotos. Parcăm maşina ca de obicei în Zmogotin, cătunul îconjurat de dealuri supebe dar şi de un alb care îşi clăteşte prospeţimea în soarele cald, şi împeună cu alţi 11 începem să urcăm pe un crac ce ies
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Părerile dumneavoastră.