Poveste de pe dealuri: Șase prieteni și un jar încins

 „Stonehenge-ul” de la Uzina de Apă din Timișoara are o vibrație aparte, aproape mistică, ideală pentru a marca începutul unei aventuri.

„Aceasta este imaginea victoriei noastre: șase prieteni, șase biciclete și o zi de neuitat care s-a încheiat exact așa cum trebuie. Dar, ca să ajungem aici, la acest zâmbet colectiv de pe malul apei, a trebuit să începem de undeva mult mai „pietros” și cu o formulă incompletă.”

Totul a început sub semnul unei dimineți înorate, cu acea nerăbdare tipică plecărilor care promit libertate. Locul ales pentru plecare nu putea fi unul mai simbolic: Pietrele de la „Stonehenge”, în parcul de lângă Uzina de Apă din Timișoara. Acolo, printre coloanele de piatră ce par să păzească parcul, ne-am adunat cinci. Era acea forfotă plăcută, a glumelor matinale și a strângerilor de mână care pecetluiau planul zilei. Plecarea a fost pură, pe două roți. De la „Stonehenge”, ne-am urcat pe biciclete și am ales libertatea digului de pe malul Begăi. Primul popas strategic a fost la Remetea Mare. Nu era doar o pauză de odihnă, ci una vitală pentru moralul grupului: aprovizionarea. Am intrat în magazin cu gândul clar la focul de tabără ce avea să vină. Am cumpărat cârnații care aveau să sfârâie pe băț și, bineînțeles, muștarul – accesoriul obligatoriu pentru orice festin la deal. Unii dintre colegi, prevăzători, și-au asigurat și rația de bere pentru drum, în timp ce rucsacurile noastre deveneau brusc mai grele, dar mult mai valoroase. Cu „comoara” culinară asigurată, am părăsit Remetea, pregătiți să schimbăm peisajul de mal de apă cu drumul întins spre Ianova.”

Lăsând în urmă Remetea Mare ne-am așezat la drum pe pista care șerpuiește spre Ianova. Imaginea era de un calm deplin: o panglică de asfalt sub roțile noastre, mărginită de verdele câmpului și punctată de maci roșii, ca niște mici pete de culoare pe fundalul cerului. Dar, oricât de frumoasă e priveliștea, pedalatul cere tribut, așa că am făcut primul popas oficial la magazinul din satul Ianova. A fost momentul în care grupul s-a împărțit în două tabere de „hidratare”: majoritatea au ales răsplata rece a unei beri, savurând pauza la umbră, în timp ce eu am rămas fidel apei mele, singura care știam că îmi va ține picioarele ușoare pentru ce urma. A fost o oprire scurtă, dar plină de glume, un ultim moment de relaxare înainte de a ne relua drumul spre Bencecul de Sus. Eram doar noi, cele cinci biciclete și tocmai ce am aflat că al șaselea dintre noi, învins de somnul dulce al dimineții, avea să devină „obiectivul” nostru de pe traseu. În timp ce noi pedalăm, el era deja în drum spre Bencecul de Sus, escortat de soția lui cu mașina – un fel de transport VIP spre linia frontului. Popasul de la magazinul din Bencecu de Sus a devenit punctul zero al aventurii, locul unde grupul s-a sudat și spiritul turei s-a schimbat complet. Nu părea deloc afectat că dormise mai mult; din contră, era cel mai vesel dintre noi toți. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și cu o sticlă de Jäger, gata pregătită să dea startul oficial al ieșirii la deal. A fost momentul în care am pus bicicletele deoparte pentru câteva minute, ne-am tras sufletul și am ciocnit un pahar mic în cinstea reîntregirii trupei. Atmosfera s-a animat instantaneu: eram în sfârșit toți șase, entuziasmul era la cote maxime, iar gustul amărui al băuturii ne-a dat exact energia necesară pentru ce urma. Cu grupul complet și moralul sus, am lăsat în urmă magazinul din sat și am început să privim serios spre coasta dealului. Urma partea cea mai frumoasă.  

Am lăsat asfaltul în urmă și am simțit cum cauciucurile mușcă din pământ. Am început să străbatem coasta, traversând o pășune imensă unde singurele reguli erau cele ale naturii. Urcușul a început să ne testeze picioarele, dar priveliștea care se deschidea în fața noastră ne dădea forță: un verde nesfârșit sub un cer impunător. Pedalând unul după altul, în șir indian, am simțit cum ne îndepărtăm cu adevărat de orice grijă cotidiană. Eram în sfârșit toți șase, stăpânii acestor culmi, purtați de biciclete spre locul unde focul și cârnații din rucsac ne așteptau să le dăm viață.”

Orizontul a început să se deschidă într-o panoramă care ne-a tăiat respirația. Ajunși pe una dintre culmi, am făcut un scurt popas doar pentru a privi. În fața noastră, dealurile se ondulau leneș, alternând între verdele crud al pășunilor și nuanțele de pământ reavăn ale culturilor proaspăt lucrate. Tufele de măceș alb, presărate pe coasta dealului ca niște mici puncte de lumină, dădeau locului un aer sălbatic și curat. De aici, de sus, totul părea mic și îndepărtat – agitația de jos, magazinele din sate, drumul parcurs. Eram doar noi șase și această mare verde care se întindea până la marginea pădurii.

Spectacolul de la distanță. De pe coasta dealului, am avut parte de o priveliște care ne-a făcut să mai încetinim puțin ritmul pedalelor. În vale, întins leneș, se vedea Bencecu de Jos. Satul părea o machetă cu acoperișuri roșii, vegheată de turnul bisericii care străpungea orizontul, totul înconjurat de un ocean de verdeață și de petele albe ale unei turme de oi ce păștea liniștită în depărtare.  Am privit satul ca pe un martor tăcut al trecerii noastre, savurând faptul că eram destul de departe de civilizație încât să ne simțim singuri în toată acea imensitate, dar destul de aproape cât să-i apreciem frumusețea tihnită.

Cu imaginea Bencecului de Jos rămasă în stânga noastra, ne-am reorientat privirile spre calea noastră, căutând locul acela ideal, unde urma să coborâm.

După ce ne-am umplut privirile cu panorama satului din vale, a venit momentul pe care orice biciclist îl așteaptă: coborârea. Am lăsat frânele mai libere și am pornit la vale, unul după altul, pe poteca îngustă care desparte pășunea de lanul înalt și verde de grâu. Vântul a început să ne șuiere pe la urechi, iar senzația de libertate a devenit aproape palpabilă. Era un contrast superb între verdele intens al culturii din stânga noastră și întinderea sălbatică a dealului din dreapta, totul delimitat de gardul care părea să ne ghideze drumul spre vale. Coborârea aceasta nu era doar o scurtătură spre destinație, ci o bucurie pură a mișcării peste aceste dealuri nesfârșite.

Coborârea noastră plină de viteză s-a temperat brusc când am dat de stăpânii de drept ai acestor pășuni. O turmă mare de oi, împrăștiată ca niște nori pufoși pe versantul verde, ne-a tăiat calea, obligându-ne să încetinim și să savurăm momentul. Am trecut pe lângă ele cu grijă, sub privirile vigilente ale câinilor de stână, simțind acel amestec de respect și curiozitate pe care doar o întâlnire atât de directă cu viața de la țară ți-o poate oferi. Cu mirosul de iarbă proaspătă și sunetul naturii în urechi, ne-am reluat drumul pe coasta dealului, cu moralul ridicat și cu gândul tot mai aproape de jarul încins.

După spectacolul oferit de turmele de oi și coborârile în viteză de pe culmi, am părăsit potecile de pământ și am intrat în Bencecu de Jos. Satul pe care îl admirasem de la înălțime, ca pe o ilustrată, a devenit acum decorul nostru real. Am parcurs ulițele liniștite, în sunetul cauciucurilor care mușcau din nou din asfalt, trecând pe lângă casele oamenilor și grădinile înflorite. A fost un moment de contrast interesant: de la sălbăticia și liniștea dealurilor, la rânduiala așezării din vale. Intrarea noastră în grup, toți cei șase, a adus o notă de animație pe drumul principal. Traversarea Bencecului de Jos era doar ultima etapă înainte de a găsi acel loc retras, unde să transformăm cârnații de la Remetea în ospățul mult așteptat. Eram aproape, iar entuziasmul se simțea în fiecare pedală.

Vizita în Bencecu de Jos a fost scurtă, cât să ne reamintim de civilizație, pentru că inima ne trăgea tot spre sălbăticie. Am schimbat din nou foaia la biciclete și am atacat dealurile care străjuiesc satul, luând pantele la pedală cu o determinare proaspătă. Există ceva terapeutic în aceste dealuri. Nu sunt urcări care să îți taie respirația ca în Zarand, ci pante domoale care te lasă să admiri peisajul și să te bucuri de viteză. 

Ținta noastră era acum liziera pădurii de la orizont. Drumul de pământ ne-a purtat iarăși printre culmi, dar de data aceasta efortul era susținut de nerăbdarea finalului. Cu fiecare urcare, satul rămânea tot mai mic în spate, iar răcoarea pădurii devenea tot mai prezentă. Pedalam în grup strâns, uniți de același scop: să găsim acel colț de liniște, unde să descărcăm rucsacurile și să pregătim mult așteptatul festin, dar urcușul nu a fost la fel de ușor pentru toți... În timp ce majoritatea grupului „plutea” pe pantele abrupte, propulsați de forța bicicletelor electrice, eu și încă un camarad am simțit fiecare piatră și fiecare înclinație în propriile picioare. Eram singurii rămași pe biciclete normale, iar efortul de a ține pasul cu „motoarele” ne-a testat limitele la maximum. În timp ce ei urcau cu o lejeritate invidiată, noi strângeam din dinți, pedalând cu tot corpul pentru a nu rămâne în urmă. Transpirația și respirația sacadată erau prețul plătit pentru satisfacția de a cuceri dealul prin forță proprie.

 Regrupările de pe culmi au fost momentele noastre de respiro. Cei patru cu „motoare” ne așteptau mereu sus, oferindu-ne acele câteva minute prețioase în care inima să revină la un ritm normal și privirea să se bucure de drumul cucerit. Pădurea ne aștepta ca o cetate verde, oferindu-ne exact decorul de care aveam nevoie pentru a încheia ziua în stil mare. Pădurea era deja la orizont, dar drumul până la ea s-a dovedit a fi un adevărat roller-coaster de pământ și iarbă. Nu a fost o linie dreaptă, ci o succesiune de coborâri rapide, unde vântul ne răcorea obrajii, urmate imediat de urcări solicitante care ne tăiau suflul.

Pe una dintre culmile cucerite, natura ne-a oferit o imagine demnă de o galerie de artă contemporană. Chiar lângă drumul de pământ, sprijinit de un par vechi de gard, stătea un scaun de plastic alb, solitar, privind spre hăul verde al văii. Cineva își instalase acolo, în cel mai izolat punct al traseului, propria „lojă VIP” cu vedere panoramică spre dealurile Banatului. Deși părea complet ieșit din context, scaunul acela simboliza perfect spiritul zilei noastre: căutarea liniștii și a unui loc unde să te oprești pur și simplu și să privești orizontul. Nu ne-am așezat pe el, lăsându-l pentru următorul călător care va avea nevoie de o pauză de meditație, dar imaginea a rămas cu noi ca un memento că, oricât de mult pedalăm, cele mai frumoase momente sunt cele în care ne oprim să admirăm spectacolul gratuit al lumii de sus.

După efortul depus pe dealurile deschise, am ajuns la un punct de cotitură care a schimbat complet decorul. Am trecut de o poartă și am lăsat în urmă gardul ce delimita pășunile, intrând pe un drum ce părea să se ascundă după buza dealului. 

Fiecare vale traversată și fiecare dâmb cucerit ne aduceau mai aproape de locul de popas. Oboseala se acumulase, dar priveliștea dealurilor care se întindeau cât vedeai cu ochii ne dădea un moral incredibil. Știam că după următoarea culme, efortul se va opri și va începe răsplata. Această curbă strânsă, mărginită de vegetație tot mai deasă, era semnul că suntem aproape. Când credeam că greul a trecut, în față ni s-a ridicat ultima urcare serioasă a zilei. A fost o pantă care ne-a cerut tot ce mai aveam în rezervor, un asalt final unde cu bicicletă normală am simțit cu adevărat greutatea fiecărui kilometru parcurs. Am strâns din dinți, am privit doar roata din față și am pedalat până când panta s-a domolit, lăsând loc unui drum mai lat.

Cu ultima urcare lăsată în urmă prin forță brută, am ajuns, în sfârșit, la liziera pădurii. Privirea ne fugea deja spre marginea drumului, căutând locul perfect pentru popas, în timp ce inima începea să se liniștească după urcușul cel greu. Eram pe ultima sută de metri, iar drumul de sub roțile noastre ne purta direct spre locul relaxării.

După efortul susținut pe bicicletele noastre mecanice și roller-coaster-ul de pe culmi, am găsit în sfârșit locul ideal. Am aruncat bicicletele în iarbă și, fără să mai pierdem nicio secundă, ne-am apucat de treabă căutând prin frunziș vreascuri uscate. 

Nu a trecut mult și primul fir de fum a început să se ridice... Eram șase prieteni uniți acum de un scop comun, mult mai relaxat: micul foc de tabără. în timp ce primul fir de flacără portocalie a început să danseze vesel, luptându-se cu briza dealului. Era momentul în care oboseala din picioare începea să fie înlocuită de o satisfacție caldă. Eram acolo, în mijlocul naturii, departe de orice zgomot urban, pregătind jarul pentru ceea ce urma să fie cel mai bun prânz al săptămânii. Imaginea era perfectă: fumul care se ridica ușor spre cerul senin, bicicletele odihnindu-se pe marginea drumului și noi, discutând despre porțiunile grele ale traseului în timp ce așteptam ca focul să se domolească și să lase loc jarului încins.”

A fost momentul în care foamea și oboseala au lăsat loc ritualului: am tăiat bețele, am înfipt cârnații cumpărați de la Remetea și i-am apropiat de jarul încins. Ne-am strâns cu toții în jurul vetrei improvizate, fiecare cu bățul lui „înarmat” cu cârnații cumpărați de la Remetea.

Sunetul grăsimii care sfârâia pe tăciuni și mirosul acela inconfundabil de fum amestecat cu muștar și pâine proaspătă au fost cea mai bună recompensă – o combinație hipnotizantă de fum de lemn și carne rumenită, care ne făcea să ignorăm oboseala din picioare. Stăteam acolo, ghemuiți lângă pământul reavăn, urmărind cu atenție fiecare întoarcere a bățului, pentru ca pielea cârnatului să devină perfect crocantă, fără să se ardă. Nu era nevoie de multă vorbă; doar zâmbete complice și nerăbdarea de a mușca din prima bucată fierbinte, unsă cu muștarul pregătit. În acele momente, pe dealul dintre Bencecuri, nimic nu mai conta: nici diferența dintre bicicletele electrice și cele normale, nici urcările grele. Eram doar noi, prietenii, și cel mai bun prânz din lume, gătit sub cerul liber.

Privind înapoi spre liziera pădurii, am realizat ce drum frumos parcursesem. Acea fâșie pe unde ne croisem drum spre locul de foc, părea acum un străjer tăcut al aventurii noastre. Ne-am așezat chiar acolo, la granița dintre pădurea răcoroasă și pământul reavăn al câmpului, savurând nu doar mâncarea, ci și liniștea deplină a locului. Norii albi și pufoși, care se plimbau leneși pe cerul de un albastru infinit, păreau să stea pe loc special pentru noi. Liziera pădurii ne-a oferit nu doar un drum, ci și decorul perfect pentru a ne încărca bateriile înainte de a ne urca din nou pe biciclete.

Eram pregătiți pentru drumul spre Sălciua. Am ales poteca ce șerpuia prin pădure lăsând definitiv soarele în urmă pentru o vreme iar pedalarea prin pădure ne-a reîmprospătat forțele, și ne-a dat imboldul necesar pentru kilometrii ce urmau. Cu o ultimă glumă și un semn de pornire, am părăsit locul de la liziera pădurii. Ne aștepta drumul de pământ care șerpuia printre culturi, purtându-ne spre satul care marca finalul acestui segment de traseu. Grupul era din nou în mișcare, într-o coloană veselă ce tăia peisajul de un verde crud.”

 Grupul era din nou în mișcare, într-o coloană veselă iar pădurea ne-a întâmpinat cu o liniște profundă, întreruptă doar de sunetul cauciucurilor noastre care „măcinau” pământul uscat și crengile căzute. Rădăcinile ascunse și micile denivelări ne obligau la un joc constant de echilibru. Direcția era clară: Sălciua, un punct pe hartă care pentru noi însemna continuarea acestei evadări perfecte prin inima naturii bănățene.

Am parcurs rapid distanța până la sat și, lăsând Sălciua în urmă, am ajuns la un punct de reper clar: panoul care îi ghidează pe călători spre Sălciua Nouă sau Cobolaș. Pentru noi, acest indicator alb cu litere roșii, apărut brusc lângă o tufă mare de măceș înflorit, a fost confirmarea că suntem pe traseul cel bun.

Deși panoul arăta direcția pentru cei care abia intrau în zonă, pentru noi el marca finalul unui segment important. Ne aflam acum pe drumul ce leagă aceste comunități mici și pitorești, pedalând într-un peisaj dominat de pajiști deschise și de verdele crud al primăverii. 

După ce am lăsat în urmă indicatorul spre Sălciua, natura ne-a mai pregătit o ultimă și spectaculoasă provocare. În fața noastră s-a ridicat un deal impunător, străpuns de câteva poteci verticale care urcau direct spre cer, unde o cruce albă veghea întreaga vale. Ne-am oprit pentru o secundă să evaluăm „adversarul”. Grupul nostru, mic în fața imensității se pregătea de asalt. Era momentul în care diferența dintre bicicletele electrice și cele clasice avea să se vadă cel mai bine. Cei cu asistență au atacat panta cu încredere, în timp ce eu mă pregătem de push bike.

Dealul Crucii nu s-a lăsat cucerit ușor. În timp ce majoritatea grupului a căutat o variantă lăturalnică, încercând să „păcălească” înclinația prin curbe mai largi, eu am ales calea directă. Dar muntele are felul lui de a te smeri: panta a devenit atât de agresivă încât roțile bicicletei mele normale nu mai găseau aderență. Am descălecat și am luat bicicleta la mână. Fiecare pas înfipt în pământ era o luptă cu gravitația. Din spate, siluetele colegilor mei pe potecile șerpuite păreau mici, dar eram uniți de același efort.

Deși eram la jumătatea pantei terenul devine atât de abrupt și de „nărăvaș” încât nici măcar motoarele electrice nu mai fac legea. A fost un moment savuros: în timp ce eu cu bicicleta normală îmi mențineam ritmul lent pe lângă bicicletă, colegii cu biciclete electrice nu au vrut să descalece și își ajustau treptele de asistență pentru a domina panta. I-am privit cum se chinuiau și le dădeam curajsă-și găsească echilibrul și să reînceapă pedalarea fără ca roata din față să se ridice de la sol sau cea din spate să patineze în gol. 

Am ajuns, în sfârșit, pe platou. Crucea albă se ridica în fața noastră ca un totem al liniștii, marcând punctul cel mai înalt al aventurii noastre. Drumul de pământ bătătorit, care ne-a testat limitele la fiecare metru, se termina aici, sub un cer imens, plin de nori care păreau să ne salute reușita. Panoul informativ de lângă cruce era martorul tăcut al faptului că, deși drumul a fost greu, am ajuns toți la destinație.

Satisfacția a venit odată cu fiecare metru câștigat. Privind acum de sus, spre drumul care se pierde în vale printre tufele de măceș, realizez că nu contează cum am ajuns în vârf – pe pedale sau pe lângă ele – ci faptul că am refuzat să ne întoarcem. Eram aproape de cruce, aproape de final, iar victoria era a noastră.”

De aici, de sus, perspectiva s-a schimbat din nou. Nu mai existau pante abrupte, nu mai exista efortul de a împinge bicicleta sau frustrarea de a ține pasul cu motoarele electrice. Exista doar orizontul larg, cerul care se pregătea de o nouă etapă a zilei și sentimentul că am cucerit nu doar un deal, ci și propriile limite.

Odată ajunși lângă Cruce, ne-am întors privirile spre împrejurimi, iar imaginea ne-a tăiat respirația. Realizarea că, deși drumul a fost fragmentat în urcări grele și pauze necesare, la final am stăpânit întreg peisajul reamintindu-ne cât de divers este peisajul prin care treceam. Eram toți înconjurați de o natură imensă, savurând libertatea pe care doar înălțimile ți-o pot oferi.”

Am stat acolo, pe vârful dealului, privind spre valea de unde rămăsese Sălciua, savurând victoria și liniștea deplină de deasupra lumii.

De aici, de sus, vedeam întreaga rețea de drumuri. Potecile de pământ bătătorit păreau niște fire de ață aruncate peste dealurile verzi, amintindu-ne de fiecare cotitură și de fiecare pantă cucerită. Coborârea de pe culmea de unde admirasem balta ne-a purtat rapid spre liziera pădurii de la Herneacova. A fost un segment de drum unde am lăsat bicicletele să curgă liber, profitând de elanul pantei. Briza care venea dinspre apă și răcoarea pădurii ne-au dat un nou suflu, de parcă tot efortul depus pe urcările mecanice fusese șters cu buretele.

Am urmat linia pădurii, pedalând între umbra deasă a copacilor și deschiderea văii, într-un ritm alert și plin de voie bună. Herneacova a rămas în urmă ca o oază de verdeață, iar noi ne-am reorientat spre următoarea destinație: Stanciova. Drumul a devenit mai prietenos, șerpuind printre dealuri mai domoale, până când am văzut primele case ale satului.  

Drumul de la Herneacova ne-a scos în fața unei imagini de o frumusețe atemporală: satul Stanciova. Privit de pe ultima colină, satul părea desprins dintr-o altă epocă, cu biserica sa albă și zveltă dominând peisajul și casele răsfirate printre livezi și grădini.

Intrarea în sat a fost ca o revenire blândă la civilizație. După sălbăticia dealurilor și efortul urcărilor brute, liniștea ulițelor din Stanciova a fost balsam pentru noi toți. Am pedalat agale pe lângă casele vechi, simțind că am ajuns exact unde trebuia pentru a pune punct aventurii noastre.

Aici, la Stanciova, s-a încheiat bucla călătoriei noastre. Zeci de kilometri, urcări memorabile și coborâri pline de adrenalină – toate s-au topit în satisfacția de a fi parcurs acest drum împreună. Am lăsat în urmă praful dealurilor, dar am luat cu noi amintirea unei zile în care natura bănățeană ne-a arătat cele mai frumoase fețe ale ei.”

Odată ajunși în inima Stanciovei, bicicletele noastre s-au oprit, aproape instinctiv, în fața magazinului mixt din sat. Era momentul pentru o nouă rundă de hidratare și, mai ales, pentru un moment de tihnă înainte de ultima etapă. Magazinul satului nu era doar o oprire logistică, ci locul unde ne-am adunat forțele pentru drumul ce mai avea să vină, bucurându-ne de ospitalitatea simplă și de statul pe marginea drumului...

Fiecare și-a ales „rețeta” preferată pentru recuperare. Eu am rămas fidel regimului de anduranță, alegând prospețimea apei și energia unei cafele băute la botul calului, gata să-mi trezească mușchii obosiți după urcările de pe Dealul Crucii. Colegii mei, pe de altă parte, au celebrat parcurgerea traseului cu câte o bere rece, transformând terasa magazinului într-un loc plin de glume și impresii despre drumul proaspăt cucerit.

 Uneori, cele mai bune conversații nu au loc la masă, ci pe marginea drumului. Eram o imagine a relaxării totale: unii verificând telefoanele pentru a vedea statisticile traseului, alții pur și simplu stând cu privirea pierdută spre dealul cu biserica ce se vedea în spate. Colegul nostru, cu doza de bere în mână, supraveghea grupul de sus, într-o postură de „conducător de trupă” mulțumit de traseul parcurs.

În timp ce stăteam pe marginea drumului, cu cafeaua în mână și picioarele întinse, privirea mi-a fugit spre dealul ce străjuia satul. Deasupra noastră, biserica din Stanciova își ridica turnul zvelt către cerul plumburiu, părând un paznic tăcut al întregii văi. Era o imagine care emana o liniște profundă, un contrast perfect cu adrenalina urcărilor de mai devreme. De aici, de jos, panta dealului pe care era construită biserica părea blândă, îmbrăcată într-un verde crud care ne odihnea privirile.

Am lăsat în urmă liniștea bisericii și popasul de la magazin, pornind din Stanciova pe o șosea care părea desenată special pentru noi. După atâția kilometri de pământ, iarbă și rădăcini, asfaltul negru și neted de sub roți a venit ca o mângâiere.

Drumul se întindea în fața noastră ca o panglică lungă, șerpuind printre versanții îmbrăcați în vegetație deasă. Era acea porțiune de traseu unde mai trebuia să te lupți cu pantă destul de lungă. Soarele, ieșit parțial de după nori, lumina culmile din depărtare, dând peisajului o profunzime incredibilă. Urcarea ne-a scos treptat deasupra văii, până când am ajuns pe creasta unde încep celebrele vii ale Recașului. Acolo, peisajul s-a schimbat radical: ordinea perfectă a rândurilor de viță-de-vie, care se întindeau cât vedeai cu ochii, a luat locul sălbăticiei de mai devreme.

Chiar când ne pregăteam să urcăm spre viile Recașului, am realizat că aventura ne-a mai pregătit o ultimă provocare, de data aceasta neașteptată: unul dintre noi își pierduse farul de la bicicletă. Ne-am oprit imediat pe marginea șoselei, transformând telefoanele în instrumente de investigație. Am început să „răsfoim” înapoi timpul, analizând cu atenție fiecare poză făcută de-a lungul zilei. Ne uitam la pozele de la Stonehenge, la cele de la magazinul din Ianova, la popasul cu Jäger din Bencec și la momentul focului de pe deal, încercând să reperăm în imagini micul obiect pe ghidon. Era o cursă contra cronometru cu memoria și cu detaliile din fotografii, sperând să aflăm exact porțiunea de traseu unde „piesa” s-a hotărât să rămână în urmă.

Ajunși sus, am luat o decizie care a dat un nou farmec finalului de zi: am părăsit șoseaua și am intrat pe drumurile de pământ care taie viile. Pedalarea printre butași, sub cerul care devenea tot mai spectaculos, ne-a oferit o perspectivă unică. Direcția era clară: traversăm dealurile cultivate pentru a ajunge din nou la adăpostul pădurii și la luciul apei de la lacul Ianovei. Era un sentiment de satisfacție imens să vedem cum traseul nostru face o buclă perfectă. De la înălțimea viilor, vedeam drumul de întoarcere spre casă, dar nu înainte de a ne bucura de ultima porțiune de „off-road” prin răcoarea pădurii ce străjuiește lacul.”

Și iată-ne ajunși la finalul buclei noastre. Am ieșit la lumină, direct pe malul Lacului Ianova. La malul laculu Ianovei, am dat peste acest foișor din lemn, cuibărit la marginea pădurii. După tensiunea căutării farului pierdut și pedalatul prin soarele viilor, construcția aceasta rustică, cu acoperișul ei roșu și primitor, ne-a atras ca un magnet. A fost locul perfect pentru a ne trage sufletul pentru ultima oară. Pădurea deasă din spate ne oferea o răcoare binemeritată, iar poiana verde din fața foișorului părea scena ideală pentru a trece în revistă toate peripețiile zilei. Deși farul rămăsese probabil undeva pe vre-un deal, atmosfera dee lângă foișor ne-a reamintit că cel mai important lucru era că suntem toți întregi și plini de povești noi. 

Luciul apei, încadrat de stuful auriu și de pădurea deasă din fundal, a fost decorul perfect pentru ultima noastră poză de grup. Suntem toți șase aici, cu bicicletele lângă noi, sub un cer care a ținut cu noi până la capăt. Deși eu am simțit fiecare pantă în mușchi, iar ceilalți au testat limitele asistenței electrice, în această poză nu mai contează cine a urcat pe lângă bicicletă sau cine a pierdut un far pe traseu. Contează doar că am pornit împreună de la Stonehenge-ul din Timișoara și am încheiat ziua tot împreună, mai bogați cu o experiență autentică. De la malul lacului, am pornit toți șase pe ultimul sector parcurs împreună: un drum de griblură care ne-a purtat roțile până în inima satului Ianova. Acolo, sub soarele blând al după-amiezii, a venit momentul despărțirii. Patru dintre colegi au decis că traseul acesta spectaculos merită o ultimă celebrare, așa că au rămas la magazinul din Ianova pentru a cinsti cu o ultimă bere rece. Eu și celălalt camarad cu am ales însă să mai gustăm puțin din sălbăticie înainte de final. Ne-am luat rămas bun și am pornit spre casă pe drumul de pământ, pedalând în lungul gardului aeroportului din Timișoara. Ne-am croit drumul printre lanuri de rapiță și grâu, simțind sub roți pământul reavăn pentru ultima dată în acea zi. Ne-am întors în oraș cu praful dealurilor pe noi, obosiți, dar cu o liniște pe care doar o astfel de ieșire ți-o poate oferi. A fost o tură completă, de la Stonehenge la Stanciova și înapoi, demonstrând că nu contează ce bicicletă ai, ci cât de mult îți place drumul, lăsându-ne cu amintirea unei zile în care am cucerit culmi, am împărțit cârnați pe băț și am demonstrat că, indiferent de bicicletă, prietenia și natura sunt cele care ne țin în mișcare. Fiecare metru câștigat către pădure era o victorie a voinței noastre.