Lindenfeld

Zilele cu soare cer călătorii, așa că am ales să o petrec în stil mare, dar nu singur. Nu voi intra în prea multe detalii despre asta acum, voi adăuga doar că am fost o trupă mică și hotărâtă, și fără să mai dăm importanță aspectelor care încearcă să ne țină acasă, la căldură, hotărâm să plecăm a doua zi. Nici ceasul pus să sune la ora 6:00 nu a reușit să ne ridice din pat. Singura convingătoare este rațiunea care ne amintește că urmează o drumeție minunată în care vom avea ocazia să descoperim în siguranță farmecul turelor de iarnă, pe care ar fi bine să o începem de dimineață. Deși am mai ajuns în zonă și cu altă ocazie, în capul meu se va amesteca mereu un traseu de bicicletă pe care l-am parcurs cu mulți ani în urmă, în prima mea călătorie, şi ceea ce poţi vedea acum...Timpul trecut se transformă în prezent și aspiră să devină viitor. Locul ne este foarte drag.

Muntele ne-a primit cu o pătură superbă de zapada, cu nori și cu o fereastra lungă de soare - era exact ceea ce aveam nevoie pentru a putea continua. 

De aici pe jos! Privim plafonul de nori care este destul de jos. Fiindcă traseul ne duce prin vale, aproape orice vreme este una potrivită pentru parcurgerea acestui traseu. Vom avea atât porțiuni de platou, cât și prin loc deschis, dar și prin livezi. Mai exact vom explora o zonă frumoasă.

Înviorarea a fost făcută... să trecem la activități mai serioase.

Pornim în răcoare-a dimineții dar și al unei zi de plină iarnă, lăsând mașina la intersecția drumului comunal din apropierea satului Poiana, cu drumul forestier valea Mare. 

Traseul pleacă din Poiana prin Valea Mare, iar planul era să ajungem în satul părăsit Lindenfeld (în traducere „Câmpul cu Tei”), situat la o altitudine de 788 de metri, în valea vârfului Cracu Teiului, apoi să ne întoarcem pe o variantă diferită de cea pe care urcăm. 

Drumul s-a întins în faţă, fără provocări sau dificultăţi majore. Mă bucuram să fiu din nou în aceste locuri descoperite cu mulți ani în urmă

Căpițe cu fân

Mergem pe nemarcat.

Ajungem unde poteca trece chiar prin parau. Copacii, cum ne văd că ne apropiem, își ascut mai tare crengile și ne îngustează trecerea. 

În ciuda tuturor dificultăților pe care ni le oferă, pădurea este de o rară frumusețe. De aici și până la ieșirea în gol alpin, facem slalom prin vegetație - practic suntem pe „nemarcat” și se vede lipsa traficului uman. În fața mea poteca suie ușor pe un versant abrupt, chiar deasupra apei pe care tocmai am traversat-o. Așa că alegem să urcăm spre stânga, în serpentine largi având drept țintă culmea. 

Zona aceasta pare ca nu a văzut picior de om. Relieful este prietenos și nu avem zone periculoase sau dificile. Nici panta nu este foarte mare. 

Lumina blândă a soarelui intră printre frunzișul des, săgetând aerul rece cu razele dimineții.

Urcusul abrupt ne pune muschii obositi la grea încercare. Ne mișcăm ca niște bătrânei încercând să ne croim drum printre obstacolele naturii

Iată răsplata muntelui, după drumul lung, străbătut prin desișul monocrom al codrilor umbroși. 

Suntem înconjurați de munți și de singurătate. Nu mai este nimeni pe aici.

Ne-am încălzit cu primele raze de soare, iar norii se risipesc, parcă la comanda noastră. Avem noroc, și de data asta.

Astazi nu ne grăbim prea tare și preferăm să mai zăbovim puțin și privim munții, care se îmbină în depărtări cu albastrul cerului.

Rămânem aici, pentru a lua o pauză scurtă și a contempla peisajul. Între timp mâncăm un fruct ceva ca să ne revină forțele, și ne răsfățam cu o gură de ceai. 

Soarele se joacă deasupra noastră, făcându-ne să trecem frecvent de la frig la cald.

Peisajul își deschide larg orizontul înainte noastră, trimițându-ne cu privirea până pe masivul Muntele Mic și Țarcu, o panoramă superbă care răsplăteşte oboseala urcuşului... 

În plină iarnă, am trăit sentimentul că e primăvară, în sensul cel mai bun al cuvântului.

,,,sub soarele amiezii și după ce am parcurs pe jos cel puțin jumătate din traseu. Mai urcăm puțin și dăm de prima casă. Conform cu harta odată ajunși sus, mai avem puțin până în sat. 

 Traseul este anevoios, fără semne, fără cărări bine definite. 

Urcăm printre tufe dese și crengi care ne zgârie, unde soarele se strecoară cu dificultate, încercând să mai topească din urmele albe lăsate de zăpadă. Ne minunăm la fiecare pas de felul în care natura și-a orânduit lucrurile. 

Intrăm din nou în păduri, printre crengi lăsate și dese, iar când ajungem la marginea poienilor, ne lasă o senzație frumoasă, pe care nici cele mai alese cuvinte n-ar reuși s-o ilustreze!  În lumina soarelui totul este de basm.

Pasii ne sunt amortizati de covorul gros al zăpezii. 

Ne recalculăm timpul până la lăsarea întunericului și ne gândim că nu ar fi rău să încercăm spre Nemanu Mare apoi să coborâm spre valea Strugurului, dar ne-am lungi prea mult așa că îmi retrag repede gândul iar destinația finală rămâne Lindenfeld. 

Ne întoarcem spre stânga și ne avântăm pe ulita principala

care traversează satul Lindenfeld

Biserica romano-catolică.

Peste tot domnește liniștea.

Lindenfeld, o variantă perfectă pentru o escapadă cu copiii. Frumusețea locului a trezit în noi dorința de a mai zăbovi puțin. Nu am fost presați de timp, soarele încă era sus și ardea bine. 

Continuăm pe Via Transilvanica. Drumul de întoarcere e mai scurt şi însorit.

Printre ruine

După un popas, reintrăm pe traseu 

Uneori, trebuie să privești înapoi pentru a merge înainte.

Cu greu ne-am despărțit și ne-am continuat drumul comunal în prezent Via Transilvanica, către Poiana... drum utilizat în trecut de pemii care locuiau aici.  

Identificăm lângă drum și prima bornă Via Transilvanica (surprinzător de prezente pe acest traseu), care o să vă ghideze pe coborâre.

E drept că tot drumul în jos, e la vale. 

Atenția îmi este atrasă de alte aspecte mai captivante ale locului. Un pom rupt probabil de vre-o furtună

 o priveliște frumoasă asupra văii, Dintr-un punct de belvedere surprindem, în toată splendoarea, masivul Țarcu. Nu este prima dată când coborâm pe aici, dar uitasem cât este de frumos.

Acest traseu spre Lindenfeld, de exemplu, e parcurs și de tot felul de oameni cu motoarele, ATV-uri, mașini 4×4 și alte mijloace de transport. Tocmai a trecut pe lângă noi un ATV și un motor. 

Pe măsură ce coboram, peisajul devine din ce în ce mai fascinant, iar muntele și-a schimbat radical înfățișarea. 

Cel puțin vara are o priveliște deosebită, e foarte verde, și atrage mulți bicicliștii din Caransebeș. Au natura foarte aproape de casă -  pot pleca și în timpul săptămânii de exemplu, într-o seară, până la Lindenfeld, și ajunge înapoi acasă pe lumină.

 Norii au, cu siguranță, o contribuție la schimbarea bruscă de peisaj. Plutesc liniștiți deasupra noastră, admirând și ei apusul.

Mai rătăcesc o vreme printre norii încălziți de soare și revin la potecuța noastră, gata să o ia de la capăt.

Toate contrastează cu norii albi și pufoși ai cerului. Suntem fermecați de tot ce ne înconjoară.

Pe aici pe undeva mai poposim puțin. Mâncăm puțin și pornim pe ultima poțiune pe care o mai avem de coborăt astăzi. noi. Mâncăm mai mult de nevoie sau să nu cărăm înapoi acasă decât de foame.

Lăsăm în urmă vraja înălțimilor și ne bucurăm în continuare de aerul și căldura zilei. Soarele a dezghețat pământul, topind zăpada 

Traseul îți oferă câte o surpriză la fiecare bornă pe care o întâlnești. Niciuna nu seamănă cu alta și devine un fel de vânătoare de comori să le găsești și să descifrezi, uneori mai greu, alteori fără niciun efort, imaginea reprezentată pe ele.

...locul din care am plecat! Deci oricum am fi pornit, ca direcție, am început sau am terminat în același loc, la acesta bifurcație de drum.

Experienţa noastră s-a limitat la doar 12 kilometri iar zona traversată ne-a umplut de bucurie şi de relaxare. Plimbarea nu a durat foarte mult, cu totul nu cred că am depăşit cinci ore. Dar a fost frumos. Poate că nu a fost cea mai aventuroasă zi, dar nu a fost cu nimic mai prejos decât toate cele care au trecut deja până atunci. Pe la 14:50 eram deja la mașină, neștiind ce să facem cu restul zilei, că la ora 16:00 am fi fost deja acasă. După o supunere cu tovarăși mei de călătorie, ne-am oprit în Caransebeș. Nimic nu merge mai bine decât o masă delicioasă la un restaurant. O experienţă ce nu trebuie ocolită. Şi uite aşa a fost să fie una dintre cele mai frumoase drumeții din munții Banatului **, într-o zi minunată despre care ţi-am povestit cu lux de amănunte şi mai multe fotografii.