Noi Orizonturi-Saua Iepii (Mtii Țarcu)

Iarna în Șaua IepIi – traseu minunat de o zi dinspre Baraj Gura Apelor. 

La final de ianuarie s-a pus o zăpadă cam peste tot la munte. Zilele se precipită și iarăși am ajuns într-o zi de sâmbătă. Prognoza era una de vreme bună, astfel că un gând bun ne îndeamnă să ieșim și să vedem locuri noi, să trăim momente unice și să luăm cu noi câte o părticică de prin locurile umblate. Deși am mers în Țarcu de multe ori, niciodată nu am urcat din Gura Apelor, de cele mai multe ori din Șaua Jigoriei și Poiana Mărului. Așadar, începem ziua de azi 28.01.23 cu o călătorie spre Barajul Gura Apelor. O tură pe care mi-o doream de multă vreme. Alarma sună la o oră la care în ultimul timp nu prea m-am mai trezit decât foarte rar. N-am dormit decât vreo 5 ore și ceva, și alea destul de prost. Dar nu a fost greu decât primul moment de trezire. Mă pregătesc, mănânc ceva cât de repede și ies în liniștea dimineții cu rucsacul în spate în fața blocului așteptând să vina mașina după mine. Plecăm cu 2 maşini. Mihai cu Paul pe de o parte iar eu Mely, Roby şi Ovidiu pe de altă parte. Împreună creăm cele mai perfecte Ture. E destul de rece! Sper să nu murim de frig pe munte! Lăsând asta la o parte, văd ziua de azi ca pe un moment, care dă startul la idei, proiecte si de ce nu, la gânduri noi. 

Prima ieșire din acest an la munte.

Și uite așa, ajungem la Baraj, Gura Apelor

 Ca să ajungeți la intrarea în acest traseu va trebui să urmăriți drumul către satul Clopotiva și mai departe drumul pe lângă pârâul Raul Mare (aproximativ 26-27 kilometri) ce duce sus la Baraj. Kilometrii s-au scurs repejor și pe la 10:00 am ajuns la Baraj Gura Apelor, o destinație care nu îmbătrânește și al cărui farmec nu se diminuează odată cu trecerea timpului.

Indicatoarele conţin informaţii despre direcţia de mers, distanţă şi timpul necesar parcurgerii acestora. Ținând cont de faptul că odată ce ai ajuns aici, ai multiple variante de petrecere a timpului. 

O dimineață cu soare, cu liniște, cu peisaje pitorești...E o nebunie de jur împrejur. Ce poţi să vrei mai mult de atât??? 

 Pe cer se formează la fiecare câteva minute o nouă formațiune noroasă cu formă ciudată sau specială, și totul pare un miraj. E o transformare continuă peste tot. Dar să lăsăm la o parte detaliile nesemnificative şi să vă spun şi să vă arăt!!! 

Ei, şi-am pornit la drum. Așa începe distracția, cu doar două urme de schiuri dar și alea acoperite de zăpada proaspătă ninsă peste noapte... De la Baraj, nu facem stânga să-l traversăm, trecem de o barieră și continuăm să mergem înainte, ținând drumul cel spre dreapta. Cel din stânga duce la o proprietate Hidroelectrică în zonă. Fără alte urme acest traseu pare neumblat. Si noi, ca mulți alții am ajuns destul de rar în această parte a țării deși, se poate ajunge relativ ușor aici.

Bineînțeles, pe drum vă puteți opri să faceți niște poze și să admirați Retezatul sau Godeanu în toata splendoarea lor. Lacul Gura Apei unește în oglinda apei Masivul Retezat, Munții Godeanu și Masivul Țarcu. Munţii Ţarcu probabil nu sunt chiar aşa de sălbatici şi de izolaţi precum vecinii de la sud-est Godeanu dar cu siguranţă sunt extrem de pitoreşti şi impunători.

Mi-am plimbat privirea de jos sau de sus, din stânga sau din dreapta, drept sau pe diagonală, ca să mă impregnez cu tot ce avea natura şi locurile de oferit. Mi-a plăcut mult, chiar și cu norii aceia – ce nu ne-a lăsat să vedem crestele înalte, dar au făcut echipă faină pentru fotografii.

Partenerul nostru de drumeție care ni s-a alăturat de la baraj. Am luat cu noi lătratul bucuros al unor câini dornici de companie. Sunt animale inteligente, puternice, cu instincte de supraviețuire și care ca și oamenii, sunt cum au fost crescuți să fie. 

Avem o vedere incredibilă asupra lacului. Fiecare poză pe care o fac e o provocare.

Deja nu mai bătea niciun soare acolo. Bine, nu că ne-ar fi influenţat pe noi cu vreo ceva, căci prin pădure nu contează prea tare..

Din informaţiile culese ştiam că intrarea în traseu este undeva la 4-5 kilometri de la baraj. Traseul nu este semnalizat și nici nu e marcat pe acest drum forestier, dar colegii mei din față au ochit locul unde părăsim drumul forestier pentru a continua pe banda rosie, traseul spre Saua Iepei. Poate ar fi bine dacă intrarea în traseu s-ar putea marca mai bine pentru că e un pic greu de găsit.

Drumul forestier până aici într-o stare acceptabilă. Facem dreapta, şi ne loveşte în faţă realitatea: Ei, acu-i acum! Sper că nu-i așa până sus. Începe urcușul propriu zis, cu o pantă destul de aspră din prima, și imediat ce intrăm în traseu observăm şi indicatorul bandă roşie care urcă până în şa... 

Bețele de trekking sunt foarte utile aici. Cam așa se prezintă urcușul prin pădure.

Urcăm, fiecare în ritmul său… Antrenamentul mi-l credeam pierdut pe apa sâmbetei, dat fiind turele tot mai rare pe munte, dar se pare că nu mă descurc chiar rău… Panta se mai domolește un pic mai sus, apoi iar urmează câteva porțiuni mai abrupte, dar scurte… per total nu e o urcare extrem de grea, dar nici ușurică.

Ultimii brazi, dincolo de limitele pădurii. Toți sunt îmbrăcați într-o plăpumioară albă groasă.

Până acum traseul a fost special...

Acumulări de zăpadă. Până la genunchi uneori, apoi un pic mai sus. Înotăm ceva, nu glumă. Un lucru este cert, zăpezile din zonele de altitudine, vor fi întotdeauna mai consistente decât cele din zonele joase. Noroc, totuși, că avem la noi rachete de zăpadă. 

Am reușit să urc, cu foarte multe pauze (să îmi trag sufletul), și după vreo trei ore și ceva de mers, ieșirea în pajiștea alpină este îmbucurătoare. Am tot așteptat-o, deși calea prin pădure nu e chiar atât de lungă… Dar, până să ajung acolo, am găsit o pădure frumoasă, liniștită. Pauza a fost una scurtă dacă o compar cu ce-a a colegilor de drumeție (cu care nu am reușit să țin pasul), doar cât să-mi pun rachetele de zăpadă și ne-am pornit apoi în şir indian, prin zăpada care sincer, nu e deloc comodă la mers. Abia așteptam și ultima porțiune superbă din acest traseu. 

Nu toate iernile sunt la fel în Țarcu, iar o iarnă nu poate fi la fel pe toată durata sa. Există ierni sau perioade din iarnă în care zăpezile pot fi mai mici, iar accesul spre crestele alpine mai ușor.

Era foarte frumos și ne bucurăm în liniște de întreg peisajul fără aproape nicio urmă de civilizație... 

Noi cei mici prin munții cei mari. Soarele, care s-a ascuns toată ziua pe după nori, nu are de gând să ne arunce o rază în acel loc în care mi se pare cel mai frumos de pe tot traseul. Ar fi fost un moment cu adevărat unic, de poveste daca ar fi ieși măcar o rază de soare. 

Acum se disting greu cărările dar ne croim drum prin zăpadă. Din loc în loc apar stâlpii de marcaj, care ar fi destul de greu de urmărit traseul fără ei.

Am încercat cu greu să prindem cum se vedea zăpada: această poză nu este neclară, ci pur şi simplu am fotografiat ceața (un pericol în timpul iernii...) În timp ce înaintăm, cortina de ceață e tot mai deasă iar vizibilitatea destul de redusă, făcând un adevărat spectacol. Mă uit la ceas. E 14:50. Începem să urcăm un fel de panta prostului spre Șaua Iepii, şi nu mă rog decât să se termine mai repede.. Aceasta se află la  altitudinea 1727 m, între vârfurile Baicu și Custurii, într-un gol alpin foarte frumos atunci când nu e ceață. Din acest punct se deschid frumoase perspective în mai multe direcții: spre SV sunt vârfurile Baicu 2123 m, vârful Mătania 2150 m străbătute de traseul marcat: banda roșie ce duce spre vârful Țarcu, iar spre NE, spre vârfurile: Custurii 2089 m, Bloju 2162m, Pietrii 2192, Scărișoara 1880 m și Petreanu 1895 m. O traversare spre NV se ajunge la Poiana Mărului, unde se află şi un frumos lac de acumulare...

Am orbecăit tot mai mult prin ceață. Să nu mai zic ca eram destul de obosiţi dar, cu ultimele puteri ne luptăm cu panta și tragem un pic ca să ajungem în șa. 

Nici o șansă, ultima urcare este cu gheață și prea abruptă. Eram undeva pe la 1680 de metri şi în jurul orei 15:00 când am decis să facem cale întoarsă, știind că este cea mai bună decizie. Iarna nu este despre vârf sau obiective pe care trebuie să le bifăm. Este despre puterea corpului, pusă în fața forțelor naturii, este despre siguranță și luare de decizii, mult mai mult decât o facem vara. Nu am zăbovit prea mult și o luăm încet spre coborâre. Traseul pe care urmează să ne întoarcem este același pe care am urcat.

Abia aici mi-am dat şi eu seama că sunt cam epuizat. Cu toate astea trebuia să cobor și va trebui să trag un pic de mine ca să termin tura asta

Coborârea a fost ajutată şi de urmele făcute la urcare. Una peste alta unul din cele mai frumoase trasee ce le-am făcut până acum. 

Cu efort, adevărat, am ajuns în locuri care nu-s deloc accesibile altfel. Coborârea a fost mai solicitantă pentru picioare spre final, ca să nu zic de-a dreptul brutală, și trebuie să mă concentrez pe fiecare pas... Nu înțeleg de ce alergăm, pesemne că toți voiau să scăpăm și să ajungă jos? Lumea cădea din când în când, practic se aluneca pe frunzele care erau pe sub urmele de zăpadă...am căzut și eu, ce să mai, nu-i traseul cel mai plăcut... Poate ar fi ajutat colțarii… dar, cu atenție și ajutându-ne de bețe, reușim să nu mai cădem. Spre liniştea mea, am ajuns şi la un drum mai drept, la drumul forestier   de pe lângă Lacul Gura Apelor. Mi-am autoevaluat oboseala și eram chiar bine, picioarele și genunchii nu mă dureau, dar abia în zile ce vor veni, urma să aflu asta, datorită febrei musculare. Credeam că o parte din coborâre se va finaliza la frontală, ca de obicei, dar nu, le-am aprins doar spre final, când oboseala și durerile m-au lovit, parcă deodată. Și uite-așa într-un final am ajuns şi la mașini, pe la 18:30... Pe drumul de pe lângă lac am avut ghinionul să îmi pierd geaca. O aveam atârnată de rucsac și doar la mașină am observat lisa ei. Plimbarea a fost oricum, foarte faină, încă una în care mi-am depăşit altă limită. Pozele le-am făcut în cele câteva secunde când mă opream să îmi trag sufletul. Până la urmă ne-am dus spre Șaua Iepii să dăm bună ziua. Acum că am fost iarna aici urmează încă o tură, poate la vară sau la toamnă şi poate ajungem până în locul unde vedem Lacul Netis.