Festivalul Dovleacului de la Kikinda (Aventură pe Bicicletă)

„Dani Ludaje” sau Zilele Dovleacului este cel mai renumit festival de acest gen din Sud-Estul Europei, iar dovleacul a devenit pe bună dreptate simbolul orașului Kikinda. Este o sărbătoare deja tradiţională a recoltei, unde vechile obiceiuri s-au adaptat parțial vremurilor moderne. În acel an, evenimentul s-a întins de joi, 19 septembrie, până duminică, 22 septembrie, transformând complet zona central-pietonală a orașului sârbesc. Kikinda se află la o aruncătură de băţ de graniţa cu România, la o distanţă de doar 10 kilometri de frontieră; ca reper, de la Timişoara sunt doar 70 de kilometri. Pentru noi, prima etapă a fost una feroviară. Am ales să luăm trenul de la Timișoara până la Jimbolia, o călătorie care a durat aproximativ o oră cu tot cu întârziere, urmând ca de acolo să continuăm aventura pe biciclete.

Pornisem la drum în dimineața acelei zile de septembrie fără nicio emoție specială. Era sâmbătă şi venise în sfârșit timpul să fac această tură pe care mi-o doream de foarte mult timp. Știam că drumul pe bicicletă de la gară până la Kikinda va dura în jur de 90 de minute și că se desfășoară în totalitate pe asfalt. Una dintre variantele de traseu, și cea urmată de noi la dus, a fost ruta din Jimbolia prin Comloşu Mare, cu ieşire din ţară prin punctul vamal Lunga - Nakovo. Un detaliu practic extrem de important pentru această perioadă a festivalului este că trecerea prin vamă a fost deschisă fără întrerupere, începând de vineri dimineaţă până luni seara, deși în mod normal orarul este restricționat și trebuie verificat din timp. O altă variantă de a ajunge în Kikinda este prin vama Jimbolia, însă acest traseu adaugă câțiva kilometri în plus și ocolește două sau trei localități. Noi am optat pentru un circuit complet care să includă ambele opțiuni, plănuind să ne întoarcem prin punctul de frontieră Srpska Crnja - Jimbolia.

Dimineața am pornit la drum într-o formulă de nouă bicicliști, însă la întoarcere grupul s-a micșorat. Doi dintre colegi, Bote—cel care s-a ocupat de organizare—și Vadim Iliescu, şi-au grăbit plecarea din Kikinda. Au motivat că vor să prindă trenul de la ora 14:47 din Jimbolia, asta deși inițial stabilisem cu toții să ne întoarcem pe biciclete până la Timișoara. Restul grupului a ajuns în Jimbolia în jurul orei 16:00, urmând un drum diferit. Acolo ne-am mai despărțit de un coleg care a decis să rămână la gară pentru trenul de ora 17:40. În acel punct al zilei, oboseala își spunea deja cuvântul; este destul de demotivant să te doară fundul de la șa după doar câțiva kilometri, când știi că mai ai în față încă foarte mulți. Totuși, nu s-a pus nicio secundă problema abandonului, ci doar a acceptării durerii. Cei rămași am încălecat din nou și am parcurs pe biciclete și restul de 45 de kilometri până la Timișoara. La final, întreaga plimbare a însumat 120 de kilometri în șa, însă oricine dorește să replice traseul poate economisi în jur de 60 de kilometri dacă alege varianta de întoarcere cu trenul din Jimbolia, exact așa cum am crezut că au făcut și colegii noștri. Partea amuzantă a fost că, odată ajuns acasă, am aflat că Bote şi Vadim Iliescu s-au întors, de fapt, tot pe biciclete până la Timișoara!

Vedeta festivalului este, desigur, dovleacul, numit cu drag de bănățeni „ludaie”, un simbol legendar care transformă în fiecare toamnă orașul Kikinda într-o capitală a culorii și a bucuriei. Localnicii își celebrează acest dar al pământului cu tot fastul și mândria, decorând fiecare colț de stradă și transformând recolta într-o poveste vie despre tradiție, ospitalitate și spirit comunitar. Este acea magie pură a toamnei care aduce oamenii împreună, unde fiecare „ludaie” expusă poartă cu ea munca unui an întreg și bucuria unei sărbători unice în Sud-Estul Europei.

Ziua începe bine încă de dimineață, pe peronul gării! Luăm trenul până la Jimbolia, iar odată urcați în vagon, cheful de ducă vine instantaneu, la fel ca pofta de mâncare. Pentru mine, mersul cu trenul nu este doar un simplu mod de a ajunge de la A la B, ci o experiență în sine, un ritual pe care îl iubesc în ciuda tuturor neajunsurilor. Îmi place enorm zgomotul hipnotic pe care trenul îl face atunci când rulează pe șine, acel ritm sacadat care te transpune direct în starea de vacanță, chiar dacă suntem conștienți că infrastructura CFR este pur și simplu depășită de situație în zilele noastre. Călătoria devine și mai memorabilă atunci când ești în grup și ai de gestionat logistica pe teren: e o adevărată aventură să te trezești cu nouă biciclete pe care nu știi exact unde să le înghesui fără să blochezi culoarul și să trebuiască, în același timp, să pornești o negociere rapidă, plină de tact și zâmbete cu nașul, totul în minutele tensionate de dinaintea fluierului de plecare. Reușim să ne acomodăm, iar pe parcursul celor 60 de minute până la destinație, atmosfera din compartiment devine fundalul perfect pentru glume și planuri. Coborâm în gara din Jimbolia cu energia la maximum și cu bicicletele pregătite. De aici încolo, lăsăm șinele în urmă și ne pregătim să simțim asfaltul sub roți pentru următorul obiectiv: drumul de 90 de minute spre granița cu Serbia.

Coborâm din tren și suntem gata de plecare! Aerul dimineții de septembrie ne prinde pe peronul gării din Jimbolia, unde ne potrivim bagajele și pornim la drum. În față avem un traseu de asfalt de aproximativ 90 de minute până la Kikinda. Pentru a face un circuit complet, am ales la dus ruta prin Comloșu Mare, cu ieșire pe la vama Lunga - Nakovo. Un mare avantaj logistic este că, pe perioada festivalului, acest punct de frontieră este deschis non-stop, de vineri dimineața până luni seara, spre deosebire de restul anului când are program redus. Cealaltă variantă, prin vama Jimbolia, ocolește câteva localități și adaugă kilometri în plus, așa că am păstrat-o strategic pentru întoarcere. Cu entuziasmul la maximum, lăsăm primele sate în urmă și pedalăm întins spre graniță.

Aici suntem pe peronul gării din Jimbolia, chiar în momentul în care coborâm de lângă vagoanele pictate cu graffiti ale trenului regional. Cu bicicletele date jos și rucsacurile verificate sub cerul senin de septembrie, simțim că aventura începe cu adevărat. Lăsăm în urmă peroanele liniștite și stâlpii de iluminat ai gării de frontieră, ne așezăm în șa și pornim la drum spre destinația noastră principală.

Gara din Jimbolia ne întâmpină cu farmecul ei istoric, cărămida aparentă și peroanele liniștite, luminate de soarele blând de septembrie. Lăsăm în urmă această clădire cochetă de frontieră, ne așezăm în șa și pornim oficial la drum pe traseul transfrontalier.

Fațada monumentală a gării din Jimbolia se înalță impunătoare în lumina dimineții, marcând simbolic ultimul nostru punct de reper major de pe pământ românesc. Clădirea istorică din cărămidă galbenă, pe care stă scris cu mândrie „Romanian Border Crossing Point”, ne amintește că aventura transfrontalieră abia acum începe cu adevărat. Aruncăm o ultimă privire spre arhitectura gării, ne potrivim căștile și lăsăm în urmă parcarea pietruită. Direcția este clară: pedalăm întins spre Comloșu Mare și linia de frontieră.

Înainte de a învârti oficial roata, ne adunăm cu toții în fața gării istorice din Jimbolia pentru o fotografie de grup memorabilă. Suntem nouă bicicliști echipați, zâmbitori și cu moralul ridicat, având în fundal clădirea impunătoare din cărămidă galbenă. Din acest punct, drumul ne aparține: lăsăm în urmă Jimbolia și pornim în șa spre Comloșu Mare, cu privirea ațintită spre graniță.📷 Photo credit: Mate Iulia

Ne punem ușor în mișcare către Comloșu Mare! Pedalăm în ritm constant, lăsând Jimbolia în urmă sub cerul curat de septembrie. Roțile se învârt fin pe asfalt, iar peisajul plat al câmpiei banatice începe să defileze rapid pe lângă noi. Distanța până la graniță se micșorează cu fiecare pedală, în timp ce spiritul de echipă și nerăbdarea de a trece granița ne țin energia la maximum. 

Ne concentrăm pe drum, savurăm liniștea dimineții și ne îndreptăm întins spre punctul de frontieră de la Lunga.

Pedalăm întins și trecem rapid pe lângă indicatorul galben care ne anunță că tocmai am intrat în localitatea Comloșu Mic. Plutonul nostru compact înaintează în ritm susținut pe asfalt, menținând o viteză constantă. Energia grupului este excelentă, iar drumul liber ne permite să parcurgem eficient fiecare kilometru. Mai avem doar o mică bucată de traseu prin comuna Comloșu Mare înainte de a ajunge la linia de frontieră.

Următorul punct de reper apare rapid în raza noastră vizuală: indicatorul galben de intrare în Comloșu Mare. Șoseaua urmează o curbă ușoară spre dreapta, iar grupul se menține compact, pedalând în ritm alert. Din acest punct, distanța până la punctul de trecere a frontierei devine extrem de scurtă. Menținem ritmul bun și ne concentrăm pe ultimii kilometri rămași pe teritoriul României.

Înaintăm pe strada principală din localitate, unde drumul se întinde drept în fața noastră. Perspectiva din spate arată cum grupul s-a răsfirat ușor pe șosea: trei dintre noi pedalăm în prima linie vizibilă, în timp ce restul colegilor au luat deja un avans considerabil și se zăresc în depărtare.

Casele tradiționale și umbrele lungi lăsate pe asfalt ne însoțesc de o parte și de alta pe această linie dreaptă. Menținem un ritm constant de pedalare, traversând vreo două-three localități în drumul nostru direct către punctul de frontieră.

Ajungem într-o intersecție importantă din centrul localității, marcată clar de indicatoarele rutiere albastre de pe marginea drumului. Privind din unghiul nostru, panoul din stânga ne arată drumul către Sânnicolau Mare, aflat la 26 de kilometri distanță pe DN59C, în timp ce indicatorul din dreapta indică ruta spre Grabaț, la o distanță de 9 kilometri. Noi ne continuăm traseul stabilit, ignorăm aceste ramificații și ne menținem direcția fermă spre punctul de trecere a frontierei.

Aici decidem să facem o scurtă pauză și ne oprim la un magazin pentru câteva cumpărături rapide. Obiectivul principal este să ne refacem stocurile, în special rezerva de apă, esențială pentru kilometrii care urmează. 

Cu bidoanele pline și energia refăcută, ne repunem în mișcare, iar în fața noastră apare un nou indicator rutier albastru care ne confirmă direcția: mai avem exact 3 kilometri pe drumul național DN59E până în localitatea Lunga. Șoseaua urmează o curbă destul de strânsă spre stânga, marcată pe margine de un semn reflectorizant în formă de săgeată alb-roșie. Ne înclinăm ușor în curbă, păstrăm trasa curată și ne pregătim pentru această ultimă linie dreaptă de dinaintea graniței.

Drumul ne poartă prin localitatea Lunga, care își respectă cu sfințenie numele: este o așezare întinsă de-a lungul unei singure străzi, care pare că nu se mai termină. Pedalăm în linie dreaptă pe această uliță principală „foarte lungă”, Menținem un ritm constant și parcurgem eficient această ultimă porțiune de drum de pe teritoriul României. Capătul acestei străzi nesfârșite ne scoate direct în câmp deschis, chiar în fața punctului de frontieră.

Ajungem în sfârșit la Punctul de Trecere a Frontierei Lunga - Nakovo, marcat pe partea dreaptă de un panou albastru mare cu steagul României și al Uniunii Europene.

În mod normal, acest punct este deschis zilnic doar între orele 8:00 și 20:00, însă profităm de o facilitate excelentă: pe perioada festivalului, vama funcționează fără întrerupere, de vineri dimineața până luni seara. Ne pregătim actele din mers și ne îndreptăm direct spre linia de control pentru a trece oficial în Serbia.

Trecem de controlul documentelor și intrăm oficial în Serbia, unde avem o surpriză excelentă: o pistă de biciclete modernă ne așteaptă chiar de la punctul vamal! Pista din asfalt proaspăt pornește din partea stângă a drumului principal, fiind marcată clar cu simboluri albe pe asfalt și cu un indicator albastru rotund. Banda este amenajată cu sens dublu de circulație și este complet separată de carosabil printr-o zonă verde cu iarbă îngrijită și copaci tineri. Condițiile sunt perfecte, așa că ne așezăm confortabil în șa și savurăm primii kilometri pe teritoriu sârbesc, fără grija traficului auto.

Deși am schimbat țara, destinația noastră finală este extrem de aproape. Kikinda se află la o aruncătură de băț de granița cu România, la o distanță de doar 10 kilometri de punctul vamal prin care tocmai am trecut. Ca să vă faceți o idee mai clară despre cât de accesibil este acest traseu pentru o tură de weekend, de la Timișoara până la Kikinda sunt în total doar 70 de kilometri. Cu așa o proximitate și cu o pistă dedicată sub roți, pedalăm relaxați și cu spor, știind că în mai puțin de o oră vom ajunge direct în mijlocul festivalului.

Înaintăm în linie dreaptă pe această pistă excelentă care traversează localitatea Nakovo, paralel cu drumul principal din partea dreaptă. Privind din spate, grupul nostru a format un șir indian compact: doi dintre colegi pedalează chiar în fața mea, iar restul plutonului se zărește ceva mai în față, pe banda delimitată prin linii albe întrerupte. 

Infrastructura sârbească ne surprinde plăcut pe această porțiune, oferindu-ne un confort total și siguranță în timp ce ne apropiem rapid de destinație.

Am ajuns în Kikinda într-o dimineață mai răcoroasă de toamnă! Temperatura scăzută ne-a trezit instantaneu simțurile după efortul de pe drum, reamintindu-ne că septembrie a intrat pe deplin în drepturi.

Lăsăm în urmă liniștea pistei transfrontaliere și intrăm cu bicicletele direct în atmosfera orașului, unde aerul curat și proaspăt este deja inundat de zumzetul discret al pregătirilor de sărbătoare. Ne strângem gecile puțin mai aproape, dar entuziasmul din grup compensează rapid răcoarea din jur. Suntem oficial la destinație și gata să descoperim ce ne rezervă festivalul.

Străzile lungi, străjuite de copaci pe ambele părți, au fost motivul perfect pentru o poză de grup memorabilă! A fost o imagine de-a dreptul spectaculoasă, mai ales că arborii se întâlneau spectaculos deasupra drumului, formând un tunel natural impresionant și acoperind complet cerul. Atmosfera aceasta specială și umbroasă ne însoțește pe ultimele sute de metri, în timp ce ne ghidăm bicicletele direct spre inima evenimentului.

Intrăm în zona central-pietonală și dăm peste ludăi de tot felul, expuse direct pe asfalt! Printre exponate, atenția ne este atrasă instantaneu de o categorie cu totul neobișnuită: dovleci incredibil de lungi și înguști, care seamănă mai degrabă cu niște șerpi uriași sau liane verzi-albicioase. Sunt așezați cu grijă pe scânduri de lemn pentru protecție și măsurați riguros, având numere și lungimi scrise direct pe coajă, cum ar fi „250” sau „267”. Mulți dintre acești dovleci giganți sunt decorați simbolic cu funde portocalii mari, fiind pregătiți pentru faimoasa competiție a festivalului care premiază cele mai spectaculoase exemplare din regiune.

Pe lângă cei lungi, festivalul ne scoate în cale adevărații monștri ai recoltei. Pe marginea străzii, chiar în colțul unei clădiri, stă așezat pe un palet de lemn un dovleac de dimensiuni absolut uriașe, care eclipsează totul în jur. Despre cât de mari sunt dovlecii din Kikinda chiar există și un banc savuros printre localnici, în care se spune că: „Dacă te urci pe-un dovleac, așa cum numai la Kikinda crește, poți vedea întreg Banatul, atât sunt de mari!!!” Privind acest exemplar gigantic expus direct pe trotuar, îți dai seama instantaneu că gluma nu este deloc departe de adevăr.

Pentru a avea o dovadă clară a proporțiilor, m-am poziționat cu bicicleta mea chiar lângă acest monstru al recoltei pentru o fotografie memorabilă, ținând mâna pe coaja lui groasă. Dovleacul uriaș, este aproape la fel de înalt ca roata din față a bicicletei mele, uimind toți trecătorii care se plimbă pe trotuar. Această oprire mi-a confirmat definitiv că bancul localnicilor are un sâmbure mare de adevăr și că efortul nostru pe pedale a meritat din plin.

Asistăm fascinați la cel mai tensionat și spectaculos moment al festivalului: cântărirea oficială a ludăilor giganți. Chiar în mijlocul străzii, pe trecerea de pietoni, organizatorii echipați folosesc chingi speciale și un palet de lemn pentru a manevra cu mare grijă un dovleac de dimensiuni colosale. O mulțime de spectatori s-a adunat curioasă în jur, urmărind fiecare mișcare în timp ce exemplarul este așezat pe cântarul industrial electronic amplasat pe asfalt.

Spectacolul cântăririi atinge punctul culminant atunci când juriul intră în linie dreaptă pentru a alege cel mai mare și cel mai greu dovleac al ediției. Greutatea colosală a exponatelor cere măsuri de forță, așa că organizatorii aduc un motostivuitor masiv pentru a ridica ludăile uriașe.

Într-o liniște plină de respect, aceștia ghidează cu atenție brațele motostivuitorului care transportă paletul cu dovleacul masiv, mutând uriașa recoltă din zona de concurs.

Ca să putem cumpăra de la tarabe, va trebui să folosim moneda țării vecine: dinarul. Din fericire, în Kikinda se găsesc câteva case de schimb valutar unde primesc inclusiv lei, așa că ne oprim cu toții pe trotuar, chiar în fața unei agenții numite Menjačnica. Cât timp o parte din grup își pregătește banii, ne tragem sufletul și parcăm bicicletele în siguranță pe marginea drumului. Cu portofelele alimentate cu dinari sârbești, suntem în sfârșit pregătiți să luăm cu asalt tarabele cu bunătăți.

După ce am schimbat lei în dinari la un schimb valutar din apropiere și ne-am mai dezmorțit picioarele, am plecat să aflăm mai multe despre festivalul ludăii. Cu bancnotele sârbești proaspăt primite în mână, avem acum tot ce ne trebuie în portofel. Obiectivul următor este clar: să descoperim unde mâncăm și la ce prețuri se vând bunătățile locale la tarabe.

Trecem pe lângă multele terase și restaurante care împânzesc o vastă zonă pietonală, încercând să aflăm unde se poate bea o cafea. Localurile sunt pline de viață și pregătite de sărbătoare, oferindu-ne o mulțime de variante apetisante din care să alegem. Ne strecurăm printre mese și umbrele cu bicicletele alături, căutând cu privirea acel loc perfect unde să ne așezăm, să savurăm o băutură caldă și să ne organizăm pentru restul zilei.

Era lume multă, vreme frumoasă și o atmosferă extrem de faină în tot centrul. Într-o asemenea agitație plină de viață și pe o pietonală atât de animată, existau absolut toate șansele să te întâlnești ușor și cu cine vrei, și cu cine nu vrei. Ne lăsăm purtați de energia mulțimii, scanând terasele nu doar pentru un loc liber unde să bem o cafea caldă, ci și cu ochii în patru după fețe cunoscute din Timișoara, știind bine câți timișoreni trec granița special pentru acest weekend.

Pe lângă standurile cu mâncare și terasele pline, farmecul străzilor este completat de decorațiunile uriașe realizate manual de localnici. Ne oprim să admirăm două figurine spectaculoase, de mărimea unor oameni, confecționate ingenios din baloți rotunzi de paie și îmbrăcate în haine tradiționale. 

Un raft imens din lemn, încărcat până la refuz cu dovleci portocalii perfect aliniați pe categorii, ne atrage atenția ca un magnet în mijlocul agitației. Alături de el, legăturile mari de coceni uscați de porumb și baloții de paie completează perfect decorul de toamnă, creând acel fundal rustic în fața căruia toată lumea se oprește să facă poze. Noi ne strecurăm mai departe printre aceste amenajări spectaculoase, din ce în ce mai curioși să descoperim unde se ascund aromele de plăcinte coapte.
Tarabele de la festival sunt pur și simplu invadate de dovleci uriași, care mai de care mai frumos și ingenios decorați. Ne pierdem privirile printre grămezile spectaculoase unde culorile toamnei explodează în nuanțe vii de portocaliu aprins, galben intens, verde tărcat și roșu-cărămiziu. Formele lor sunt incredibil de variate, de la cei rotunzi și striați, până la exemplare zimțate care seamănă cu niște stele mari sau coroane regale.

Desigur, ne oprim pentru poze. Poze peste poze într-un loc special amenajat pentru turiști, unde numele orașului este scris cu litere chirilice uriașe, albe și portocalii, iar deasupra fiecăreia tronează câte un dovleac perfect rotund. Dar să revin la ce era mai important: ce putem face în zonă, dar și unde mergem să mâncăm o pljeskavică sau o plăcintă cu ludaie.

Iar surprizele gastronomice abia acum încep! Pe lângă tarabele cu mâncare, dăm peste ceva cu totul inedit: faimoasa bere de dovleac locală, îmbuteliată la sticle de sticlă brună sub eticheta „Pivo od Ludaje” de la Zanatska pivara Beer Kings. Nu rezistăm tentației și comandăm o porție la pahar de plastic pentru a testa această licoare artizanală, nefiltrată și aromată cu dovleac și condimente de toamnă.

Și, deși la început n-am crezut, orașul ascunde destule lucruri de văzut dincolo de festival. Principala atracție din Kikinda și cea care m-a determinat în primul rând să vizitez localitatea este Narodni Muzej Kikinda (Muzeul Național). Intrat în curtea interioară a clădirii istorice în nuanțe calde de galben, dau nas în nas cu o prezență copleșitoare: o replică uriașă, la scară naturală, a scheletului mamutului Kika. Impresionantul gigant preistoric, cu colții săi curbați și masivi orientați spre cer, este așezat pe o platformă cu iarbă artificială chiar în mijlocul curții pietruite, flancat în depărtare de un șir de scaune verzi pregătite pentru evenimente.

Muzeul adăpostește rămășițele originale ale Kikăi, remarcabil de bine conservate. Acestea au fost descoperite din întâmplare de niște muncitori în anul 1996, în cariera de argilă a fabricii Toza Marković de la marginea orașului, unde scheletul zăcea blocat în lut la o adâncime de 21 de metri. Specialiștii de la Muzeul de Istorie Naturală care au analizat ulterior oasele — păstrate intacte în proporție de 90% — au scos la iveală date uluitoare: exemplarul avea șapte metri lungime, aproape cinci metri înălțime și niște colți masivi, curbați, de vreo trei metri și jumătate. Această uriașă femelă de mamut de stepă (Mammuthus trogontherii) ar fi cântărit în jur de șapte tone în timpul vieții, acum jumătate de milion de ani. Destinul ei s-a sfârșit tragic după ce a rămas blocată într-o zonă pe atunci mlăștinoasă, sedimentele din jur devenind, în mod ironic, motivul pentru care astăzi îi putem admira povestea intactă.

Profităm de ocazie și ne aliniem cu toții chiar în fața replicii monumentale pentru o fotografie de grup reușită. Cinci dintre noi, ne poziționăm direct sub colții uriași și curbați ai preistoricului gigant, capturând perfect proporțiile fantastice ale acestei atracții.

În cealaltă parte a curții interioare, spiritul festivalului se împletește ingenios cu istoria locului printr-o a doua operă de artă rustică: o sculptură imensă a mamutului, realizată integral din paie împletite. 

Ne întoarcem la bicicletele noastre, „căluții” noștri de nădejde care ne-au așteptat cuminți, aliniați și rezemați lângă peretele galben al muzeului, la umbra câtorva arbuști ornamentali în ghivece. Cu această ultimă amintire culturală salvată în telefon, ne luăm rămas-bun de la Kika și ne pregătim să revenim în forță la dinamica grupului nostru pe două roți.

Am plecat într-un târziu să luăm pljeskavică, lăsând bicicletele în grija lui Claudiu. Știa Gabi un loc de unde a mai mâncat, așa că ne-am lăsat pe mâna ei. Voiam să savurăm şi din produsele tradiționale pe bază de… evident, dovleac, sperând că vor fi pe săturate plăcinte cu ludaie sau dovleci copţi, proaspăt scoşi din cuptor, dar şi ceaune cu bunătăţi însă nu am găşit nimic din toate astea și ne-am mulţumit cu o rulada umlută cu mac - baigli. 

Centrul, terasele și restaurantele au început să se aglomereze încă de la orele dimineții — de abia reușim să ne strecurăm cu bicicletele printre fluxurile constante de oameni. Pot doar să presupun că atmosfera rămâne la fel de intensă și efervescentă până târziu în noapte. 

Din păcate, timpul nu este de partea noastră, așa că suntem nevoiți să ne încheiem plimbarea prin oraș undeva în jurul orei 15:00 - 16:00. Planul inițial rămâne ferm: ne așteaptă un drum lung și avem în plan să ne întoarcem pe biciclete până la Timișoara. Cu ochii la ceas și cu regretul că părăsim această sărbătoare atât de devreme, ne regrupăm în șa și începem să ne croim drum spre ieșirea din oraș.

Obiectivele de neratat nu se termină însă la muzeu. Orașul mai are un as în mânecă, iar ce mai putem vedea în apropiere, spre care tocmai ne îndreptam în șa, este faimoasa moară Suvača din Kikinda. Este vorba despre singura moară acționată de cai care s-a păstrat integral pe teritoriul Serbiei și una dintre singurele două de acest gen rămase pe întregul continent european. O găsim foarte ușor, chiar la intersecția străzilor Nemanjina și Moravska, la o distanță de doar 5 minute de mers cu bicicleta din piața centrală. În zonă ar mai fi de vizitat și ineditul Muzeu și Atelier Terra dedicat sculpturilor de teracotă, dar pe acela decidem să îl lăsăm ca obiectiv strategic pentru următoarea noastră evadare pe două roți în țara vecină

Ajungem în fața faimoasei Suvača din Kikinda, o clădire cu o arhitectură unică ce ne captează instantaneu atenția. Structura sa circulară seamănă cu o piramidă masivă sau un con uriaș din țigle vechi de pământ ars, sprijinită pe stâlpi solizi din cărămidă tencuită în alb. Ne oprim chiar în această intersecție liniștită, pe marginea trotuarului și în dreptul trecerii de pietoni, pentru a admira acest monument istoric din secolul al XIX-lea, protejat de un gard metalic scund. Este o bucățică rară de istorie industrială rurală care ne amintește de vremurile în care forța animală punea totul în mișcare.

Intrăm în interiorul spectaculos al morii și descoperim mecanismul ingenios ascuns sub acoperișul conic de lemn. Partea care o pune în mișcare este o roată masivă, aflată în poziție orizontală, de care erau înhămați caii care mergeau în cerc pe pământul bătătorit, lăsând urme adânci în țărână. Axul central de lemn se învârtea, iar cu ajutorul acestui angrenaj complex și zimțat se punea în mișcare piatra grea a morii aflată în camera alăturată. Aflăm că la Suvača nu se măcina numai grâul pentru făină, ci instalația era folosită intens și pentru măcinarea ardeiului sau a piperului, fiind o adevărată uzină a gusturilor din alte vremuri.

Conform datelor din Arhivele Istorice Kikinda (Serbia), Suvača este singura moară acționată de cai din Banatul istoric păstrată până în ziua de astăzi chiar pe locul construcției sale originale. Ridicată în anul 1899, această impresionantă instalație a funcționat continuu până în 1945. Structura are o anvergură totală de 15 metri, în timp ce înălțimea măsurată exact în centrul piramidei de bârne ajunge la 8,55 metri. Eficiența ei era remarcabilă pentru acele vremuri: o singură pereche de cai înhămați putea furniza toată forța mecanică necesară pentru a măcina nu mai puțin de 100 de kilograme de făină pe oră.

Din păcate, moara nu era deschisă și nici nu am văzut vreun orar afișat la intrare, așa că ne-am mulțumit cu câteva poze făcute prin gard. Chiar și de la distanță, prin ochiurile plasei metalice, detaliile acestui monument unic din secolul al XIX-lea s-au lăsat admirate în toată splendoarea lor, oferindu-ne cadre spectaculoase cu uriașul angrenaj din bârne brute. 

Ne strângem cu toții chiar lângă gardul metalic alb al curții, profitând de faptul că structura deschisă a morii ne lasă să tragem cu ochiul înăuntru. Ne sprijinim de biciclete și aruncăm o privire curioasă peste gard. Chiar dacă porțile au rămas închise, curiozitatea de biciclist nu ne dă pace și reușim să salvăm pe cardul de memorie câteva cadre excelente cu interiorul de la Suvača.

Rămânem grupați pe trotuar, cu bicicletele sprijinite la îndemână, analizând opțiunile de traseu în lumina caldă a amiezii. Ceasul indică faptul că se apropie ora plecării, iar în acest punct de pe traseu începe să se contureze ideea că plutonul nostru compact nu va mai rămâne în aceeași formulă până la destinația finală.

„Obosiți” după plimbarea pe la muzeu, parcuri, la vânătoare de bufnițe sau doar de clădiri splendide, lăsăm în urmă Kikinda. Trecem pe lângă indicatorul tăiat cu o linie roșie care marchează ieșirea din oraș — unde denumirea este scrisă atât în chirilică, cât și în maghiară și ne înscriem pe drumul întins. Traseul nostru continuă înspre punctul vamal de la Srpska Crnja - Jimbolia, pedalând în șir de-a lungul șoselei asflatate.

Înaintăm pe șoseaua întinsă și trecem pe lângă panoul albastru mare de pe marginea dreaptă a drumului, care ne urează bun venit în municipalitatea Nova Crnja (Nova Crnja), scris atât în chirilică, cât și în engleză. 

Traseul nostru continuă înspre punctul vamal de la Srpska Crnja - Jimbolia, pedalând în ritm constant de-a lungul șoselei asflatate și libere.

Ajungem la o intersecție importantă pe drumul regional 104, semnalizată masiv de un panou galben pe partea dreaptă. Indicatorul ne arată clar opțiunile: înainte spre Vojvoda Stepa, la dreapta către Zrenjanin, iar la stânga — direcția noastră strategică — spre Srpska Crnja și Timișoara, aflată la doar 12 kilometri de acest punct. Reducem ușor viteza, ne asigurăm și ne pregătim să facem virajul la stânga pentru a intra pe ultima linie dreaptă ce ne va conduce direct către punctul de frontieră sârbo-român.

Am făcut un ultim popas pe teritoriul Serbiei la Gomex, un magazin alimentar din Rusko Selo, unde am decis să cheltuim ultimii dinari pe suc, ciocolată și alte dulciuri necesare pentru energie. Clădirea magazinului, ne oferă locul ideal pentru o pauză binemeritată direct pe trotuar. Această oprire de dezmorțire ne prinde bine tuturor, oferindu-ne ocazia perfectă să golim mărunțișul din portofele înainte de a ne îndrepta glonț spre linia de frontieră.

Ochim și o cafenea locală cu o terasă umbrită și umbrele mari. Decidem să nu mai oprim, și trecem mai departe pentru ultima linie dreaptă de dinaintea trecerii frontierei.

Parcurgem ultimii kilometri până la frontiera Srpska Crnja - Jimbolia, trecând pe lângă indicatorul galben de pe marginea dreaptă a drumului care marchează intrarea în localitatea de graniță. În fața mea, colegii pedalează grupați în șir indian pe asfaltul marcat cu linii albe proaspete, înaintând direct spre punctul vamal sârbesc, de unde ne vom continua drumul înapoi spre Timișoara.

În concluzie, am avut o zi superbă în Kikinda la Zilele Dovleacului, un nou prilej de bucurie și de a petrece o zi deosebită, mai ales că îmi doream de mai mult timp să ajung la acest festival! O excursie de o zi poate fi soluția perfectă pentru sfârșitul săptămânii. Dacă aveți ocazia, merită să faceți măcar un mic popas de câteva ore, să vizitați principalele atracții turistice din zonă cu care ei se mândresc. Vă asigur că veți rămâne cu gândul la mamutul din muzeu, la moara trasă de cai și la dovlecii care simbolizează orașul, iar gustul unic de cafea sârbească, de pljeskavică și de înghețată aromată vă va amplifica dorința de a reveni.


Comentarii

AM FOST ȘI AICI

Pleșkaviță, biciclete și dovleci uriași: O zi perfectă de toamnă la Kikinda

Octombrie Magic pe două roți: Ceață, culori de toamnă și o urcare memorabilă până în satul Bătrâna

Toamna în Munții Zărandului: Cu bicicleta pe Vârful Highiș și coborâre la frontală spre Cetatea Șoimoș

Prin Munții Poiana Ruscă

La inaltimile Varfului Rusca

„Povestea unui nou început”

Hoinari prin toamna. O tură cu bicicleta prin Munții Zărandului: Căsoaia – Vârful Highiș

De la Radna la Timișoara cu bicicleta, via Paniova

Cetatea Sarmizegetusa Regia – Vf. Muncel – Vf. Godeanu

Poiana Mărului - O noapte la cort