Culmea Nedeii - Vârful Țarcu
Astăzi ne bucurăm de ultimul weekend din această vară, o vară care nu se putea încheia altfel decât la înălțime, pe crestele Masivului Țarcu.
Urcarea pe Vârful Țarcu este istovitoare din orice direcție ai aborda-o, chiar și la pas, fără bicicletă. Cu toate acestea, este o încercare care merită făcută măcar o dată în viață, iar peisajele deosebite pe care le descoperi acolo sus, specifice doar acestui munte, răsplătesc fiecare strop de sudoare. Pentru noi, aceasta a fost deja a doua oară când am cucerit masivul pe două roți. Știu că mulți dintre voi își doresc să ajungă aici, așa că vă invit să descoperiți cum a fost această nouă aventură.
Totul a început cu un weekend perfect: aveam prognoză de vreme bună și un dor nebun de ducă, după o pauză de aproape două luni în care nu am mai ieșit deloc pe munte. Fără să stau prea mult pe gânduri, am dat de veste mai multor persoane, și am strâns grupul, urmând să stabilim și detaliile. Traseul propus promitea o legătură spectaculoasă între Poiana Mărului și culmea principală a masivului Țarcu. Era trecut de ora 8 în dimineața zilei de sâmbătă, 26 august 2017, când am parcat în Poiana Mărului. Acolo ne așteptau deja trei băieți veniți din Reșița. Pregătirea echipamentului și a bicicletelor ne-a mai luat aproximativ o jumătate de oră, astfel că în jurul orei 9:00 am dat prima pedală. După doar 500 de metri de mers de-a lungul văii Bistrei Mărului, în dreptul primelor vile, am părăsit drumul principal și am început urcarea efectivă. Am intrat în pădure urmând marcajul triunghi albastru, care ne-a condus susținut până în golul alpin. Odată ieșiți din zona forestieră, am parcurg întreaga Culme a Nedeii de la nord la sud-est, până când am interceptat poteca marcată cu bandă roșie de pe creasta principală. Înainte de a continua spre sud-vest, în direcția Vârfului Țarcu, am făcut o binemeritată pauză de masă pentru a ne recăpăta forțele. După ce am savurat panorama de pe Vârful Țarcu și am făcut câteva fotografii memorabile, am început coborârea spre Vârful Sadovanu (1990 m) și Cuntu. Aceasta este cea mai cunoscută variantă de retragere și singura rezonabilă, având în vedere că timpul se scursese repede și era deja mult prea târziu pentru a experimenta alte trasee.
Muntele însă avea să ne testeze vigilența. Chiar la începutul coborârii, într-un mod complet neașteptat, am reușit să rup urechea de cadru care susține deraiorul spate. În timp ce analizam îngrijorat opțiunile, un alt biciclist care cobora de la stația meteo s-a oprit imediat să ne ajute, crezând că a fost vorba de un accident. Am fost surprins plăcut să văd, încă o dată, că pe munte există oameni solidari, cărora le pasă de ceilalți. Ajutat de Roby, am înlocuit piesa distrusă cu o ureche de rezervă pe care, din fericire, o aveam la mine în rucsac. Roby a fost norocul meu în acel moment; fiind în spatele meu, a putut să-mi ofere o mână de ajutor salvatoare, pentru care îi mulțumesc și acum. Restul grupului era deja mult în față. Din cauza defecțiunii, am reluat coborârea cu o prudență maximă, ceea ce a însemnat că pe porțiunile tehnice am mers mai mult pe lângă bicicletă. La Cuntu am ajuns abia la lumina farurilor. Privind cerul incredibil de înstelat, am realizat că exact lucrul de care ne fusese cel mai frică – noaptea pe munte – devenise realitate. Ne-am refăcut stocurile de apă de la izvor și am plecat mai departe, grupați cât mai strâns, deoarece nu toți colegii aveau lumini funcționale. De aici, drumul devenea practicabil pe bicicletă în cea mai mare parte a lui. Am coborât ghidați de razele farurilor spre Vârful Șeroni (1399 m) și Șaua Jigorea (1242 m), înfruntând din când în când și câte un scurt urcuș care ne solicita ultimele resurse de energie. Din șa, am cotit la dreapta și am urmat Valea Șucului, într-o coborâre continuă până în Poiana Mărului. Am încheiat tura cu bine, obosiți, dar cu rucsacul plin de amintiri de neuitat.
Mai jos puteți urmări minunatele fotografii din această tură.
![]() |
| Vârful Țarcu, situat la o altitudine de 2190 de metri, reprezintă cel mai înalt punct din Masivul Țarcu și oferă o panoramă spectaculoasă asupra Carpaților Meridionali. |
![]() |
| Primele raze ale soarelui transformă asfaltul într-o promisiune, amintindu-ne că cele mai bune momente încep întotdeauna înainte ca lumea să se trezească. |
Farmecul comunităților montane constă adesea în întâlnirile neașteptate cu animalele locului, momente simple care aduc instantaneu zâmbete și o conexiune caldă cu natura.
Soarele puternic al dimineții se ridică deasupra crestelor, inundând ulițele satului de munte cu o lumină caldă și dând semnalul de start pentru o nouă zi în natură.
![]() |
| O întâlnire neașteptată care surprinde perfect farmecul vieții rurale. |
![]() |
| Atmosfera relaxantă dinaintea startului, unde un localnic blănos și prietenos devine rapid centrul atenției și aduce zâmbete pe fețele tuturor celor prezenți. |
Primele pante abrupte testează rezistența și determinarea celor care aleg să exploreze muntele, transformând fiecare urcare într-o provocare fizică încă de la primele minute.
Ascensiunea combină drumul forestier cu poteca montană clasică. Deși suprafața de rulare nu prezintă dificultăți tehnice majore, panta constantă face ca acest segment să fie unul solicitant din punct de vedere fizic.
![]() |
| Un segment de ascensiune directă și abruptă printre copaci, unde poteca urmează linia de cea mai mare pantă până la interceptarea crestei secundare din partea dreaptă. |
Panta continuă să urce susținut printre mesteceni și fagi, unde stratul gros de frunze uscate acoperă poteca lată de pământ și transformă fiecare pas într-un exercițiu de echilibru și rezistență fizică.
Pe măsură ce înaintăm, înclinația accentuată a pantei transformă rularea pe două roți într-o secțiune obligatorie de „push-bike”, unde poteca de pământ bătătorit continuă să șeruiască la umbra deasă a coronamentului forestier.
Acest efort susținut continuă și pe următoarea porțiune, unde drumul forestier devine din ce în ce mai degradat, fiind brăzdat de șanțuri adânci provocate de apă și de rădăcini proeminente care îngreunează avansarea pe lângă bicicletă.
În fața acestor pante solicitante, regrupările devin absolut necesare, oferind momente scurte de răgaz la umbra coniferelor pentru hidratare, verificarea echipamentului și recuperarea suflului înainte de a înfrunta ultima parte a urcării prin pădure.
Odată reîncepută urcarea, drumul de pământ continuă să taie versantul abrupt prin serpentine strânse, adâncindu-se într-o zonă densă de vegetație unde ferigile verzi și brazii tineri flanchează marginile potecii erodate.
Lumina puternică a soarelui începe în sfârșit să pătrundă printre coroanele înalte ale copacilor, anunțând apropierea unui luminiș, chiar dacă poteca rămâne blocată pe alocuri de trunchiuri și crengi căzute pe care trebuie să le ocolim cu grijă.
Dincolo de aceste obstacole, poteca se lărgește într-o curbă lină și ierboasă, oferind un moment scurt de respiro unde ritmul grupului se domolește înainte ca pădurea să lase loc, definitiv, crestei montane deschise.
Totuși, această relaxare este scurtă, deoarece poteca se îngustează din nou într-un urcuș abrupt și tehnic, unde relieful accidentat plin de crengi uscate ne obligă să mergem în șir indian, împingând bicicletele spre lumina tot mai puternică ce se zărește la capătul pădurii.
Acest efort ne scoate în sfârșit din desișul întunecos într-o zonă deschisă, unde poteca devine o trasă îngustă de pământ ce șerpuiește prin iarbă, flancată de bușteni mari aduși de oameni sau de furtuni, semn că ne apropiem rapid de limita superioară a pădurii.
Deși părea că ieșim la lumină, traseul ne readuce într-un luminiș larg din inima pădurii, un loc ideal pentru o nouă pauză de regrupare unde bicicletele sunt lăsate pe pământul plin de rădăcini, în timp ce restul grupului așteaptă răsfirat pe panta abruptă ce continuă să urce printre trunchiurile dese de fagi.
Reluăm înaintarea în șir indian pe o potecă pietroasă și tehnică, flancată în partea dreaptă de un trunchi masiv de brad prăbușit, în timp ce panta ne obligă să menținem un efort constant de push-bike pe sub ultimele coroane de conifere ale etajului forestier.
Poteca pietroasă continuă să urce accentuat, devenind și mai abruptă în timp ce ocolim prin stânga baza aceluiași uriaș prăbușit, forțând întregul grup să înainteze într-un ritm constant și să caute cea mai stabilă trasă printre bolovanii mărunti și pământul reavăn.
Această urcare lungă și bolovănoasă ne scoate în cele din urmă într-un luminiș larg, unde drumul forestier se lărgește ușor, oferind spațiul perfect pentru o binemeritată pauză de regrupare în care întregul grup se adună la umbra răcoroasă a copacilor înalți. Bicicletele sunt lăsate pe pământul acoperit de frunze și pietre, în timp ce unii dintre băieți profită de ocazie pentru a se odihni direct pe trunchiurile căzute la marginea potecii.
După ce ne-am tras sufletul pentru câteva minute, dăm semnalul de plecare și începem să ne punem din nou în mișcare, luând în piept panta abruptă și plină de bolovăniș care nu ne lasă deloc să ne găsim un ritm confortabil pe bicicletă. Avansăm cu atenție printre ultimele rânduri de fagi și conifere, unii dintre noi alegând să meargă pe lângă biciclete pentru a gestiona mai bine energia pe acest sol instabil, în timp ce privirile ne sunt ațintite în sus, căutând cu nerăbdare primele semne ale golului alpin.
Drumul forestier continuă să ne testeze limitele, transformându-se rapid într-o potecă îngustă și sălbatică unde obstacolele naturale ne obligă la o tehnică impecabilă de push-bike. Înaintăm printre trunchiuri masive de copaci și depășim cu grijă buștenii prăbușiți de-a curmezișul cărării, un efort solicitant care ne menține concentrați la fiecare pas și ne amintește cât de aspră poate fi urcarea prin această pădure seculară înainte de a ne lăsa cuceriți de crestele deschise.
Această luptă continuă cu panta și cu obstacolele din pădure ne fragmentează din nou grupul, impunând o scurtă oprire pe o porțiune unde drumul se lărgește ușor pe sub coroanele deschise.

După ce lăsăm în spate locul de popas, poteca ne scoate în sfârșit la capătul pădurii, unde trunchiul unui brad bătrân poartă penultimul marcaj triunghi albastru înainte de marea deschidere.
Lăsăm definitiv în spate umbra deasă a brazilor și ieșim prin această poartă verde direct pe Buza Nedeii, unde peisajul se schimbă radical sub razele puternice ale soarelui. Poteca de pământ devine o dâră îngustă și clară care taie pantele înverzite ale golului alpin, oferindu-ne o trasă vizibilă și ușor de urmărit de-a lungul întregii culmi.
Deși marcajul clasic începe să se rărească pe aceste platouri deschise, linia naturală a reliefului și ghidajul GPS-ului ne asigură că suntem pe drumul cel bun spre creasta principală.
Odată ajunși pe platoul deschis, profităm imediat de pajiștea alpină pentru un popas prelungit sub cerul liber, lăsând bicicletele împrăștiate de-a lungul potecii late de pământ. Ne întindem direct pe iarba arsă de soarele puternic de august, savurând libertatea peisajului curat și aerul rarefiat de munte, în timp ce privirile ne alunecă spre culmile care urmează și care acum par mult mai aproape.
Privind înapoi, linia clară a drumului de pământ ne arată traseul parcurs, marcând granița strânsă dintre pajiștea alpină și liziera deasă de brazi din care tocmai am ieșit.
Pe măsură ce urcăm pe platou, o privire aruncată înapoi ne dezvăluie o panoramă spectaculoasă, unde oglinda albastră a Lacului Măru strălucește adânc în vale, încadrată perfect de versanții împăduriți ai munților.
Drumul continuă să urce domol prin pajiștea alpină deschisă, oferind un fundal de o imensitate copleșitoare în timp ce ultimii colegi din grup vin încet din urmă, profilându-se pe linia orizontului într-un cadru greu de uitat.
Cu cât câștigăm mai multă altitudine, cu atât orizontul se lărgește, iar pajiștile alpine capătă o măreție aparte sub lumina directă a soarelui.
Această schimbare de direcție ne deschide o perspectivă uriașă asupra văilor adânci și a versanților masivi din jur, unde crestele îndepărtate se profilează clar sub un cer de un albastru intens.
Drumul de iarbă continuă să șeruiască domol de-a lungul platoului arid, oferind momente bune de pedalat sau de push-bike lejer, în timp ce culmile îndepărtate rămân ca un punct fix de reper pe linia orizontului.
Fiecare porțiune mai lină este o ocazie perfectă de a savura ritmul drumeției și imensitatea acestor munți, înainte ca relieful să înceapă din nou să urce abrupt spre creasta principală.
Privind din nou în urmă, drumul de pământ și piatră pare desprins dintr-o altă lume, tăind platoul uriaș și auriu care se întinde cât vezi cu ochii.
Înaintarea noastră pe Culmea Nedeii ne scoate în dreptul unei cruci solitare din lemn, ridicată discret pe o movilă de pietre în mijlocul acestei imensități aurii. Este un punct de reper deosebit, unde poteca pare să se odihnească preț de câteva clipe înainte de a continua spre creasta principală. Un loc perfect pentru a opri preț de o secundă, a admira zările curate și a simți, cu adevărat, liniștea deplină pe care doar muntele ți-o poate oferi înainte de marea ascensiune.
Chiar la baza acestei cruci, pajiștea alpină deschisă ne oferă locul perfect pentru a pune bicicletele la pământ și a ne regrupa în formulă completă. Întreg grupul profită de acest spațiu generos pentru un popas binemeritat, unii dintre băieți așezându-se direct pe iarbă pentru a se hidrata și a schimba impresii despre urcare, în timp ce atmosfera relaxată și glumele ne încarcă bateriile pentru ultima mare secțiune a traseului.
Înainte de a porni din nou la drum, m-am oprit și eu pentru o fotografie rapidă lângă această cruce simbolică de pe Culmea Nedeii.
Ajunși la o altitudine de 1980 de metri, oboseala acumulată începe să își spună cuvântul, iar senzația că puterile ne părăsesc ne obligă să punem din nou bicicletele la pământ pentru o pauză de masă absolut necesară. Nu zăbovim foarte mult, doar atât cât să mâncăm rapid și să ne recăpătăm energia, după care ne reluăm drumeția, cotind ușor spre dreapta, în direcția sud-vest, pentru a intercepta culmea principală și marcajul bandă roșie.
Încadrat de căldările adânci și de versanții abrupți care cad spre vale, acest cadru pune în evidență măreția crestei alpine pe care o parcurgem, un moment solitar de contemplare în care realizezi cât de mici suntem în fața unor asemenea peisaje spectaculoase.
În timp ce ne bucuram de liniștea înălțimilor, am surprins-o pe Roxana privind spre valea largă ce se deschide la picioarele noastre, complet absorbită de spectacolul naturii.
Lăsăm Vârful Matania (Nedeia, 2150 m) mult în partea stângă și ne bucurăm din plin de o coborâre lungă de aproximativ 2 kilometri care ne poartă rapid până în Șaua Șcheiului (1886 m). De acolo, ținem poteca pe o curbă de nivel lină, avansând constant prin peisajul arid și spectaculos până când atingem Șaua Șuculețului, la o altitudine de 1909 metri.
La aproximativ un kilometru după ce lăsăm în spate Șaua Șuculețului, dăm în sfârșit de unul dintre puținele izvorașe din zonă, un punct critic unde ne oprim cu toții pentru a ne reface proviziile. Curgerea slabă a apei ne obligă să ne chinuim minute bune pentru a umple fiecare bidon, însă acest firicel de apă rece devine salvarea noastră pe creasta aridă, oferindu-ne un moment perfect de respiro în timp ce stăm așezați pe panta ierboasă, înconjurați de bicicletele lăsate direct pe marginea potecii.
De aproape, micul izvor se dovedește a fi o amenajare rudimentară din lespezi de piatră supraetajate, menită să protejeze ochiul subțire de apă de eroziune și de praf. Ne rânduim pe rând la gura acestui adăpost improvizat, potrivind cu grijă gâtul bidoanelor sub firicelul lent de apă rece pentru a strânge fiecare picătură, un exercițiu de răbdare care ne amintește cât de prețioasă este hidratarea pe crestele bătute de soare ale Țarcului.
Cu bidoanele pline, lăsăm în urmă izvorașul și ne angajăm pe o potecă îngustă și pietroasă care taie versantul abrupt al muntelui.
În stânga se ridică versanții stâncoși și golași ai masivului, în timp ce spre dreapta, valea adâncă se pierde treptat în desișul pădurilor de conifere, amintindu-ne cât de sus am reușit să urcăm.
Această muchie spectaculoasă ne deschide calea către o zonă mai lină, unde drumul de pământ și iarbă coboară ușor pentru a traversa o șa largă, înainte de a se pierde pe versantul următor. Relieful deschis se întinde în fața noastră ca un covor uriaș de nuanțe gălbui, străpuns doar de șanțurile lăsate de roți, în timp ce pe fundal se profilează crestele muntoase îndepărtate sub un cer decorat cu nori pufoși și albi.
Drumul începe să urce din nou, aducându-ne pe o porțiune strâmtă. Oprirea este scurtă, dar plină de energie bună: deși oboseala se resimte pe fețele tuturor, zâmbetele și glumele rapide ne arată că spiritul de echipă a rămas intact pe această muchie aridă, oferindu-ne impulsul perfect pentru a parcurge ultimii kilometri până la destinație.
Această urcare foarte solicitantă nu le dă nicio secundă de răgaz celor din grup, care continuă să înainteze în ritmul lor susținut, lăsându-mă pe mine în urmă doar pentru clipa în care m-am oprit să fac această fotografie. Roxana urcă undeva spre coada grupului, concentrată la maximum pe fiecare metru al acestei trase subțiri care taie relieful arid.
Din această zonă deschisă, privirea ne este atrasă inevitabil de zările îndepărtate, unde linia masivă și impunătoare a Munților Godeanu se desfășoară în toată splendoarea ei. Profilate clar pe cerul senin, vârfurile Godeanu și legendarul Gugu par aproape, despărțite de noi doar de adâncimea Văii Râului Șes.
Această măreție a crestelor ne dezvăluie, chiar sub linia potecii, o altă bijuterie ascunsă a masivului: Lacul Șuculețu. Privit de sus, micul ochi de apă glaciară strălucește discret în căldarea adâncă flancată de grohotișuri și versanți abrupți, oferind un contrast spectaculos între stânca cenușie și pajiștea arsă de soare. Este o imagine sălbatică și pură care ne confirmă că am depășit demult zona platourilor domoale și că pedalăm acum printr-un relief autentic de mare altitudine.
Lăsând în urmă ochiul de apă, poteca ne deschide o perspectivă adâncă peste o vale largă ce coboară abrupt în trepte de stâncă și grohotiș.
Odată ce depășim aceste văi adânci, poteca se lărgește și ne aduce în Șaua Șuculețului, la o altitudine de 1909 metri, unde întregul grup se adună pentru o scurtă regrupare în șa.
Privind dincolo de Șaua Șuculețului, silueta masivă a Țarcului se înalță impunătoare sub cerul curat, lăsând să se zărească pe creastă profilul mic al stației meteo.
Cu masivul dominând orizontul, drumul lat de pământ ne poartă într-o coborâre ușoară spre Șaua Plaiului, oferindu-ne un scurt moment de respiro în șa înainte de asaltul final. Din acest punct, poteca reîncepe să urce susținut spre linia crestelor, unde ne vom încerca ultimele fărâme de putere pe pantele abrupte ce duc către Vârful Bodea (2169 m) și, în sfârșit, spre destinația noastră principală, Vârful Țarcu (2190 m).
Privind înapoi din Șaua Plaiului, drumul de pământ pe care tocmai l-am lăsat în urmă pare pustiu, însă pajiștea alpină este împânzită de un număr mare de câini de stână care ne urmăresc cu privirea. Sentimentul de neliniște a fost puternic în acele momente, știind cât de imprevizibile pot fi astfel de întâlniri la mare altitudine; nu știu cum am fi scăpat dacă se găsea măcar unul mai agresiv printre ei care să încerce să ne atace. Din fericire, feliile de pâine pe care le-am oferit rapid ca recompensă au funcționat ca o monedă de schimb perfectă, domolindu-le curiozitatea și oferindu-ne răgazul necesar pentru a ne continua drumul în siguranță.
Lăsând în urmă momentul inedit cu câinii de stână, ne concentrăm toate forțele pe această ultimă sută de metri care ne mai desparte de Vârful Țarcu. Drumul devine extrem de bolovănos și tehnic, tăind cresta matematică și oferind în partea dreaptă o perspectivă amețitoare asupra căldărilor glaciare adânci.
Și iată-mă, în sfârșit, pe Vârful Țarcu, la altitudinea de 2190 de metri, alături de bicicleta care m-a purtat de-a lungul întregii Culmi a Nedeii. Să stai acolo, sus, lângă indicatorul metalic bătut de vânturi, privind marea de munți care se întinde până la orizont, este un sentiment de împlinire greu de descris în cuvinte. Oboseala urcării intense dispare instantaneu, lăsând loc doar satisfacției de a fi reușit să cuceresc din nou acest masiv spectaculos pe două roți.
Sus pe vârf, atmosfera devine extrem de relaxată, un moment perfect în care întregul grup se bucură de liniștea înălțimilor și de lumina caldă a după-amiezii. Bicicletele sunt lăsate pe pământul pietros, în timp ce băieții stau la povești, admirând marea de culmi muntoase care se pierde în zare, într-o atmosferă tipică de camaraderie montană.
Momentul de pe vârf nu ar fi fost complet fără o fotografie care să surprindă fetele din grup, strânse în jurul stâlpului indicator metalic. Așezate printre lespezile de piatră și cu bicicletele sprijinite aproape, Roxana și colegele de tură împart o ultimă pauză relaxată alături de același patruped prietenos care ne-a ținut companie sus, la 2190 de metri. Panorama curată din fundal, cu văile adânci și crestele line ale masivului, completează perfect această amintire frumoasă, chiar înainte ca soarele să înceapă să coboare și să ne oblige să pornim la vale.
Strângem rândurile și începem coborârea spre Vârful Sadovanu (1990 m), pe un drum extrem de tehnic, acoperit în întregime de grohotiș, bolovăniș și șanțuri adânci care ne testează la maximum atenția și reflexele. Acest tip de teren dificil și instabil ne va însoți pe o bună parte din drumul până jos la Cabana Cuntu, obligându-ne să alternăm pedalatul prudent cu secțiuni clare în care mergem pe lângă biciclete pentru a evita orice căzătură pe pantele abrupte.
Un incident complet neprevăzut ne-a oprit brusc din avânt imediat ce am început coborârea, după ce o piatră sărită nefericit mi-a lovit puternic deraiorul spate. Schimbătorul a rămas atârnat inert în lanț, însă salvarea a stat în urechea de schimb pe care o car cu mine în rucsac de câțiva ani buni. Această piesă mică, dar vitală în momentele izolate pe munte, a transformat o situație critică într-o simplă problemă tehnică ce putea fi remediată pe loc, direct pe marginea drumului de piatră.
Din cauza reparației și a coborârii prudente pe lângă biciclete, întunericul ne-a prins din urmă mult mai repede decât ne-am fi dorit, astfel că pe Valea Șucului am fost obligați să aprindem luminile. Înconjurați de bezna densă a pădurii, razele lanternelor frontale și ale farurilor au devenit singurul nostru ghid pe drumul forestier ce duce spre Poiana Mărului. Noaptea pe munte aduce întotdeauna o doză de imprevizibil, dar spiritul de echipă și luminile bine grupate ne-au ajutat să gestionăm perfect această ultimă parte a aventurii noastre, până când am ajuns cu bine înapoi la mașini.
Înaintăm prin bezna pădurii pe ultimele sute de metri și trecem prin dreptul panoului informativ de la intrarea în traseu, lăsând în urmă o zi absolut memorabilă. Am plecat la revărsatul zorilor și ne întoarcem la lumina farurilor; am prins un răsărit spectaculos pe drum, dar am trăit și un apus de poveste pe creste! Ce poate fi mai frumos și mai împlinitor de atât? A fost o aventură pură, o călătorie care ne-a testat limitele prin urcări istovitoare, ne-a surprins cu probleme tehnice neprevăzute și ne-a unit și mai mult ca echipă sub cerul liber. Masivul Țarcu ne-a oferit tot ce are mai sălbatic și mai măreț, iar această tură rămâne, fără îndoială, una pe care o recomand cu toată inima oricărui pasionat care vrea să simtă adevărata libertate pe două roți. Încheiem jurnalul în coordonate de poveste, iar pentru ca experiența să fie completă, mai departe am să las și FILMUL acestei aventuri, unde puteți trăi alături de noi, cadru cu cadru, fiecare urcare istovitoare, peisajele uriașe de pe creastă și dinamica întregii coborâri!
Track-ul traseului este si el disponibil aici.




































































Comentarii
Trimiteți un comentariu
Gânduri de pe traseu? Lasă un comentariu și spune-mi cum ți s-a părut această aventură sau ce alte poteci frumoase ai descoperit! Păstrăm un ton respectuos și prietenos.