Discovery în Retezat

O zi de vis in Retezat - 3 august 2014

O tură în Retezat – probabil cel mai frumos parc național din România. Mărturisesc de la început că a fost una dintre cele mai reușite ieșiri din acest an și prima bicicleală serioasă. Unde mai exact? Barajul Gura Apelor - Poiana Pelegii - drumurile de contur de pe stânga și de pe dreapta lacului de acumulare Gura Apelor. Traseul avea toate calitățile pentru a ne atrage: era departe și mai puțin umblat de cunoscuții noștri. Acest lucru ne-ar fi permis ulterior să devenim, în ochii lor, niște deschizători de drumuri.

Planul a fost simplu. Am plecat duminică, 3 august 2014, în felul următor: cu mașina, de dimineață, până la Lacul Gura Apelor (la Baraj). Am lăsat mașinile la barieră, iar de acolo am pornit pe biciclete, în amonte, pe Lăpușnicul Mare până la Poiana Pelegii. De la Baraj, traseele de mountain bike sunt accesibile și absolut superbe. Merită din plin să încercați dacă încă nu ați ajuns în aceste locuri. Eu abia așteptam această aventură. Vremea a fost minunată, așa că am făcut pauze dese pentru poze și relaxare. Peisajul este diferit și, în același timp, deosebit.

Nu am stat foarte mult în Poiana Pelegii pentru simplul fapt că mai aveam mult de mers. Am strâns câteva amintiri fotografiind locul și am plecat cu gândul de a campa și noi aici cândva. Ne-am întors la bicicletele rămase în grija lui Marius, undeva la capătul drumului forestier, și am coborât către Lacul Gura Apelor pe același traseu, admirând frumusețile naturii, de data aceasta în mare viteză. Surprizele însă nu s-au terminat aici. Am pornit apoi într-un traseu dus-întors pe ambele maluri ale lacului. 

Categoric, a fost o tură mult mai solicitantă decât ne-am așteptat, deși cifrele nu arătau asta. Se pare că urcările lungi, abia sesizabile, în formă de valuri, au fost secretul acestei provocări care s-a dovedit destul de obositoare pentru o singură zi de pedalat. A ieșit o aventură minunată, destul de lungă și extrem de solicitantă din punct de vedere fizic. Din cauza specificului zonei, nu s-a putut face un circuit complet. Drept urmare, am pedalat de trei ori în fundături, fiind nevoiți să ne întoarcem de fiecare dată pe același drum.

Cam așa a fost tura din Retezat de anul acesta… rămâne de văzut cum va fi următoarea. Vă las în compania imaginilor realizate pe parcursul acestei zile superbe în cel mai frumos parc național din România… Enjoy!

O perspectivă spectaculoasă asupra Lacului Gura Apelor, punctul de pornire al aventurii noastre pe două roți în inima Retezatului.

Totul a început în mișcare, sub lumina blândă a dimineții de august. Rulam pe șoseaua mărginită de copaci falnici, lăsând în urmă satele și lăsându-ne purtați de nerăbdare către inima munților.

Dincolo de parbriz se ghicea deja aerul curat de munte, iar fiecare kilometru parcurs ne aducea mai aproape de locul unde mașinile aveau să rămână cuminți în parcare, lăsând cale liberă doar bicicletelor și dorinței noastre de explorare.

Atmosfera din mașină era plină de energie încă de la primele ore ale dimineții. La volan se afla Marius, concentrat la drum, în timp ce Roxana, fiica mea, privea curioasă înainte, împărtășind cu noi aceeași nerăbdare a începutului de aventură. Conversațiile, glumele și planurile noastre umpleau habitaclul, transformând drumul spre Retezat într-o parte extrem de plăcută a călătoriei. 

Am ajuns în sfârșit la Barajul Gura Apelor, punctul în care asfaltul se termină și începe adevărata aventură. Atmosfera din parcare era una specifică dinaintea oricărei ture. Dincolo de barieră se zărea deja drumul forestier care șerpuia pe lângă apă, promisiunea unei zile de neuitat în inima Retezatului.

Drumul forestier – o fâșie de pământ și pietriș lungă de aproximativ 18 kilometri, care promitea să ne poarte adânc în inima muntelui. Pentru oricine vrea să exploreze zona, Valea Lăpușnicului este singurul reper pe care trebuie să îl țină minte pentru GPS. 

Cu ochii la drum și cu spiritul de aventură la maximum, am început să pedalăm de-a lungul acestei văi spectaculoase pe Lăpușnicul Mare către Poiana Pelegii.

Startul a fost dat și am pornit la drum lăsând în urmă ultimele semne ale civilizației. Bicicletele rulau excelent sub un cer senin de vară, care promitea o zi perfectă până la capăt, iar umbrele noastre alungite păreau că aleargă înaintea noastră. 

Gata cu drumul drept, panta începea în sfârșit să își spună cuvântul. Răcoarea pădurii ne prindea bine, pentru că urcarea începea să ne încălzească serios.

Picioarele începeau deja să simtă urcările constante în formă de valuri, dar entuziasmul din grup era neschimbat. Câteva secunde pentru o fotografie, o gură de apă și gata, repornim la pedalat!

Am prins în sfârșit o fereastră perfectă spre lacul de acumulare. Apa era atât de calmă și curată, încât masivele muntoase și cerul senin se oglindeau în ea ca într-o oglindă uriașă de sticlă. Acest contrast spectaculos al apei ne-a făcut să încetinim instantaneu ritmul, doar pentru a ne umple privirile cu această măreție ascunsă a Retezatului.

Jocul dintre umbra deasă a pădurii și lumina orbitoare din față făcea ca traseul să pară desprins dintr-un film de aventură. 

Drumul ne oferea o perspectivă unică, flancată pe ambele părți de stive de bușteni proaspăt tăiați. Înaintam pe această „autostradă” de pământ și piatră din inima pădurii, tot mai sus, spre Poiana Pelegii.

Încă o pauză rapidă, încă o amintire salvată în aparat! Regrupările pe Valea Lăpușnicului deveniseră pretextul perfect pentru a imortaliza echipa în plină acțiune. 

 Forestierul urmărește îndeaproape firul apei, oferindu-ne o perspectivă spectaculoasă asupra întregii văi.

Aceasta este esența Retezatului: sălbăticie pură, ape repezi de munte și creste care par să atingă cerul.

Fiecare oprire în acest decor stâncos ne amintea că parcurgem un traseu MTB veritabil și extrem de tehnic.

Chiar sub noi, Lăpușnicul Mare se prăvălea zgomotos printre stânci, transformând podul într-un punct de belvedere spectaculos asupra râului înspumat și a pădurii nesfârșite de conifere care îmbrăca versanții.

Privit de sus, chiar de pe mijlocul podului, Lăpușnicul Mare își dezvăluia întreaga forță brută printr-o vedere mult mai amplă asupra pârâului. Apa limpede și rece se izbea cu putere de bolovanii uriași din albie, creând dâre lungi de spumă albă care străluceau sub soarele amiezii.

Perspectiva spre aval ne-a dezvăluit o nouă față a pârâului, dominată de stânca masivă ce veghea curgerea zgomotoasă a apei. Albia bolovănoasă și repezișurile înspumate formau un tablou perfect al sălbăticiei din Retezat, un loc în care simți că timpul se oprește pentru a lăsa natura să își spună povestea. Încă un cadru de colecție salvat pe cardul de memorie înainte de a ne relua tura.

Aici am reușit să surprind întreaga trupă adunată pe pod, cu excepția mea, desigur, cel care își asumase cu bucurie rolul de fotograf de ocazie.

Retezatul este renumit pentru bogăția sa de ape, iar o tură pe două roți îți permite să descoperi detalii pe care din mașină le-ai rata cu siguranță.

O porțiune liniștită de forestier, unde umbra deasă a brazilor se întâlnește cu lumina caldă a amiezii. Drumul liber din fața noastră era o invitație deschisă la explorare, un moment de respiro în care singurul sunet care se auzea era cel al roților de bicicletă rulând pe pietriș.

Traseul ne-a oferit și repere interesante de orientare. Am trecut prin dreptul unei foste cabane forestiere sau de vânătoare, care a fost lăsată pradă naturii. 

O nouă trecere peste Lăpușnicul Mare, oferindu-ne un tablou perfect al sălbăticiei din Parcul Național. Am privit lung spre cursul apei, ne-am regrupat pe pod și am pornit din nou la drum, cu picioarele pregătite pentru continuarea urcării pe forestier.

Râul devenea tot mai spectaculos pe măsură ce urcam, iar acest unghi ne-a dezvăluit întreaga măreție a reliefului glaciar din fața noastră. Apa strălucea puternic, spărgându-se de insulele mici de vegetație din albie.

Fiecare metru cucerit pe această urcare solicitantă ne aducea mai aproape de Poiana Pelegii, într-un cadru natural absolut copleșitor.

Tot mai sus, direct spre crestele Retezatului! Luam înălțime constant, iar forestierul ne deschidea o fereastră tot mai amplă spre înălțimile din depărtare. Băieții dictau un ritm excelent în fața mea, depășind cu ușurință zonele cu noroi și pietriș instabil. 

Din nou umăr la umăr cu pârâul! Drumul forestier șerpuia spectaculos, urmărind îndeaproape cursul rapid al apei.

Drumul forestier, presărat cu bălți adânci, era mărginit pe ambele părți de tufe bogate de brusture. Răcoarea acestui tunel verde a fost o binecuvântare pentru noi, ajutându-ne să facem față urcării constante.

Drumul de pe Valea Lăpușnicului își menținea asprimea, dar energia din grup era neschimbată. Rulam unul după altul, urmărind traseul optim pe fâșia de pământ mărginită de tufe bogate de brusture și brazi falnici. 

Încă o oprire pe traseu, de data aceasta într-un decor mult mai arid și stâncos.

Ne-am adunat cu toții în mijlocul drumului forestier pentru a schimba câteva impresii tehnice despre starea bicicletelor și pentru o gură rapidă de apă.

Cu cât urcam mai sus, cu atât peisajele deveneau mai copleșitoare prin dimensiunea lor. 

Exact când ne pregăteam să plecăm mai departe, am constatat că o roată era complet moale, așa că am fost nevoiți să trecem rapid la remedierea ei.

Am transformat marginea drumului forestier într-un atelier tehnic improvizat. Bicicleta a fost întoarsă, sculele au fost scoase la iveală, iar problema a fost rezolvată eficient, într-un spirit pur de echipă. Până la urmă, micile peripeții de acest gen fac parte din farmecul oricărei aventuri MTB veritabile.

Cu problema tehnică rezolvată, ne-am pus din nou în mișcare, dornici să recuperăm timpul pierdut. Am reintrat rapid în ritmul de pedalat pe forestierul flancat în dreapta de un versant abrupt, acoperit de tufe bogate de brusturi, și în stânga de brazii falnici. 

După kilometri de urcare constantă și solicitantă, am ajuns în sfârșit la capătul forestierului. Peisajul s-a schimbat brusc, iar liniștea pădurii a lăsat loc agitației din parcarea plină de mașini parcate pe margini de cei veniți să campeze la Poiana Pelegii.

Deși am ajuns la capătul drumului forestier, încă nu suntem în Poiana Pelegii. Acest punct este o barieră naturală și un nod strategic, locul unde se află bifurcația spre marile trasee, lacuri și crestele Retezatului. Pentru a ajunge în poiană, va trebui să traversăm Lăpușnicul pe o punte și să mai mergem puțin pe jos. Panoul informativ și indicatoarele albe ne arată clar că de aici muntele își schimbă regulile, iar vehiculele cedează definitiv locul potecilor de picior.

Final de forestier și borna de orientare pentru tot ce urmează. Ne-am oprit preț de câteva clipe în fața indicatoarelor pentru a studia harta și a respira aerul tare al acestui punct de tranziție spectaculos.

Poiana Pelegii ne așteaptă puțin mai încolo, dar drumul până la ea presupune să trecem Lăpușnicul pe o punte și să parcurgem ultima bucată la pas.

Am lăsat bicicletele în siguranță și am trecut oficial la pas pe poteca ce coboara spre pumtea peste pârâu, apoi urcă spre Poiana Pelegii. Terenul s-a schimbat complet, devenind un traseu montan veritabil, bolovănos și abrupt, flancat în stânga de o stâncă uriașă pe care stătea mândru marcajul turistic cu cruce roșie. 

A urmat momentul cheie al drumeției noastre pe jos: traversarea Lăpușnicului pe o punte suspendată deasupra apei înspumate. A fost încă un prag natural important pe care l-am avut de trecut înainte de a ajunge la destinație. Am surprins-o pe Roxana traversând puntea cu zâmbetul pe buze bucurându-se din plin de această bucată autentică de traseu montan.

Fiecare pas ne aducea mai aproape de mult dorita Poiană a Pelegii, iar entuziasmul din grup era la cote maxime.

Obiectiv atins: suntem la porțile Poienii Pelegii! Înainte de a ieși complet în spațiul deschis inundat de soare, ne-am adăpostit preț de câteva minute sub cupola răcoroasă a pădurii. 

Pas după pas, ne apropiam de spațiul deschis din Poiana Pelegii. Trecerea prin acest sector de pădure seculară a fost o experiență montană pură, unde poteca bătătorită ne testa gleznele la fiecare pas din cauza denivelărilor și a rădăcinilor masive de conifere.

Din acest punct strategic pornesc drumuri în toate direcțiile – spre Șaua Plaiul Mic, Custura, spre Lacul Peleaga sau spre Căldarea Bucurei, poteca marcată cu cruce roșie promițând să te ducă la cel mai mare lac glaciar din țară în doar o oră și jumătate. 

Privirea ne-a fost atrasă imediat de refugiul din lemn, ce părea desprins dintr-o poveste montană, pitit la marginea luminișului și păzit de brazii falnici. O potecă subțire de pământ se ghicea prin iarba înaltă a poienii, conducând pașii drumeților direct spre această mică oază de siguranță din inima Retezatului. 

Poiana Pelegii era animată de corturile colorate ale montaniarzilor, care își găsiseră refugiul perfect în acest colț de rai, cu refugiul de lemn păzit de brazi pe fundal. Privind tabăra instalată la marginea pădurii, gândul de a campa și noi aici cândva a devenit și mai puternic; locul pur și simplu te invită să rămâi.  

Nu puteam pleca din Poiana Pelegii fără un suvenir vizual pe măsură, așa că urcarea Roxanei pe acest bolovan masiv a fost momentul perfect pentru declanșatorul aparatului foto. 

Câteva amintiri fotografice cu zona de corturi din Poiana Pelegii și începem oficial drumul de întoarcere! Trecem pe lângă tabăra montaniarzilor, lăsând în urmă liniștea acestui platou montan spectaculos. 

Ne intoarcem înapoi spre firul Lăpușnicului, cu concentrarea la maximum. Ne așteaptă puntea de lemn, drumeția scurtă până la forestier și, cel mai important, coborârea spectaculoasă în mare viteză pe biciclete înapoi spre barieră.

Drumul de întoarcere ne-a readus la firul apei, în punctul de traversare al râului.

Am ajuns din nou la puntea suspendată de peste Lăpușnic. Structura din bârne de lemn și cabluri de oțel se întindea elegant deasupra apei repezi, care se prăvălea învolburată printre bolovanii uriași de granit. Trecerea punții însemna că drumeția la pas se apropie de sfârșit și că în doar câteva minute vom fi din nou în șa, gata pentru coborâre.

Bicicletele ne așteptau la capătul drumului de pământ, în grija lui Marius, gata să ne poarte înapoi spre vale. Lăsăm în urmă agitația din parcarea improvizată și ne regrupăm pentru startul coborârii.

Urma să coborâm către Lacul Gura Apelor pe același forestier pe unde urcasem, dar de data aceasta totul avea să se desfășoare într-un ritm complet diferit, dominat de viteză și adrenalină.

Și am pornit la vale! Am lăsat în urmă Poiana Pelegii și am început coborârea către Lacul Gura Apelor, admirând frumusețile naturii de data aceasta în mare viteză. Roxana deschidea calea în fața mea, rulând curajoasă pe mijlocul drumului pietros și lăsând în urmă dâre fine de praf. Gravitația lucra acum în favoarea noastră, iar vântul care ne șuiera pe la urechi ne dădea o senzație incredibilă de libertate. 

Coborârea a fost răsplata supremă pentru fiecare metru pe care l-am urcat cu sudoare de dimineață. Pe fâșia lungă de pământ și piatră ce șerpuia pe Valea Lăpușnicului, bicicletele au prins rapid viteză.  

Adrenalina era la cote maxime.

Rulam cu spor pe porțiunea bolovănoasă a drumului bătătorit, profitând de vizibilitatea excelentă pentru a ne lăsa bicicletele să curgă liber la vale. Peisajul pe care îl urcasem cu greu de dimineață trecea acum pe lângă noi ca un film de aventură derulat pe repede înainte.

Coborârea rapidă de pe munte s-a domolit când am ajuns în zona joasă, chiar la un crac al lacului de acumulare Gura Apelor. Aici surprizele nu s-au terminat, deoarece am trecut oficial pe malul stâng pentru a începe drumurile de contur. Roxana rula liniștită în fața mea, adaptându-și ritmul după adrenalina coborârii, în timp ce ne pregăteam să explorăm aceste porțiuni mai puțin umblate ale lacului.

Din punct de vedere tehnic, Lăpușnicul Mare își încheie călătoria chiar aici, odată cu intrarea în Lacul Gura Apei – cel mai mare lac antropic din Retezat. Este locul spectaculos unde, unindu-și forțele cu Râul Șes și Lăpușnicul Mic, dă naștere unui curs mult mai impunător: Râul Mare.

O scurtă pauză pentru a înțelege mai bine geografia locului pe care îl exploram. Ne-am oprit pe drumul de contur de pe malul stâng pentru a admira valea largă unde apele se întâlnesc, flancați în stânga de zidul masiv de stâncă și gabioane, în timp ce restul grupului ne aștepta ceva mai în față, bucurându-se de măreția acestui nod hidrografic.

Deși oboseala zilei începea să se adune, complexitatea și frumusețea zonei ne țineau curiozitatea trează. Am ajuns în fața unei cascade uriașe și splendide, care se prăvălea de la mare înălțime printr-o despicătură adâncă în versantul de stâncă stratificată. 

A fost una dintre cele mai spectaculoase opriri de pe drumul de contur. Șuvoiul principal se prăvălea de la mare înălțime, spărgându-se de o stâncă masivă din granit și șist, pentru a se diviza apoi în două brațe distincte și înspumate. 

Roxana a oprit bicicleta chiar în fața torentului înspumat, oferindu-ne ocazia perfectă pentru o fotografie memorabilă de colecție. Privită de jos, cascada părea că țâșnește direct din cer, prăvălindu-se în trepte repezi pe peretele de stâncă stratificată și parțial acoperită de mușchi verde.  

Am lăsat în urmă cascada și am continuat pedalatul pe drumul de contur, care ne oferea acum o priveliște panoramică absolut uimitoare asupra Lacului Gura Apelor.

Flancați de stânca reavănă și de valea adâncă din dreapta, înaintam compact spre crestele care se profilau la orizont. Această succesiune de valuri invizibile a transformat conturul lacului într-o provocare fizică mult mai intensă decât ne-am fi așteptat inițial în cifre.

Privit de aproape, Pârâul Lăpușnicul Mic – cunoscut și sub numele de Râul Bran – ne-a dezvăluit un peisaj de o sălbăticie brută. Acest curs de apă, un afluent important, își croia drumul înspumat printr-o albie largă, dominată în mijloc de o stâncă uriașă și rotunjită, ce părea aruncată acolo de un gigant.

Din nou la nivelul apei, de data aceasta pentru a trece peste Lăpușnicul Mic, unul dintre râurile care dau viață lacului de acumulare. Drumul pietros și bolovănos ne-a condus direct pe malul pârâului repezit, obligându-ne să încetinim și să ne alegem cu grijă trasa. 

Am ajuns pe o porțiune înaltă a drumului de contur, unde o curbă strânsă ne-a deschis o priveliște panoramică superbă asupra unui golf adânc al lacului de acumulare. Roxana a oprit pentru un moment pe bicicleta ei întorcându-se zâmbitoare spre aparat. A fost un moment excelent de respiro vizual care ne-a arătat, încă o dată, cât de frumoasă este această zonă mai puțin umblată.

Continuam explorarea pe drumul de piatră și pietriș ce șerpuia de-a lungul lacului Gura Apelor, menținând un ritm constant de pedalat. Traseul urmărea fidel linia sinuoasă a apei, oferindu-ne din mers perspective spectaculoase asupra brațelor ascunse ale lacului de acumulare. 

Ne regrupăm preț de câteva secunde, ne tragem sufletul și pornim din nou la drum, tot mai aproape de momentele în care traseul avea să ni se înfunde.

Pe măsură ce ne adânceam pe aceste contururi mai puțin umblate, starea drumului se schimba dramatic, devenind o adevărată pistă cu obstacole. Rulam pe o fâșie de pământ frământat și pietriș, croindu-ne loc printre stivele lungi de bușteni aliniați la marginea drumului forestier. 

Forestierul urca ușor în valuri, măcinat de utilaje, conducându-ne spre un punct mort. Deși peisajul era de o sălbăticie fascinantă, conștientizam că fiecare metru parcurs înainte pe acest drum închis va însemna încă un metru de urcare sau coborâre la întoarcere, pe același traseu.

Înaintare solitară spre capătul drumului forestier! Un cadru care surprinde perfect momentul în care traseul de contur începe să se blocheze natural printre stivele de trunchiuri masive. Fără alte repere sau semne de civilizație, continuam să rulăm pe pământul bătătorit, savurând aventura, dar pregătiți psihic pentru momentul inevitabil în care va trebui să întoarcem bicicletele și să o luăm de la capăt pe malul celălalt.

După ce drumul de contur s-a blocat definitiv, am întors bicicletele și am început să refacem traseul în sens invers. Deși pedalatul în fundături însemna un efort fizic dublu, peisajul măreț al Retezatului, care se desfășura în fața noastră până spre crestele din depărtare, ne făcea să uităm complet de oboseală.

Ne îndreptăm din nou spre baraj, pregătiți să explorăm și restul drumurilor de contur. Oboseala începea să se adune la fiecare pedală, dar sălbăticia pădurii și unicitatea traseului ne-au ținut în mișcare. 

Trecerea barajului de la Gura Apelor a fost ca o graniță între două lumi: am lăsat în urmă drumul principal și ne-am aventurat dincolo de barieră, pe malul mai puțin umblat al lacului. Turnul de control rămâne în spate ca ultim reper al civilizației, în timp ce noi pedalăm hotărâți spre drumurile de contur. 

Schimbăm versantul și pornim hotărâți pe drumurile de contur, dornici să explorăm fiecare fundătură și să devenim deschizători de drumuri pentru cunoscuții noștri.

Dincolo de baraj, drumul nu ne lasă deloc să ne tragem sufletul. Alternanța constantă de urcări și coborâri, pe un teren presărat cu piatră spartă și bălți ascunse, a transformat această porțiune într-un test de rezistență fizică. Chiar dacă ritmul a mai scăzut din cauza oboselii, determinarea de a ajunge până la capătul acestei fundături ne-a ținut în șa.

Vremea minunată ține cu noi și ne oferă o vizibilitate perfectă asupra întregului lac de acumulare Gura Apelor. Capturăm această imagine spectaculoasă în amintirea unei aventuri lungi, obositoare și pline de farmec. 

Ne adâncim tot mai mult pe drumul de contur, unde lacul începe să își schimbe forma.

Deși știam că parcurgem o fundătură și că va trebui să ne întoarcem exact pe unde am venit pentru a lua de la capăt explorarea pe celălalt mal, frumusețea brută a acestui colț ascuns din Retezat ne-a făcut să pedalăm cu entuziasm până la ultimul metru de drum practicabil. Privit de aici, de la înălțimea drumului forestier, lacul pare un șarpe de smarald rătăcit printre munți.

Un cadru spectaculos care descrie perfect specificul acestei zone din jurul Lacului Gura Apelor: sălbatic, tehnic și complet izolat. Fiecare nouă curbă ne aduce mai aproape de inevitabila întoarcere.

 Privind de sus, de pe marginea drumului forestier, vedem cum apa își croiește drum prin defileul îngust și sălbatic. Acesta este momentul în care drumul de contur își pierde definitiv urma în munte, transformându-se într-o nouă fundătură din cele trei bifate în această zi. 

Cam până aici ne-a fost... drumul s-a oprit, dar satisfacția a rămas. Acesta a fost punctul maxim în care am putut împinge bicicletele înainte ca sălbăticia să pună stăpânire completă pe vale. Privind înapoi, cele trei fundături parcurse dus-întors ne-au stors de energie, dar ne-au oferit și cele mai spectaculoase peisaje din acest an. 

Lăsăm în urmă ultima fundătură și utilajele forestiere, iar acum pedalăm în sens invers, de-a lungul râului învolburat care ne-a fost tovarăș de drum. Oboseala acumulată după atâtea urcări lungi și „vălurite” se simte din plin, dar peisajul sălbatic ne oferă un cadru de poveste pentru ultimii kilometri. 

Privim pentru ultima oară valea spectaculoasă și apa care curge rapid spre lacul de acumulare. 

O ultimă poză din mers și un salut de victorie înainte de a pune punct aventurii.

Traversăm din nou barajul spre locul unde am lăsat mașinile dimineață, încheind un circuit atipic, format din trei bucăți dus-întors. Dacă plănuiți să ajungeți aici, înarmați-vă cu răbdare pentru urcările lungi, abia sesizabile, și fiți pregătiți să faceți cale întoarsă când drumul se înfundă 

 Mașinile ne așteaptă la capătul drumului, iar noi ne declarăm oficial cuceriți de sălbăticia Parcului Național Retezat. Cam așa a fost tura din Retezat de anul acesta… rămâne de văzut cum va fi următoarea. 

FILMUL