Poveste de toamna (in recunoastere)
Dealurile Recașului: Recunoaștere pe două roți în culori de toamnă
Noiembrie aduce un aer tăios și un spectacol vizual incredibil în dealurile Recașului, un mix intens de frunze arămii și un soare lăsat jos care transformă întreaga zonă într-un decor perfect pentru explorare. Aceasta a fost o tură unică de recunoaștere, o aventură de o zi întreagă petrecută exclusiv pe bicicletă, sau pe lângă ea în momentele dificile de push-bike. Obiectivul principal a fost părăsirea potecilor cunoscute și căutarea unor variante ciclabile noi prin pădurile și podgoriile din zonă, cu scopul clar de a mapa un traseu inedit pentru viitoarele ieșiri cu prietenii.
Terenul din dealurile Recașului combină drumurile de pământ cu potecile acoperite de un covor gros de frunze uscate care adesea maschează capcanele solului, oferind doza perfectă de suspans la fiecare intersecție nemarcată. Pentru o astfel de tură Cross-Country, pregătirea tehnică este esențială. Ziua scurtă de noiembrie impune un ritm alert și echiparea obligatorie cu lumini funcționale, un kit de pană pentru crengile ascunse în frunziș și o verificare atentă a presiunii în pneuri pentru aderență pe solul umed. Cel mai important detaliu practic de reținut este sensibilitatea solului argilos din această regiune: în timp ce toamna uscată oferă condiții ideale de pedalat datorită retragerii vegetației, zona trebuie evitată complet imediat după ploi abundente, când noroiul devine extrem de lipicios și blochează roțile. Cu hărțile offline descărcate și echipamentul potrivit, această zonă se transformă rapid dintr-o simplă căutare pe internet într-o aventură pură de explorare montată pe două roți, iar în continuare puteți descoperi întreaga experiență vizuală, pas cu pas, prin seria de imagini surprinse pe traseu.
One big adventure
Dragă toamnă, Bun sosit! Când ai un simț al aventurii bine dezvoltat, bicicleta rămâne singurul mijloc de transport capabil să te poarte adânc în cele mai izolate și autentice colțuri ale naturii.
Pornim la drum alături de Roxana și Cristi, urmând ruta clasică spre Pădurea Verde și Giarmata Vii. Începem simplu și în siguranță, pe drumuri deja bătătorite și folosite frecvent de bicicliști, înainte de a ne abate spre zonele de explorare.
Traversăm ultimele străzi asfaltate din Giarmata Vii, într-un marș de încălzire pe șosea de aproximativ 20-30 de minute. Este ultima porțiune de drum drept și civilizat înainte de a lăsa în urmă casele și de a intra oficial pe traseul de pământ.
Prima întâlnire cu offroad-ul ne scoate de pe drumurile amenajate direct pe pământul bătătorit și pietriș. Libertatea deplină de a alege poteca și de a merge unde vrei devine, din acest punct, atracția principală a întregii noastre aventuri pe două roți.
Drumul de pământ se deschide larg printre câmpuri, iar soarele de noiembrie ne proiectează umbrele lungi pe potecă.
Apar primele șleauri de noroi uscat, un avertisment clar despre capcanele solului argilos. Viața pe drum te învață rapid să te rezumi doar la lucrurile esențiale: o pompă, un kit bun de pană pentru orice situație și ceva bani, deoarece fiecare gram în plus devine o povară inutilă la pedalat.
O perspectivă dinamică de pe traseu, concentrat pe abordarea șleaurilor argiloase. Menținerea echilibrului pe aceste porțiuni denivelate cere atenție maximă la alegerea liniei de rulare.
Trecem pe sub un pasaj masiv de beton, unde drumul de pământ se intersectează cu marile linii de infrastructură.
Lăsăm în urmă pasajul centurii Timișoarei, un nod de infrastructură care marchează granița definitivă cu zona de explorare. Din acest punct, zgomotul orașului dispare complet, iar drumul de pământ ne poartă direct spre câmpurile deschise din drumul nostru.
Poteca se îngustează brusc, strânsă între tufe dese și mărăcinișuri care ne testează atenția la ghidon.
Înaintăm în șir indian pe această porțiune tehnică, unde vegetația uscată de noiembrie lasă liberă doar o trasă îngustă de pământ și iarbă.
Cristi abordează cu încredere trasa de iarbă, menținând un ritm constant pe acest single-track flancat de tufe arămii.
Culorile calde ale toamnei îmbracă perfect marginea potecii, oferind cadrul ideal pentru o pedalare curată și tehnică în regim de explorare.
Drumul de pământ ne scoate în câmp deschis și traversăm un podeț vechi de beton, semn că ne apropiem de Giarmata Mare.
Relieful începe discret să se schimbe, anunțând trecerea de la câmpia netedă spre primele denivelări ale dealurilor.
Pedalăm pe asfaltul întins care traversează inima localității, profitând de o scurtă porțiune de rulare lină și rapidă, dar privirile noastre caută deja indicatoarele sau ulițele secundare care ne vor scoate definitiv din sat, înapoi spre câmp și natură.
O scurtă oprire în centrul localității pentru a admira un detaliu inedit de istorie locală: o pompă manuală de pompieri de epocă, expusă în fața turnului.
Genul acesta de mici descoperiri stradale adaugă mereu un plus de farmec și o tentă istorică ieșirilor noastre de recunoaștere.
Trecem pe lângă biserica din Giarmata, un alt reper arhitectural important situat chiar la drumul principal.

Ieșim din Giarmata și pedalăm în ritm susținut pe un drum secundar asfaltat, flancat de câmpuri deschise și un gard de protecție.
Urcăm pe pasajul care traversează autostrada A1, un punct înalt de unde orizontul se deschide complet. Drumul șerpuiește strâns între parapete metalice, iar panta ne solicită picioarele înainte de a ne lăsa în coborâre spre zonele neexplorate dincolo de marea arteră rutieră.
Suntem sus pe podul de peste autostradă, unde panourile de protecție flanchează drumul și ne despart de benzile de rulare de dedesubt.
Traversarea ne oferă o perspectivă aeriană asupra reliefului, în timp ce ne pregătim să lăsăm în urmă această urcare scurtă și să coborâm spre adevărata aventură.
Lăsăm în urmă orice urmă de asfalt și intrăm pe un drum de pământ bătătorit ce taie câmpurile agricole întinse.
Rulăm în viteză spre orizont, flancați pe o parte de verdele crud al culturilor de toamnă și pe cealaltă de brazdele proaspăt arate, profitând de solul uscat și de vremea perfectă pentru pedalat.
Ajungem din nou la asfaltul ce ne duce la Bencecul de Sus, intersectând un drum pietruit care coboară lin de pe deal. Roxana și Cristi gestionează cu atenție această trecere de la macadam la carosabil, un moment bun pentru a ne rearanja în formație înainte de următoarea secțiune de viteză.
Umbrele noastre lungi se întind pe asfaltul îngust, într-o atmosferă liniștită și relaxantă de toamnă, în timp ce ne menținem ritmul spre Bencecu de Sus.
O întâlnire pitorească la intrarea în sat
Prima oprire a zilei se face spontan în dreptul unei terase din sat, unde pavajul acoperit de frunze uscate ne oferă un loc bun de parcare pentru biciclete.
O scurtă pauză la umbra terasei din sat ne prinde extrem de bine pentru reîncărcarea bateriilor.
Când petreci ore întregi în șa, pauzele strategice sunt obligatorii pentru hidratare și odihnă, ritmul fiind mereu dictat de dificultatea drumului sau de provocările porțiunilor de off-road.
După o oprire de jumătate de oră și cu ochii pe ceas, ne reconfigurăm planul și ne punem din nou în mișcare.
Deși am cochetat puțin în minte cu Herneacova și ceva mai mult cu Crucea Albă, câștigătorul absolut al traseului de azi a fost Bencecul de Jos, noua noastră țintă de explorare.
Ne lansăm în viteză la vale pe șoseaua pustie, coborând direct spre Bencecul de Jos, aflat la doar o aruncătură de băț de Bencecul de Sus.
Această coborâre lungă și cursivă a fost una dintre marile noastre dorințe ale zilei, oferindu-ne adrenalina perfectă după efortul urcării.
O oprire strategică la izvorul amenajat din Bencec pentru a ne umple bidoanele cu apă proaspătă.
Bicicleta mea, sprijinită de gardul din lemn, gata de plecare după pauza de rehidratare de la izvor. Această scurtă oprire ne oferă o privire de ansamblu asupra zonei liniștite, înainte de a urca din nou în șa și de a lăsa în urmă ultimele case din Bencec.
De aici încolo, tura devine o bântuială pură la nimereală: satul ăsta nu-i despre vizitat obiective turistice clasice, ci despre libertatea de a te lăsa purtat de roți, de sus în jos și de jos în sus, doar pentru a-ți bucura ochii cu relieful domol al dealurilor.
Într-o intersecție pustie de la marginea comunei, ne lăsăm ghidați de instinct și de drumul care începe din nou să urce spre culmi. Atacăm urcarea abruptă spre culme pe un drum de pământ, lăsând în urmă ultimele zone deschise.
Cele douăzeci de grade de afară, cerul perfect senin de noiembrie și mirosul pătrunzător de foioase uscate ne însoțesc la fiecare pedală, transformând efortul fizic într-o experiență pură de toamnă la marginea pădurii.
Suntem răsfățați cu o natură frumoasă foc, o vreme incredibil de plăcută și o liniște deplină care pune stăpânire pe întregul peisaj de pe culme. Acest punct de belvedere, cu pajiștile uscate de toamnă întinse sub cerul curat, ne confirmă că efortul urcării a meritat din plin și ne promite că vom reveni aici cu siguranță.
Intrăm oficial în inima pădurii, unde poteca devine o trasă curată printre trunchiurile copacilor, complet acoperită de un covor des de frunze arămii.
pe această secțiune umbrită, ne bucurăm de o rulare fluidă și de aerul curat al toamnei, pe măsură ce înaintăm adânc în zona de explorare.
Roxana abordează cu atenție panta, controlându-și viteza pe covorul înșelător de frunze, în timp ce lumina caldă a după-amiezii filtrează printre crengi și luminează trasa curată de push-bike sau pedalat
Cristi o urmează îndeaproape pe Roxana, menținând distanța de siguranță pe aceeași trasă tehnică printre copaci.
Cu atenția sporită la denivelările acoperite de frunziș, el gestionează excelent coborârea ritmată, profitând din plin de aderența pe care o mai oferă solul uscat de pe această culme.
Ieșim brusc din umbra deasă a pădurii, printr-o barieră improvizată din bușteni, direct spre deschiderea largă a podgoriilor.
Este cu adevărat greu să te mai concentrezi doar pe condusul bicicletei când în față ți se arată o asemenea priveliște, cu dealurile Recașului scăldate în lumina caldă a după-amiezii.
Roxana controlează bicicleta pe un parcurs sinuos, ghidată de razele soarelui care străpung coronamentul parțial desfrunzit.
După vreo 45 de minute de bezmeticit prin desiș, efortul ne este răsplătit: chiar în fața noastră, la marginea potecii, începe să-și facă apariția o cruce misterioasă.
Popasul mult așteptat, unde ne-am oprit pentru o pauză binemeritată. Întreaga poiană este învăluită în liniște, cadrul ideal unde am servit tacticos masa și ne-am întins vreo jumătate de oră la umbra copacilor.
De aici, planul nostru se schimbă ușor, pregătindu-ne pentru o coborâre lungă și tehnică spre Sălciua, lăsând în urmă liniștea acestei poieni izolate din pădure.
Trecem la o sesiune intensă de push-bike pe o porțiune spinoasă și degradată a drumului care ne duce la Sălciua Nouă. Vegetația sălbatică s-a strâns în jurul potecii, iar mărăcinii de pe margini ne obligă să înaintăm cu atenție pe lângă biciclete, ghidându-ne după instinct pe acest segment dificil de legătură.
Nu era ăsta însă motiv de panică, cel puțin nu în cazul nostru, pentru că mergem pe lângă bicicletă. Important era să nu facem pană și să ajungem cumva prin locul pe unde nu am mai fost, savurând din plin suspansul acestei rute complet noi pentru noi.
Lăsăm în urmă mărăcinișul și ieșim pe un drum forestier mai larg, dar solicitant. Aveam în plan străbaterea satului Sălciua Nouă, apoi direcția către satul fantomă Nadăș.
Am pornit-o hotărâți pe drum, spre sat, strângând rândurile pentru a ataca ulterior urcarea spre culmea împădurită.
Intrăm în Sălciua Nouă, o așezare pitorească și izolată, unde casele vechi și șurile de lemn par încremenite în timp. Roxana și Cristi deschid din nou ritmul pe drumul de iarbă de la marginea satului, în timp ce privirile ni se îndreaptă spre culmea împădurită din fundal, următoarea mare provocare a zilei.
O privire mai apropiată asupra gospodăriilor părăsite din Sălciua Nouă, unde liniștea este deplină, iar vegetația uscată a cucerit vechile curți.
Roxana și Cristi mențin un avans ușor în lumina caldă a după-amiezii, în timp ce ne adâncim în inima acestui sat izolat, lăsându-ne purtați de farmecul locului.
Străbatem drumul principal din Sălciua Nouă, o uliță pietruită ce șerpuiește blând printre livezi bătrâne și case răsfirate.
Drumul pietruit se întinde drept în fața mea, oferind o rulare excelentă înainte de a lăsa definitiv în urmă ultima urmă de civilizație rurală.
Soarele începe să coboare încet spre linia orizontului, lungindu-ne umbrele pe drum și amintindu-ne că timpul e prețios dacă vrem să prindem creasta înainte de lăsarea serii.
Un gard improvizat din crengi uscate marchează hotarul proprietăților, dincolo de care ulița satului face loc definitiv naturii și drumului de pământ ce ne va scoate în creastă.
Trecem prin dreptul câtorva gospodării răsfirate din Sălciua Nouă, înaintând în șir indian către capătul satului, unde drumul se pregătește să atace din nou pantele dealului.
Ne-am oprit la o gospodărie părăsită care ne-a ieșit în cale, situată undeva la marginea satului. Clădirea veche, ruinată, stă izolată sub dâmbul gol, oferindu-ne un decor perfect pentru o scurtă pauză de orientare înainte de a continua drumul. Bună treabă!
O privire de aproape asupra casei părăsite de la marginea satului Sălciua Nouă, unde timpul pare că s-a oprit în loc.
Fațada scorojită, ferestrele fără geamuri și curtea invadată de iarbă spun povestea unei comunități izolate, oferindu-ne un moment autentic de explorare urbană în mijlocul naturii.
Ne apropiem de pridvorul casei, unde treptele din beton sunt parțial acoperite de vegetație sălbatică, iar ferestrele mari ale verandei își mai păstrează doar parțial tâmplăria de lemn.
Atmosfera de loc abandonat devine și mai pronunțată în dreptul intrării în pivniță, amintindu-ne de gospodăriile de altădată, pline de viață, din aceste sate ascunse printre dealuri.
O privire mai atentă în adâncul deschiderii betonate ne dezvăluie că structura este, de fapt, o veche fântână părăsită, ascunsă sub un strat gros de mușchi și pământ.
Livezile neîngrijite și gardurile prăbușite de la marginea satului ne arată clar cum natura reintră treptat în drepturi, oferindu-ne ultimele cadre statice înainte de a reporni aventura pe roți.
Ne-am mai învârtit o vreme prin curtea gospodăriei, explorând ultimele detalii ascunse. O anexă veche din lemn și o șură dărăpănată completează peisajul melancolic al acestei proprietăți abandonate.
Privim în interiorul micului cuptor de pâine sau al afumătoarei părăsite, construită din lut și cărămidă direct în curtea gospodăriei.
Pereții afumați, vatra goală și bârnele de lemn mâncate de vreme arată fragilitatea acestor așezări izolate, fiind ultimul element care ne mai ține pe loc înainte de a ne urca din nou în șa pentru a ataca dealurile din jur.
Lăsăm în urmă curtea umbrită a gospodăriei și ne pregătim de plecare, aruncând o ultimă privire spre fațada decorată și ferestrele sparte ale casei părăsite.
Tura pe dealurile aspre din Sălciua Nouă continuă, dar lungul drum de până acum vine la pachet cu un singur inconvenient major: după atâta efort și pedalat prin praf, mi se făcuse o poftă nebună de o bere rece, pe care aș fi băut-o cu drag stând direct pe iarbă, profitând de temperatura incredibil de caldă și plăcută de afară.
Revenim pe drumul principal de pământ și pietriș, unde ne intersectăm un grup de ATV-iști – singurii oameni pe care aveam să-i întâlnim de-a lungul întregului nostru traseu.
Aruncăm o privire în spate pentru a cuprinde cu ochii întreaga vale a Sălciuței, cu casele adunate sub linia masivă și ocrotitoare a pădurii de pe deal.
Relieful deschis și pajiștile verzi ne oferă un moment excelent de respiro, o ultimă contemplare a zonei înainte de a lăsa definitiv satul în urmă și de a ne îndrepta spre destinația finală a acestei recunoașteri.
Drumul de pământ și pietriș se întinde lung în fața noastră, marcat pe stânga de ultima casă bătrânească cu gard de lemn din Sălciua Nouă.
Cristi și Roxana pedalează în ritm susținut pe ultimul sector de macadam, concentrați și hotărâți, lăsând definitiv în urmă ulițele din Sălciua Nouă.
Lumina după-amiezii cade pieziș peste drumul pustiu, deschizând calea spre porțiunea finală a explorării noastre, unde doar roțile bicicletelor vor mai sparge liniștea acestei văi.
Ne oprim la o intersecție mare de drumuri pietruite pentru o scurtă analiză a traseului. Până să ne lămurim noi cum e cu orientarea prin Sălciua și cum ajungem la Nadăș, ne-a luat în primire un localnic pe bicicletă, mai mult decât amabil; un cunoscător adevărat al locului, s-a oprit în mijlocul drumului și ne-a indicat clar direcția cu mâna: „Luaţi-o pe acolo!”. Aşa am şi făcut, pornind cu mai multă încredere spre culmile din față!
Lasam bicicleta sprijinită la aceeasi intersectie pe marginea drumului de pietriș pentru a profita de acest moment de interacțiune în aer liber, în timp ce animalele ne analizează liniștite de dincolo de țarc.
Măgărușii se dovedesc a fi extrem de prietenoși și își întind curioși boturile peste sârma ghimpată a gardului.
Roxana își ia rămas-bun de la grupul de măgăruși curioși și revine spre potecă. În fundal, dealurile ondulate și văile nesfârșite din Valea Richitaș se întind sub lumina blândă a după-amiezii, demonstrând că toamna aduce exact acea magie curată și aspră pe care orice iubitor de aventură o cere de la natură.
Înaintăm rapid pe lângă gardul țarcurilor în direcția indicată de localnic.
Drumul de piatră urcă lin spre linia orizontului, flancat de pajiști arămii și tufe uscate.
Roxana deschide calea și menține un ritm constant pe mijlocul traseului, în timp ce cerul perfect albastru și relieful deschis ne oferă o perspectivă clară asupra direcției de mers.
Ajungem la o intersecție cheie unde indicatoarele albastre ne confirmă traseul.
Urmăm săgeata către satul „fantomă“ care refuză să moară, Nadăș, lăsând în urmă drumul spre Sălciua Nouă și virând la dreapta pe poteca de pământ ce urcă șerpuit pe deal.
Relieful se deschide în trepte, iar panta ne solicită picioarele pe această secțiune aridă de legătură unde fiecare își alege linia optimă pentru a câștiga altitudine.
Cristi și Roxana pedalează în față, menținând un ritm constant pe pământul bătătorit, în timp ce umbra pădurii începe să ne ofere puțină răcoare pe această urcare spre satul Nadăș.
Am ajuns în cele din urmă în satul fantomă Nadăş, aflat la 15 kilometri de Recaş, după vreo jumătate de oră de la părăsirea satului Sălciua. Cum era deja după-amiază și lumina începea să scadă, prima mea grijă a fost să ne mișcăm cât mai repede pe lângă ruinele impunătoare ale vechii biserici din cărămidă, ce stau ca o mărturie a trecutului chiar la marginea drumului principal.
Trecem de ruinele tocite de vreme ale vechii biserici catolice din Nadăș, ce sunt mângâiate blajin de toamnă. Roxana pedalează hotărâtă în față, conducând grupul pe drumul larg de pământ acoperit de un covor subțire de frunze uscate
Nu am venit atât de departe doar de dragul de a fi departe, ci am venit până aici ca să merg și mai departe!
Câteva ore petrecute pe alei, printre gospodăriile ţărăneşti părăsite (doar închise, de fapt) altele locuite de ciobani, odată cu plecarea verii, printre frunze colorate aflate într-un contrast puternic cu (încă) verdele ierbii.
Roxana înaintează pe ulița noroioasă din vatra satului Nadăș, și trecem prin dreptul unei căruțe vechi din lemn lăsate pe stânga, ocolind șleaurile adânci pline de apă de pe marginea drumului.
Ce m-a mirat a fost faptul că n-am întâlnit nici țipenie de om în afară de localnicul de la Sălciua și câțiva patrupezi. E adevărat că drumeția s-a întâmplat într-o zi de weekend, dar, totuși, pustietatea din Nadăș era deplină.
Pedalăm mai departe pe drumul accidentat, lăsând în urmă un tractor parcat și utilaje agricole uitate pe marginea uliței, singurele semne ale unei activități umane recente în această zonă izolată.
Ulița noroioasă ne scoate într-o poiană largă, o pășune unde drumul se bifurcă în mai multe trase de căruță întinse pe iarbă.
Trecem în dreptul unei vechi fântâni cu jgheab din beton, situată chiar în mijlocul pășunii verzi
Mi-au plăcut şi perspectivele largi care se deschid atât asupra văii, cât şi spre dealurile din jur.
Un moment perfect de contemplare a întregului relief domol ce înconjoară satul Nadăș, înainte de a căuta o rută alternativă de ocolire a câinilor.
După ce-am trecut însă de Nadăș și mai ales după ce am ajuns pe la o stână, am dat de rai. Raiul Nadășului :)) Un drum de iarbă curat, incredibil de lin, se deschide larg în fața noastră, șerpuind liber printre dealurile blânde și pajiștile aurii, lăsând în urmă orice urmă de noroi, șleauri sau mărăcinișuri.
Drumul șerpuiește blând prin mijlocul văii, flancat pe o parte de dealul golaș cu vegetație uscată și pe cealaltă de liziera pădurii de foioase, într-o liniște deplină ce pune stăpânire peste întregul peisaj.
Ne îmbie toamna cu plimbări lungi prin păduri. Noi am luat-o însă pur și simplu de nebuni pe unde am apucat, menținând ritmul pe poteca de iarbă ce șerpuiește prin vale. Chiar dacă nu e cea mai lăudabilă dintre inițiative și ne-am mai agățat pe ici, pe colo în diferite bălării, nu prea aveam cum să ne pierdem, în condițiile în care aveam oricând alternativa întoarcerii pe traseul cunoscut.
Intrarea în traseu am găsit-o rapid (of, nu mai ţin minte exact pe unde, chiar nu m-am gândit că voi scrie vreodată despre el).
Roxana înaintează cu grijă pe poteca îngustă, complet blocată de crengi masive și copaci prăbușiți de o parte și de alta. Trecem la o sesiune inevitabilă de push-bike printre mărăcinișuri și bălării uscate, croindu-ne drum cu răbdare prin acest desiș sălbatic ce ne testează hotărârea.
Am ieșit cu mult din zona de confort. Altă cale de a trece de cealaltă parte n-am avut. 😛
Am împins așa mai multe minute printre crengile prăbușite și tufișurile uscate care ne barau complet înaintarea, până când ne-am dat seama că, ghidați de linia clară a văii, trebuie să ajungem în cele din urmă în pădurea mare.
Nu ne-am chinuit prea tare. Oricum, am fost despăgubiți regește de culorile copacilor întâlniți în cale. Chiar și cu bicicletele luate la împins printre crengi, atmosfera sălbatică de noiembrie și tonurile arămii intense ale frunzișului au transformat această porțiune tehnică într-o traversare plină de farmec, ținându-ne moralul ridicat.
alben de la soare, frunze colorate şi puţin din albastrul cerului... pe mine mă inspiră! Dar pe tine??
Acest amestec cromatic spectaculos ne umple de energie în timp ce ne croim drum printre crengi, amintindu-ne că cele mai frumoase momente pe două roți apar tocmai atunci când lași în urmă traseele bătătorite și te lași purtat de culorile toamnei.
Ieșim în cele din urmă într-un drum forestier mai clar, unde Cristi înaintează cu grijă pe lângă o baltă alungită ce ocupă o bună parte din potecă.
Covorul des de frunze arămii acoperă solul jilav, dar lățimea drumului ne permite acum să ne reconfigurăm trasa și să lăsăm în urmă cele mai dense tufișuri. Evităm cu atenție șleaurile adâncite și micile acumulări de apă de pe partea stângă, profitând de porțiunea mai uscată și bătătorită de pe dâmb pentru a recăpăta aderență și viteză.
Din când în când, te oprești să admiri peisajul. Ne uitam unii la alții și nu știam... Ce să facem? Ce să facem? Mergem? Mda, chiar tre’ să mergem? Hai...
Privirile noastre oscilau între frumusețea leneșă a pădurii de toamnă și realitatea drumului forestier plin de capcane, un scurt moment de ezitare colectivă înainte de a strânge ghidoanele și de a decide să continuăm înaintarea în șir indian printre copaci.
Drumul forestier se îngustează din nou dramatic, fiind aproape înghițit de tufe dese și crengi uscate prăbușite de o parte și de alta. Umbra mea se proiectează pe trasul subțire acoperit de frunze, singura deschidere vizibilă prin care va trebui să ne strecurăm cu atenție bicicletele pentru a depăși acest nou nod de vegetație sălbatică.
Trecem din nou la o sesiune intensă de push-bike, ridicând și strecurând bicicletele printre coroanele uscate ale copacilor căzuți, într-un efort colectiv de a ne croi drum prin acest segment extrem de sălbatic și tehnic.
Ridicăm roțile peste crengile groase și trunchiurile prăbușite de-a curmezișul drumului forestier, luptându-ne cu echilibrul pe solul instabil și plin de frunziș, hotărâți să lăsăm în urmă această baricadă vegetală.
Traversăm o nouă porțiune mai dificilă. Este o nebunie. Una dintre provocări pe care le-am întâlnit, apoi încă una până când poteca pare să se închidă complet sub masele de crengi și frunziș uscat.
Strecurăm cadrele metalice printre trunchiurile contorsionate și nodurile de vegetație, testându-ne la maximum răbdarea și abilitățile de orientare în acest hățiș imprevizibil.
Mergem de la sud la nord-est, iar bicicleta trebuie cărată pe brațe.
Continuăm testul de rezistență prin acest desiș imprevizibil, ridicând cadrele deasupra mărăcinilor și potrivindu-ne pașii printre crengile uscate, în timp ce ne ghidăm exclusiv după busolă pentru a menține direcția corectă de înaintare.
Ieșim în cele din urmă într-o poiană mai largă, unde drumul forestier reîncepe să se contureze mai clar printre dealuri. Cristi și Roxana înaintează în față la o mică distanță unul de celălalt, ținând aproape pe poteca acoperită cu frunze uscate și flancată de mormane de crengi tăiate, pe măsură ce urcăm panta domoală spre linia crestei.
Plan B. N-aveam. Hai în sus şi mai vedem noi. Io tre’ să ştiu unde merg, da? Bine, hai să stabilim destinaţia, să fie treaba treabă. Refugiul Ţigăneşti. Bun aşa? Bun, dă-i înainte. Ne concentrăm pe urcarea din fața noastră, împingând hotărâți pe lângă biciclete pe drumul forestier flancat de crengi uscate.
Chiar dacă destinația propusă în glumă e departe, important este să câștigăm altitudine pe acest dâmb și să vedem unde ne scoate poteca odată ce prindem creasta dealului. Poate pe „Tărâmul celor Curajoși”.
Înaintăm în șir indian pe panta de pământ și frunze, cu ochii ațintiți pe trasul potecii care continuă să urce constant printre versanții defrișați, lăsând în urmă mormanele de crengi în căutarea unei linii ideale de creastă.
Am început să înțelegem terenul și am găsit câteva locuri drăguțe și pline de provocări.
Continuăm să urcăm panta domoală, lăsând în urmă zonele cele mai sălbatice, pe măsură ce drumul forestier devine mai previzibil și ne permite să ne concentrăm din nou pe ritmul pașilor și pe linia crestei care se ghicește printre copaci.
Cu crengile la pământ? Ziua scade, noaptea crește și frunzișul mi-l rărește. Plutesc una câte una spre pământ formând un covor colorat care îți încântă ochii.
Mergem mai departe pe sub coronamentul parțial desfrunzit, unde soarele de după-amiază străpunge crengile și luminează poteca deschisă, oferindu-ne un fundal perfect în timp ce ne croim drum pe linia de creastă acoperită de frunze aurii.
Înaintăm împingând cu răbdare bicicletele printre trunchiurile copacilor și crengile căzute, în căutarea unei trase mai curate pe acest versant abrupt.
Privim în sus spre coronamentul înalt al pădurii, unde trunchiurile uscate și crengile contorsionate se profilează spectaculos pe fondul cerului de noiembrie.
Continuăm înaintarea prin această vale adâncă a pădurii, unde razele soarelui abia reușesc să străpungă printre trunchiurile înalte. Chiar deasupra capetelor noastre, un copac bătrân și frânt stă suspendat într-un echilibru precar, sporind atmosfera sălbatică și misterioasă a acestui versant complet neumblat.
Trunchiurile negre se intersectează dramatic spre cer, care ne captivează privirile și ne face să uităm pentru câteva clipe de efortul urcării.
Pădurea, acu-i tristă, veștejită. Frunzele-i cad, zbor în air, și de crengi se dezlipesc, ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. E magică.
Întreg versantul este presărat cu arbori căzuți care blochează vechile trase, obligându-ne să ne ridicăm privirea din pământ pentru a scana din timp panta abruptă și a găsi o cale de trecere printre obstacole.
Practic, din drumul prin pădure, nu mai țin minte decât niște urme care arătau ca și cum ar fi trecut o turmă de oi.
Privim în jos spre solul acoperit parțial de frunze uscate și pământ reavăn, încercând să deslușim trasa lăsată de animale, singurul indiciu de orientare pe care îl avem în acest sector adâncit și sălbatic al pădurii.
Pe măsură ce înaintam, au început să ne facă probleme tot mai mari copacii căzuți la pământ doborâți de vânt! De câteva ori mi-am pierdut echilibrul, trebuia pur și simplu să trecem pe deasupra lor.
Trunchiurile groase și crengile rupte barează din loc în loc versantul acoperit de frunziș, transformând urcarea într-o cursă cu obstacole unde fiecare pas necesită o atenție maximă pentru a nu aluneca.
Ne sprijinim reciproc pentru a ridica bicicletele peste trunchiurile masive ce ne taie calea, calculând fiecare mișcare pe panta abruptă și alunecoasă, acoperită de frunze, unde un singur pas greșit ne-ar putea dezechilibra.
Roxana încalecă cu grijă un trunchi uriaș de copac prăbușit la pământ, doborât din rădăcini direct peste linia noastră de înaintare.
Mi s-a părut foarte lung drumul prin pădure. Terenul, pădurea au fost un test serios, dar experienta a meritat efortul în totalitate, reușind să aducă în prim plan și peisajul extraordinar al dealurilor.
Cu aceasta ocazie, ne-am îndeplinit un vis.
Ieşim din pădure pe arătură, iar, într-un final făcându-şi apariţia şi drumul la care speram, drept care, am făcut frumos cale întoarsă.
Am mai stat o vreme să ne bucurăm privirile, apoi ne reorientăm și urmăm un drum de pământ. Am revenit în civilizaţie.
Privire în partea opusă! Dacă iniţial mă gândisem la Buzad, în cele din urmă am renunţat la idee... era deja mult prea târziu.
De aici încolo, drumul devine vizibil, şi, în mod normal, probleme de orientare nu au cum să mai apară. Am depăşit rapid zona pădurilor de foioase.
Am revenit la asfalt si ne îndreptăm către Herneacova. Mă declar mulţumit cu plimbarea pe ziua de azi, mai ales că mai urmează vreo două ore de mers până la a reveni în oraș.
Herneacova. De aici, timp de circa două ore am trecut prin zone de păduri alternând cu drumuri de pământ, pietris și asfalt, cu privelişti deosebite spre lacul Ianova, dincolo de care se înalţă viile Recasului.
Pornim pur şi simplu de nebuni la vale, apoi în sus, pe unde am apucat către pădurea Richitas.
Trversam pădurea...
Iesim la lacul de la Ianova
Pe langa lacul de la Ianova
Până să se lase seara, am pornit pe o stradă de la marginea Remetei evitând pe cat se poate traficul.
Atât pentru azi! Asta a fost ziua petrecută în zona Nadășului. În esență nu a fost chiar rău prin pădure, nu ne-a ținut nimeni în lesă, iar timpii afectați opririlor au fost decenți. Ne-am învârtit un pic pe lângă pădure și prin Giarmata-Vii, iar într-un final am ajuns să ne înscriem pentru o excursie de o zi în cea mai faină zonă de pe lângă Timișoara.
Rezumat traseu: Timișoara, Giarmata-Vii, Giarmata, Bencecul de Sus, Bencecul de Jos, Sălciua Nouă, Nadăș, Herneacova, Ianova, Remetea Mare și Timișoara. Nu știu cât timp am făcut noi efectiv pe traseu, dar după cele mai optimiste estimări, ar fi un traseu de vreo 10 ore, dar mie instinctul îmi spunea că nu sunt doar 8 ore de pedalat și aventură pură.


























































































































































































Comentarii
Trimiteți un comentariu
Gânduri de pe traseu? Lasă un comentariu și spune-mi cum ți s-a părut această aventură sau ce alte poteci frumoase ai descoperit! Păstrăm un ton respectuos și prietenos.