D-aia că plouă...Bega, pusta și Lunca Timișului într-o singură tură 🚴‍♂️

 De la agitația urbană la sălbăticia Begăi pană la graniță și înapoi prin Lunca Timișului: Povestea unei bucle prin pusta Banatului

Există zile în care bicicleta nu este doar un mijloc de antrenament, ci un pașaport către explorare — acele zile în care cifrele de pe ciclocomputer palidizează în fața locurilor prin care treci și a poveștilor pe care drumul ți le scoate în cale. Dacă vrei să te bucuri cu adevărat de o astfel de experiență, trebuie să ieși din oraș și să nu te limitezi doar la pistele urbane unde te lovești la tot pasul de aglomerație.

Așa a fost și tura mea de miercuri: un circuit epic de 123 de kilometri care a legat istoria urbană a Timișoarei de liniștea profundă de la granița țării. Startul a fost sub semnul incertitudinii. Vremea stătea să plouă, așa că am amânat plecarea până pe la ora 11, imediat ce prima aversă s-a oprit. Totul a început clasic, cu o traversare a orașului din Centru până în Mehala. Însă, cum orice ciclist știe că o tură lungă cere combustibil pe măsură, prima oprire strategică a fost în piață, pentru trei mici calzi—adevărata „baterie externă” pentru primii kilometri.

Nici nu am terminat bine de mâncat, că ploaia m-a luat din nou în primire, din fericire fără să se pornească foarte tare. Cu energia la maximum și geaca trasă bine, am lăsat în urmă agitația și am pornit pe un traseu care îmbină vechea Timișoară cu cea nouă. Am traversat Ronațul pe strada Teodor Aman și m-am îndreptat spre Calea Bogdăneștilor. Trecerea pe sub pasajul Solventul și pedalatul pe strada Gării au continuat până la intersecția cu strada Nufăr, unde am virat dreapta și am mers până la Nicolae Titulescu. Aici am ajuns la un punct de reper, proaspăt modernizata Pasarela Gelu. Odată traversată pasarela, am intrat oficial pe „autostrada” noastră pentru biciclete, pe malul stâng al Begăi, luând direcția Utvin.

De la Utvin încolo, peisajul începe să se schimbe. Orașul devine o amintire îndepărtată, iar Bega îți devine cel mai fidel partener de drum. Am continuat doar pe malul stâng, pe digul de pământ, unde totul este de o sălbăticie incredibilă. Acest traseu m-a purtat direct cu gândul la o altă aventură: îmi amintea izbitor de bine de turul cu bicicleta din Delta Dunării, de pedalatul de-a lungul canalelor mărginite de stuf. Kilometrii au curs unii după alții într-un ritm hipnotic, sub un cer plumburiu care a dominat întreaga zi, acompaniat de un vânt insistent care testa fiecare pedală, până când am atins Otelecul. Aici, unde pusta începe să își arate adevărata imensitate, s-a cerut un al doilea popas sfânt: o cafea scurtă și o hidratare ca la carte.

Am pornit spre Iohanisfeld, traversând strada cu același nume, cu ochii la casele bănățene și la cerul uriaș de deasupra noastră, îndreptându-mă spre cea mai îndepărtată destinație a circuitului: localitatea Foeni, aproape de granița cu Serbia. După un tur scurt prin sat și câteva momente de respiro, a venit timpul pentru marea întoarcere.

Drumul de repliere a schimbat complet decorul. Din Foeni am luat direcția Giulvăz, am pornit spre Cebza și am intrat în spectaculoasa zonă a Luncii Timișului, unde natura devine mai densă, iar aerul mai reavăn. Nu mai speram să văd vreo rază de lumină în acea zi, însă exact când am ajuns în zona de dinaintea Girocului, în Lunca Timișului, norii s-au rupt, iar soarele a ieșit spectaculos, însoțindu-mă tot restul drumului.

Ultimele borne ale acestei aventuri au fost Moșnița Nouă și Moșnița Veche, unde oboseala începea să se simtă în picioare. Finalul a fost absolut magic: un sprint pe Drumul Boilor, de unde am intrat în cartierul Plopi pe strada Albăstrelelor, pedalând direct spre casă, sub lumina caldă a după-amiezii.

La final, ciclocomputerul a înghețat la 123 km — o cifra rotundă pentru o zi completă și o tură plină de contraste: despre ploaie, micii din piață și liniștea de la graniță, despre digul sălbatic ce te trimite cu gândul la Deltă, despre vântul din pustă și soarele salvator din Lună, reamintindu-mi de ce iubim atât de mult acest sport pe două roți. 👉 Pentru a simți cu adevărat pulsul acestui circuit și a vedea locurile prin care m-au purtat roțile bicicletei, te invit să parcurgi galeria foto de mai jos, unde fiecare cadru ascunde o bucățică din povestea acestei zile.

În sfârșit, pe digul Begăi, pe o potecă ce mă chema de mult timp să o descopăr. Zona se dezvăluie extrem de verde, dominată de stufăriș înalt și pomi sălbatici care strâng calea, creând un labirint perfect de pământ optim pentru explorarea pe două roți.

În căutare de scurtături te aruncă uneori în astfel de culoare secrete, uitate de timp. O alee îngustă, strânsă între două garduri, și ziduri vechi inundate de vegetație.

Trecerea pe sub noul pasaj Solventul marchează momentul în care infrastructura modernă întâlnește trecutul industrial al orașului. Pedalatul pe rampele lui, în drum spre strada Gării și intersecția cu strada Nufăr, are o cadență aparte. Este ultima barieră urbană majoră înainte ca orizontul să se deschidă complet spre malurile Begăi.

Odată traversată Pasarela Gelu, roțile prind în sfârșit faimoasa pistă asfaltată de pe malul stâng al Begăi. Cu un refugiu albastru pe post de ultimă santinelă a orașului și cu o fâșie lungă de asfalt care taie câmpiile verzi, traseul începe să își schimbe complet ritmul. Cerul plumburiu apasă deasupra, vegetația devine tot mai deasă în laterale, iar vântul insistent începe să își facă simțită prezența pe această linie dreaptă ce oferă direcția clară spre Utvin și porțiunile sălbatice din pustă.

Liniștea profundă a apei. Bega își leapădă complet hainele urbane și devine un canal sălbatic, flancat de sălcii bătrâne ale căror crengi grele mângâie luciul apei. Apa perfect calmă funcționează ca o oglindă pentru vegetația densă și pentru cerul plumburiu de deasupra.  În acest decor plin de verdeață și complet silențios, am pedalat singur pe dig, departe de zgomotul mașinilor și de agitația orașului.

Am continuat să pedalez pe pista asfaltată, unde drumul se întinde drept înainte pe kilometri întregi. Vegetația și pomii de pe margini au devenit tot mai deși. Cerul a rămas complet acoperit de nori gri, iar vântul a continuat să bată din lateral. Pe această porțiune am menținut un ritm constant de pedalat, apropiindumă treptat de Utvin

Schimbarea de traseu. La Utvin, pista asfaltată de biciclete a cotit la dreapta, trecând podul și continuând pe malul drept al Begăi. Eu am ales să țin digul drept, am trecut de o barieră metalică și am intrat oficial pe drumul de pământ bătătorit, acoperit de iarbă cosită. Din acest punct, canalul a rămas în partea mea dreaptă, mărginit de un stufăriș des, iar în stânga s-a întins o linie lungă de pomi. Asfaltul și amenajările s-au terminat aici, lăsând loc unei porțiuni lungi și drepte unde am pedalat complet izolat de trafic.

Ocolirea forțată. Am continuat pe dig până la Sânmihaiu Român, unde am ajuns în zona ecluzei. Acolo drumul s-a blocat și am intrat în curtea acelei amenajări, însă am fost nevoit să ies, deoarece nu aveam cum să continui înaintarea direct pe dig. Din această cauză, am părăsit pentru scurt timp malul apei și am ieșit la drumul asfaltat, trecând pe lângă indicatorul de intrare în localitate. A fost o deviere tehnică necesară pentru a putea ocoli obstacolul și pentru a căuta o cale de a reveni ulterior pe traseul meu de pământ.

La urcarea pe pod am cotit stânga și imediat dreapta, continuând deplasarea pe această stradă asfaltată prin sat, cu scopul de a găsi o cale de acces înapoi spre canal. Am urmat această linie dreaptă până când am întâlnit o deschidere care mi-a permis o nouă intrare pe dig, putând astfel să îmi reiau drumul pe pământ de-a lungul apei.

Am mers pe strada din sat până când am găsit acest loc, unde se afla o gaură de acces spre dig. Drumul trece pe sub o boltă deasă de sălcii și pomi verzi, iar asfaltul se termină exact în această zonă, transformându-se în pământ bătătorit. Am trecut printre rândurile de copaci pentru a urca din nou pe malul apei, lăsând definitiv în urmă casele și străzile din Sânmihaiu Român pentru a-mi continua traseul în liniște.

Înapoi pe drumul de pământ. Odată urcat înapoi pe dig, orizontul s-a deschis din nou în fața mea. Am reintrat pe această cărare lungă de pământ bătătorit care urmărește cursul apei, flancată pe ambele margini de tufe verzi, dese, pline de flori albe. 

Liniștea totală de pe dig. Am continuat înaintarea pe această porțiune unde drumul de pământ s-a îngustat, fiind format doar din două urme subțiri printre iarbă. În stânga mea s-a ridicat un gard des de lăstăriș verde, iar în dreapta a continuat stufărișul de pe marginea Begăi. În acest sector izolat am întâlnit un cioban cu oile lui; acesta dormea tun, întins direct pe iarbă, și nici nu m-a simțit când am trecut cu bicicleta pe lângă el. Atmosfera era atât de liniștită încât doar zgomotul anvelopelor pe pământ se mai auzea în jur.

Orizontul pustiu de pe celălalt mal. În acest punct al drumului mi s-a deschis o fereastră curată prin vegetație direct spre malul drept al Begăi. Dincolo de tufele verzi și de acel copac uscat de pe marginea apei, am putut vedea linia digului opus, pe unde continuă pista amenajată. Am privit lung în acea direcție, sperând să observ vreun biciclist care pedalează pe acolo, însă nu se vedea nicio mișcare. Probabil că din cauza vremii instabile și a norilor amenințători nu s-a mai găsit niciun alt amator de ciclism pe traseu în acea zi.

Sursă de energie. Tot mergând pe dig, am dat peste acest pom încărcat cu fructe chiar lângă cărare. Am găsit mere verzi direct pe crengi, așa că am oprit bicicleta pentru câteva minute și am mâncat câteva. A fost o sursă excelentă de hidratare și un mic impuls de energie primit direct de la natură, binevenit pe această porțiune lungă unde nu există magazine sau alte puncte de alimentare. 

După această scurtă pauză, m-am urcat înapoi pe bicicletă și mi-am continuat drumul drept spre Otelec.

În timp ce pedalam pe această porțiune de dig unde pământul este amestecat cu iarbă uscată, mi-a ieșit în cale o barză albă. Pasărea stătea chiar pe mijlocul drumului, între cele două urme lăsate de roți, și s-a lăsat fotografiată înainte să își ia zborul. Prezența ei pe cărare mi-a arătat încă o dată cât de puțin circulată și de izolată este această zonă dintre Utvin și Otelec. 

Această imagine arată clădirea cantonului și structura administrativă de la Nodul Hidrotehnic Uivar, situat mai jos pe cursul apei. Aceasta este cea de-a doua ecluză românească de pe Canalul Bega, după cea pe care am ocolit-o la Sânmihaiu Român. 

O privire de aproape asupra barajului. Ajuns exact în dreptul Nodului Hidrotehnic Uivar, m-am oprit pe mal pentru a vedea mai bine întreaga structură a celei de-a doua ecluze. De aici s-a deschis o vedere clară asupra podului metalic de serviciu sprijinit pe piloni, ale cărui picioare se reflectă în apa calmă a Begăi. 

O altă construcție tehnică. Am continuat să pedalez pe dig, unde drumul trece pe lângă o clădire care aparține instituției Apele Române, fiind situată chiar în zona Nodului Hidrotehnic. Iarba de pe marginea potecii a fost mai uscată în acest sector, iar cerul a rămas acoperit de nori, menținând aceeași atmosferă răcoroasă de pe parcursul zilei.

Fauna de dinainte de Sânmartinu Maghiar. Ceva mai încolo pe dig, înainte să ajung la podul care duce spre localitatea Sânmartinu Maghiar, am avut parte de o altă întâlnire neașteptată. Privind printre firele lungi și verzi de stufăriș de pe marginea cărării, am zărit o lebădă albă care înota liniștită pe apă. În spatele ei, pe malul opus, sălciile dese își coborau crengile bogate până aproape de suprafața canalului. M-am oprit preț de câteva secunde pentru a nu o speria și am privit-o cum înaintează pe luciul calm al apei, într-o izolare totală.

Am ajuns în dreptul podului care traversează canalul Bega și face legătura cu localitatea Sânmartinu Maghiar. În această zonă, drumul de pe dig s-a lărgit și a devenit mai alb, fiind acoperit cu pietriș mărunt bătătorit. Am continuat să pedalez drept înainte pentru a trece pe sub structura de beton a podului, menținându-mi direcția de mers de-a lungul apei spre Otelec.

Odată ce am trecut pe sub pod, drumul de pe dig s-a transformat într-o fâșie lungă acoperită complet de iarbă scurtă, cosită. Peisajul a devenit mai dens: în partea stângă s-a ridicat un rând compact și întunecat de copaci înalți, iar în dreapta a continuat vegetația de pe marginea canalului. Pe acest sector am trecut pe lângă doi pescari care stăteau la marginea apei, pe malul Begăi. 

O bucată de istorie din oțel. Am continuat să pedalez pe fâșia de pământ și am ajuns în cele din urmă și la podul de cale ferată. Structura lui masivă din grinzi de oțel nituite se ridică deasupra canalului Bega, fiind parțial ascunsă în spatele unei sălcii mari și al tufișurilor dese de pe mal. Cărarea de pe dig trece chiar pe sub acest monument industrial, printr-o zonă unde iarba este mai uscată.

La scurt timp după cel de cale ferată, a apărut și podul rutier de la Otelec. Trecând pe sub el, m-am oprit pentru o secundă și am privit înapoi. De aici, traseul meu a părăsit definitiv malul Begăi: urmează să fac stânga și să urc pe lângă rampa de ciment a podului pentru a ajunge direct la drumul principal asfaltat. Această manevră m-a condus direct în centrul satului, unde aveam programat popasul pentru cafea și hidratare.

Imediat după ce am trecut de pod, am virat stânga pe această fâșie de pământ și iarbă uscată pentru a urca spre șosea. Traseul trece exact pe sub trunchiul gros al unui stejar masiv și aplecat, care ține o umbră deasă în partea dreaptă a potecii. Am pedalat pe această ultimă porțiune neasfaltată, îndreptându-mă spre casa veche din fundal, de unde am intrat direct pe drumul principal din Otelec.

Pauza pentru cafea și hidratare. Odată ajuns pe drumul principal din Otelec, am oprit la magazinul din sat pentru al doilea popas al zilei. Am lăsat bicicleta în fața magazinului, aproape de intrare, unde mai erau parcate și alte biciclete ale localnicilor. M-am așezat intr-un loc retras ce părea o statie de autobuz pentru a bea o cafea scurtă și pentru a mă hidrata corespunzător, profitând de aceste momente de repaus înainte de a începe drumul spre Iohanisfeld și Foeni.

Partenerul de drum la odihnă. Înainte de a intra în magazin pentru cafea, mi-am rezemat bicicleta de trunchiul acestui pom de pe marginea trotuarului și am asigurat-o cu un antifurt roșu. În spatele ei a rămas parcată o altă bicicletă neagră, aparținând unui localnic. A fost momentul în care și echipamentul a luat o scurtă pauză, chiar lângă șoseaua asfaltată pe care urma să îmi continui circuitul spre Foeni.

Orientarea spre ultima graniță. După ce am terminat popasul, am reintrat pe șoseaua asfaltată și am ajuns în această intersecție din sat, ghidat de indicatoarele rutiere albastre. Panourile arată clar opțiunile din acest punct: drumul spre stânga duce către Sânmartinu Maghiar, cel din dreapta indică direcția Cărpiniș, iar înainte se deschide drumul național spre Deta. Pentru a-mi continua traseul planificat, am urmat indicatorul spre Deta, care mă îndrepta direct către localitățile Iohanisfeld și Foeni, cea mai îndepărtată destinație a acestui circuit.

Am pedalat până la marginea localității, unde am trecut pe lângă indicatorul care marchează ieșirea din Otelec. Pe partea dreaptă a șoselei se află panoul galben de drum cu prioritate și indicatorul albastru pentru drumul național 59B. Asfaltul se întinde înainte, făcând o curbă ușoară spre dreapta îndreptându-mă pe bicicletă spre Iohanisfeld.

Pe drumul dintre Otelec și Iohanisfeld am întâlnit această trecere la nivel cu calea ferată, marcată pe partea dreaptă de un indicator mare de „STOP”. Deși linia de tren din acest punct nu mai era funcțională, am încetinit și am trecut cu atenție peste șinele montate direct în asfalt. 

Am continuat să pedalez pe șoseaua asfaltată și am ajuns la indicatorul de intrare în localitatea Ionel. Sub panoul galben cu numele satului se află un indicator alb de avertizare pe care scrie „Atenție! Risc de roaming involuntar”, semn clar că telefoanele pot prinde rețelele de telefonie din Serbia din cauza proximității imediate a frontierei.

Am intrat în localitate și am pedalat pe această stradă lungă și dreaptă, unde asfaltul este flancat pe ambele părți de spații verzi cu iarbă. 

Am lăsat în urmă ultimele case și am continuat să pedalez pe această linie dreaptă de asfalt care taie pusta bănățeană. În fața mea, pe partea dreaptă, a apărut un panou albastru mare de presemnalizare a intersecției. Acesta indică o ramificație la stânga pe drumul județean 693B spre Ivanda, în timp ce drumul național 59B continuă drept înainte spre Deta. Pentru a ajunge la Foeni, am menținut direcția înainte pe șoseaua principală, sub un cer complet acoperit de nori joși și gri.

Chiar înainte de a intra în Foeni, am ajuns în această intersecție mare de drumuri, unde au apărut noi indicatoare rutiere pe partea dreaptă a șoselei. Panourile arată clar bornele de distanță pentru faza de repliere a circuitului: drumul județean 593 spre Giulvăz, calea spre Mănăstirea Cebza și linia de întoarcere spre Timișoara. Șoseaua asfaltată face o curbă ușoară în acest punct, parțial mărginită de o pajiște verde și un rând scurt de pomi pe flancul drept. Această intersecție a fost ultimul punct de orientare major înainte de a face turul prin satul de la graniță și de a porni înapoi spre Lunca Timișului.

Am pedalat pe această linie dreaptă de șosea și am ajuns la indicatorul care marchează intrarea în Foeni, cea mai îndepărtată destinație a călătoriei mele. Sub numele localității este montat același panou de avertizare alb pe care scrie „Atenție! Risc de roaming involuntar”, reamintindu-mi că mă aflu la marginea țării, chiar lângă frontiera cu Serbia. Din acest punct a început turul meu prin sat și pregătirea pentru marea întoarcere spre casă.

Borna cu numărul 38. Am intrat pe strada principală din Foeni și m-am oprit în dreptul acestei borne kilometrice albe pe marginea dreaptă a drumului. Pe ea este marcat numărul 38 și denumirea localității. A fost ultimul punct fix din sat înainte de a întoarce bicicleta pentru drumul spre Giulvăz.

Înainte de a părăsi definitiv Foeniul, am oprit în fața acestui magazin local unde scrie „mai ieftin, mai bun, mai aproape”. Inițial am vrut să intru în magazin pentru o nouă aprovizionare, dar m-am răzgândit chiar în parcarea cu pietriș din față și am decis să pornesc direct pe drumul de întoarcere. 

După ce am părăsit Foeniul, am pedalat pe șoseaua asfaltată prin câmp deschis până când am ajuns la indicatorul de intrare în Giulvăz. Panoul este așezat pe marginea dreaptă a drumului, în dreptul unei porțiuni cu iarbă înaltă și buruieni verzi. 

Menținerea drumului principal. Mergând prin Giulvăz, am ajuns la această intersecție din sat, marcată de indicatoare albastre. Panourile arată o ramificație la dreapta spre localitățile Rudna și Crai Nou, pe drumul județean 593B. Eu am urmat șoseaua asfaltată înainte, menținându-mi direcția de întoarcere. 

Înainte de a schimba direcția de mers, a mai apărut un panou mare cu indicatoare pe partea dreaptă a șoselei. Acest indicator albastru mi-a arătat exact punctul de ramificație: drumul înainte ducea spre Peciu Nou, iar eu trebuia să urmez săgeata la dreapta, pe drumul județean 693A, către localitatea Cebza, aflată la 6 kilometri distanță. Am pedalat pe această porțiune de asfalt unde șoseaua începe să facă o curbă ușoară spre dreapta, flancată de stâlpi de electricitate în stânga și de câmpuri deschise în ambele părți.

Urmele unei vechi stații de tren. Imediat cum am făcut dreapta pe noul drum, am întâlnit această trecere la nivel cu calea ferată. În partea dreaptă a șoselei am oprit în dreptul indicatorului mare de „STOP” și de panoul reflectorizant cu dungă roșie. Panoul albastru din stânga, așezat dincolo de șine, indică locul unde a existat o dată o haltă. Din clădirea de altădată nu a mai rămas nimic în picioare, ci doar această tablă indicatoare în mijlocul câmpului. 

Pedalatul prin pustă. De aici și până în localitate mai aveam de pedalat o bucată bună de drum, tăind terenurile agricole pe această șosea asfaltată și îngustă. Drumul se întinde drept până la orizont, foarte rar apărea câte o mașină în jur, lăsându-mă să avansezi în liniște, înainte de a intra în zona densă a Luncii Timișului.

Acești plopi foarte înalți, care străjuiesc șoseaua ca niște porți naturale, se ridică chiar înainte de podul care traversează râul Timiș. Pe măsură ce m-am apropiat de apă, vegetația de pe margini a devenit mult mai deasă și mai bogată, cu tufe mari și sălcii care ascund complet câmpurile agricole din jur. Am continuat să pedalez, pregătindu-mă să merg până pe pod, apoi să intru oficial în zona împădurită a Luncii Timișului.

M-am oprit pe pod pentru a realiza această fotografie cu râul Timiș, privind spre amonte, adică exact în direcția mea de mers. Albia se întinde înainte, având în această perioadă porțiuni late de nisip și vegetație pitică apărute pe malul stâng, în timp ce firul principal al apei curge pe partea dreaptă. Ambele flancuri sunt mărginite de sălcii mari și tufe dese de un verde aprins, iar în depărtare se observă o linie compactă de pădure.

Privind Timișul în sensul invers direcției de mers, spre aval. Aerul a devenit mult mai reavăn aici, deasupra apei, chiar înainte de a relua pedalatul prin luncă.

După ce am terminat de făcut fotografiile, am reluat pedalatul inapoi pe această șosea asfaltată pentru a ajunge la intrarea în luncă. 

Pentru început, am decis să continui deplasarea direct pe dig. Am trecut de această barieră metalică deschisă. Drumul se întinde drept înainte, fiind format dintr-o cărare de pământ bătătorit pe creasta digului. 

Corcodușele de pe marginea cărării. Dacă pe digul Begăi am găsit mere, aici, în Lunca Timișului, am găsit corcodușe. Am oprit din nou bicicleta pe marginea drumului de pământ, în dreptul acestui pom sălbatic ale cărui crengi sunt pline de fructe rotunde și roșii. Înconjurat de frunzele verzi și de vegetația deasă din luncă, am cules și am mâncat câteva corcodușe coapte. A fost o a doua pauză scurtă și neplanificată pentru reîmprospătarea energiei, chiar în mijlocul naturii, înainte de a continua pedalatul prin lunca spre Parta.

În această fotografie am surprins fructele pe care tocmai le-am cules din pomul de pe marginea drumului. Țin în palma stângă, un pumn plin de corcodușe roșii și rotunde. 

Câțiva metri mai încolo, tot pe marginea digului din Luncă, am dat peste un alt pom sălbatic. De data aceasta, crengile erau pline de corcodușe galbene, rotunde și complet coapte. Am gustat și din acestea, fiind mult mai dulci și zemoase, oferindu-mi o porție suplimentară de energie. Cu această a doua gustare culeasă direct din natură, am încheiat pauzele din zona împădurită și m-am pregătit să cresc ritmul spre Giroc.

Am continuat să pedalez prin luncă, direct pe malul apei, unde cărarea de pământ mi-a oferit această vedere liberă asupra râului Timiș. Din această poziție joasă, chiar de lângă râu, perspectiva s-a schimbat complet: firul Timișului curge chiar lângă potecă, făcând o curbă ușoară încadrată de sălcii mari și tufe verzi.

În timp ce înaintam pe bicicletă, urmând linia malului, drumul de pământ a început să șerpuiască printre tufele verzi și ierburile uscate din luncă. Din această poziție se observă în partea stângă versantul înalt al digului pe care l-am lăsat în urmă, ridicându-se ca o barieră de pământ. În flancul drept continuă vegetația deasă din apropierea râului. 

Înaintând mai departe de-a lungul râului, cărarea de pământ m-a purtat direct printr-un tunel verde, format din crengile copacilor care se unesc deasupra drumului. 

Am ieșit din tunelul strâns de copaci, iar drumul de pământ s-a deschis din nou într-o poiană largă. Cărarea continuă înainte printre zone cu iarbă mai uscată.

Punctul de reper de după pod. Am lăsat în urmă Parța și am intrat în zona localității Șag, imediat după ce am trecut podul. Chiar pe marginea drumului de pământ am întâlnit această salcie uriașă și foarte bătrână, cu o scorbură mare în mijlocul trunchiului strâmb. O parte din lemnul ei s-a rupt în trecut, bucăți mari de trunchi uscat și înnegrit fiind lăsate direct pe iarba uscată de la bază. Lângă resturile copacului este ridicată și o cruce simplă din lemn, în timp ce pe fundal se observă cursul apei și o linie nouă de copaci verzi.

Prin această zonă mă legau multe amintiri din tinerețe. Cărarea continuă drept înainte spre fosta plajă, locul unde veneam în tinerețe aproape zi de zi pe perioada verii. În partea stângă, am trecut pe lângă o bancă simplă din lemn instalată sub umbra unui copac mic. Pe flancul drept, tufișurile verzi și pomii deși continuă să mărginească malul râului, sub același cer acoperit de nori, în timp ce mențineam direcția spre Giroc.

Pe măsură ce mă apropiam de Giroc, tot mergând de-a lungul râului, s-a produs schimbarea pe care o așteptam: norii grei s-au rupt și a apărut soarele. Lumina puternică și caldă a căzut direct peste drumul de pământ din jur, formând primele umbre clare ale zilei. Deasupra mea, cerul a devenit albastru, cu nori albi și luminoși care au înlocuit complet plafonul gri sub care am pedalat de la începutul turei. 

Am trecut de zona de plajă a Girocului și apoi am mers chiar și dincolo de cea a Urseniului, urmând malul apei până când am ajuns la această primă ieșire din luncă. Această potecă ce urcă panta digului m-a scos de la nivelul râului și m-a dus direct la marginea satului Urseni. 

Odată ajuns dincolo de dig, peisajul s-a deschis complet spre câmp. Am continuat să pedalez pe acest drum de pământ bătătorit, care șerpuiește lung printre pajiști întinse cu iarbă înaltă, uscată, și tufe verzi, joase. Lumina soarelui a rămas puternică pe această porțiune, punând în evidență urmele paralele ale potecii. În fundal se observă deja primele case, de la marginea satului Urseni, spre care m-am îndreptat pentru a începe faza finală a circuitului.

Am părăsit drumurile de pământ și câmpul deschis de la Urseni și am reintrat pe asfalt, ajungând la indicatorul de intrare în Moșnița Nouă. 

De la panoul de dinaintea Moșniței Vechi, am lăsat în urmă șoseaua principală și am urmat varianta de scurtătură pe care o căutam, intrând direct pe Drumul Boilor. Asfaltul neted și traficul redus mi-au permis să mențin o viteză constantă pe această ultimă linie dreaptă de la marginea orașului. Am rulat, trecând prin Cartierul Plopi, iar de acolo drumul m-a condus direct spre casă. A fost alegerea excelentă pentru acest final de zi, care a făcut trecerea perfectă de la orele petrecute pe pământ în sălbăticie înapoi la ritmul orașului.

Acest circuit de miercuri a demonstrat că cele mai bune porțiuni ale unui traseu se află adesea dincolo de limitele asfaltului. Orele lungi de pedalat în izolare totală, sub un cer complet acoperit de nori, au transformat traseul într-o experiență de rezistență și atenție, unde micile surprize ale naturii – de la fauna sălbatică întâlnită pe maluri și până la fructele culese direct din pomi – au ținut locul punctelor de alimentare. Finalul a adus și cea mai mare satisfacție a zilei: coborârea în luncă a coincis cu spargerea norilor, moment în care am părăsit definitiv poteca și am urmat varianta de scurtătură din Moșnița, continuând în ritm alert pe Drumul Boilor și prin Cartierul Plopi direct înapoi acasă.